Arhivele lunare: ianuarie 2016

Blue

Standard

Mă uit la oameni și îi împart pe categorii. Oameni care ascultă muzică și oameni care nu ascultă muzică. Nu prea înțeleg oamenii care nu ascultă muzică.

Dintre oamenii care ascultă muzică, sunt cei care sunt ușor obsedați de muzică. Nu e întotdeauna aceeași, desigur, doar încăpățânarea și timpul alocat pentru ea ne dă de gol.

Colegul din stânga, tipa din biroul de lângă, tipul cu căști în urechi, prietena care postează vreo 5 melodii pe săptămână.

Eu muncesc cu ea, am melodii speciale pentru urgențe și melodii pe care le ascult în rest. Dacă pică internetul prima mea grijă e ce mă fac fără muzică la buro.

Mă fac albastră sau galbenă în funcție de ce muzică e (adică pot să am o zi grozavă, dar dacă ascult 2 ore muzică tristă o să mă întristez și eu, iar dacă am o zi nasolă, muzica veselă mă ajută-de obicei, am avut și zile când nici măcar muzica veselă nu m-a ajutat, na, cum avem toți).

De aia când fac playlist-uirle încerc să pun și melodii galbene și albastre, nu e bine să rămâi în nicio culoare.

Uneori nu-mi iese și o lună rămâne ba cam albastră, ba cam galbenă.

Cred că luna asta mi-a ieșit un pic cam albastră. Doar un pic mai albastră decât aș fi vrut. Sper să recuperez la următoarea.

Playlist de februarie.

 

 

Reclame

A perfect day

Standard

Cum arată ziua voastră perfectă?

Când mă gândesc la ziua perfectă cu Sara, mă gândesc la o zi în pat.

Aveți zile în pat?

Noi avem, și le iubesc.

O zi în pat începe cu Sara intrând la mine în cameră, cu Cuți sub un braț și o carte sub celălalt braț.

Picioarele ei goale (nu poartă papuci) lipăie poc poc. Eu zâmbesc și mă prefac în continuare că dorm, pentru ca ea să se cațere pe spatele meu și să vină cu nasul aproape de ochii mei să mă întrebe: Mami, dormi?

Așa că o pot speria și gâdila puțin, cum altfel aș putea să îmi încep mai bine dimineața decât cu râsul ei.

Apoi Sara se bagă lângă mine, sub pătură și, dacă am noroc, mă anunță cu o voce mică că azi e o zi de stat în pat.

În zilele de stat în pat aici e regatul nostru.

Aici mănâncă micul dejun, aici îmi beau cafeaua, aici se uită la desene, aici citesc, aici se joacă cu literele, aici cânt la chitară, aici răsfoiește o carte, aici scriu, aici colorează,aici ne luptăm, aici facem puzzle-uri, aici mă strânge tare în brațe, aici luăm prânzul și cina, aici dormim împreună la prânz (sau nu), aici îmi spune (din senin) că mă iubește, aici mă topesc, aici trăiesc.

M-am tot gândit și tot gândit și știți ceva, oricât de ciudat ar părea, nici măcar zilele la mare nu îmi plac mai mult decât zilele în pat.

Suntem două leneșe uneori, chiar suntem 🙂

Mi-am dat seama exact acum că am mai scris o dată, acum 4 ani-oau, p a t r u ani, un articol cu același titlu (sper să ascultați melodia de acolo). Ziua asta despre care vorbesc acum și ziua aia sunt așa de departe și așa de diferite, una toamna, una iarna, una petrecută doar afară, una petrecută doar în casă. Singura constantă e Sara (şi, coincinenţă, acum am eu fix hanorac din ăla cu urechi cum avea Sara acum 4 ani, e identic :D, îl port chiar azi). De fapt, cred că ăsta e secretul zilelor perfecte, nu? Nu contează locul, timpul sau ce faci, ci doar cu cine ești.

Vouă ce vă place cel mai mult, dar cel mai mult să faceți cu copiii voștri? 🙂

PS. Și trebuie să mă laud, cine știe să cânte ceva care seamănă vag (dar foarte vag) cu intro-ul de la Come as you are? My ego is in Taiwan right now ;)).

PPS. Fingers hurt as fuck tough.

chitara

Curiosity killed the cat

Standard

Șiți vorba asta? Ok, știu ce vrea să însemne, dar mărturisesc că mi s-a părut întotdeauna incompletă cumva, sau nepotrivită. Îmi plac pisicile și curiozitatea lor.

Cred în curiozitate.

Nu mi se pare nimic mai trist decât un om care nu mai e curios.

Copiii noștri, de când se nasc, sunt curioși. Exploratori, descoperitori, cuceritori.

De la pat la sufragerie, apoi la apartament, la parc, și, apoi, sper, la întreaga lume.

Nu știu dacă vă mai aduceți aminte, și noi am fost așa.

Poate unii am supraviețuit școlii, dar recunosc că mie mi-a dat destul peste nasul curiozității.

La școală am învățat să repet papagalicește ideile altora, să rezolv problemele după soluțiile standard și că iei examenul la facultate mai ușor dacă înveți după cursurile profului.

Încă îmi aduc aminte șocul (serios, a fost un șoc) de după prima temă la limba română din clasa a 5-a. Îmi plăcea să scriu, să inventez, să mă joc (învățătoarea noastră, domnul Trandafir în variantă feminină, mă încuraja să o fac). Îmi plăcea să citesc în clasă ce scriam, pentru că râdeau colegii mei și asta mă făcea bă, da, destul de fericită la vârsta aia. Prima temă la limba română în clasa a 5-a a fost să facem o compunere despre vacanța de vară.

Și am scris o poveste cu un băiețel răutăcios care îi teroriza pe alții în timpul școlii și care mergea la țară și bunicii lui îl duceau să viziteze un câmp de cartofi super tehnologizat și reușea să se lase agățat de turul pantalonilor de un aparat din ăsta super șmecher de cules cartofi, rămânând suspendat la câțiva metri în aer (răzbunând astfel toate răutățile din cursul anului). Na, don’t judge people, aveam 10 ani or so. 😛

Toți colegii au râs, și eu am râs, numai profesoara nu râdea. Mi-a spus că astfel de compuneri de 2 lei mergeau la clasele 1-4 dar acum suntem mari și treaba e serioasă. Să stau jos și să nu mai fac niciodată compuneri de genul ăsta. Tot de la ea am învățat să copiez paragrafe din critica unor boi despre opera altora (care, sunt destul de sigură, habar n-aveau despre ce vorbeau).

Din cauza ei n-am mai citit niciodată, dar niciodată pe tot parcursul școlii vreo carte din lista lecturiilor obligatorii (cel mult citeam rezumatul sau întrebam un coleg despre ce e vorba). Am citit însă, cam tot ce mi-a trecut prin cap și ce mi se spunea că nu e potrivit pentru vârsta mea (și nu o să cred niciodată că o lectură depinde de vârsta cititorului ci doar dacă cititorul vrea să citească cartea ai).

Tot din cauza ei a fost nevoie de o naștere și o depresie post natală ca să mai scriu vreodată ceva.

Școala, cel puțin mie, mi-a omorât curiozitatea. A fost nevoie de mulți, mulți ani ca să mi-o recapăt.

Deci azi e, din nou, despre Montessori. Da, e o pedagogie rece uneori, da, sunt foarte multe reguli, da și da și da, nu e perfectă.

Dar ce mi se pare vital la pedagogia asta e că permite copilului să își păstreze curiozitatea intactă.

Aș vrea să pot să vă arăt albumele de fotografii pe care le primim săptămânal, ce fac copiii ăia acolo, cu ce materiale se joacă și câte învață. În ultimul filmuleț pe care l-am primit cu Sara, e legată la ochi și separă niște plăci albe și maro pe culori, alb în stânga, maro în drepata după pipăit. Cred că unele sunt mai groase, unele mai subțiri? 🙂 Tare mult mi-a plăcut. Mi se pare că și oamenilor mari le-ar prii un joc din ăsta, din când în când :P.

Cel mai important însă e că nu învață pentru că trebuie sau pentru că vrea cineva să facă asta, ci pentru că alege să o facă (și asta în joacă).

Și asta mi se pare ceva de neprețuit. De asta îmi place Montessori.

IMG_7818

 

Joy

Standard

Voi vedeți filmele de Oscar înainte de Oscar? Eu încerc să le, mai pe jumătăți, mai la cinema, mai cum pot. Nu că aș sta noaptea aia trează special să aflu cine câștigă (nu aș planifica niciodată să stau trează o noapte pentru ceva, dacă se întâmplă – gen mă apuc de un film/o carte care mă ține trează ok, dar mi se pare un sacrilegiu să îmi pun eu singură în cap să nu dorm. sleep is gold. it is).

Mă rog, și vorbisem să mergem la film. L-am ales fix din cauza numelui. Joy mă, come on, I do joy, I like joy, joy is good :)) Era nominalizat la Oscar pentru cea mai bună actriță (deși mie mi se părea că Jeniffer Lawerence poate să joace doar roluri de student la poli-știți bancul, da? cu privirire inteligentă dar care nu știe să se exprime). Dar Oscar, mă. Oscar.

Citisem storyline-ul la el, cum că e despre o tipă care a inventat treburi și le-a vândut la Teleshopping-meh, boring, dar m-am gândit că mergem ca fetele așaaa și că o să fie girl power și de-astea.

It was not. It was a huuuuuugeeee American popsicle.

Atât, dar atât de plin de clișee că mi s-au sterpezit dinții și mi-am dat ochii peste cap de cel puțin 10 ori.

Uai for fuck’s sake de fiecare dată când într-un film o femeie se hotărăște să take action e musai să-și taie jumate din pleată? As if cu părul lung nu pot să kick a guy’s ass or to have a brain.

De genul mă duc acum, dar acum să-mi salvez afacerea.

Uaaaaaaaaaaaiiiiiit for it. Nu direct, așa, ce-i asta? O să mă așez în fața oglinzii din baie, cu părul meu lung foarte ud, o să mă uit în ochii mei (cu o expreise de profundă durere transcendentală), o să număr până la 5: 1 2, 3, 4, 5 și apoi ridic foarfeca și cu cea mai serioasă față din dotare: harșt! pleata mea cea blondă care acompaniează, da, desigur, cei 2 ochi previzibil de albaștri.

Și abia apoi  mă duc să-mi salvez afacerea. Nu poți să salvezi afacerile, să pleci la bătălie sau chiar să-i spui boului ala că îți place de el de mori cu părul lung. Este musai, dar musai, în orice film american să îl tai.

Numai femeile cu părul scurt au o șansă în viață, e clar.

Și dacă trebuie să citească ceva sau să facă o chestie vag intelectuală e musai să își pună niște ochelari pe nas, again, as if IQ-ul și dioptriile unei femei ar fi direct proporționale.

CUM? Să par inteligentă într-un film fără ochelari? But but but. Buuuuuuut. I cannot!

Ah, și când pleacă să kick that guy’s ass/oatevăr își pune Ray Ban-urile de polițist, de mă aștept să zică Hasta la vista, baby! și să încalece-un motor.

Culmea e că toate rahaturile astea erau în filmul ăsta care se voia girl empowering. Ah. Stai. Și era nominalizat la Oscar. 😮

A fost de o tristețe îngrozitoare. Până și De Niro a jucat execrabil în el.

Cum dracu a primit tantică asta blondă nominalizare mă depășește, fetița aia de 12 ani din Mustang o bate și când doarme.

Cred că cele 8 peroane (4 cupluri) din sală ne-ar fi ucis pentru că am râs cu lacrimi la el deși era o dramă, și râdeam mai abitir taman când treaba trebuia să fie mai emoționantă, personajul mai de interes. Na, chiar mă simt aiurea dacă v-a plăcut filmul și vi l-am distrus, jur că m-am gândit la voi înainte să mă culc, m-a mustrat conștiința but come on people, it WAS lame, so lame, lame!

Mi-e greu să mă hotărăsc cine a jucat mai prost, Jennifer Lawrence sau Bradley Cooper. Jennifer. Bradley. Jennifer. Bradley. Nope, e imposibil să alegi.

Băi, și eu cred că puteam să joc ca tanti asta și la mine îți dai seama când spun o minciună cam din Honolulu.

Bad, bad acting, terrible movie.

Don’t, rili, save yourself. Mai bine Mustang. Serios. Mult mai bine Mustang 🙂 Ați văzut Mustang? 😀

PS. până și (sau of course că și) soundtrack-ul era oribil, oribil, brrrr.

PPS. Data viitoare ne ducem la Ryan Gosling. Pentru că filmele cu Ryan Gosling (și cu sfârșitul lumii) nu mai au nevoie de nimic altceva. Ryan Gosling? Sfârșitul lumii? Bring out the popcorn (în episodul viitor despre popcorn, promit).

IMG_3527 - Copie

Pick a day

Standard

Trăim între weekend și weekend, între vacanță și vacanță, între zi de salariu și zi de salariu.

Între timp, batem nerăbădători din picior, ne uităm la ceas nervoși că timpul nu se mișcă mai repede, că suntem prinși in between.

Nu e nimic de făcut într-o marți, nimic de văzut într-o miercuri, nimic de așteptat la o joi.

🙂

Știți ce urmează, nu? 🙂

I dare you. Change it. Nu numai pentru voi, pentru copiii voștri, show them how to live diferently.

Mergeți la o plimbare marți. La un film miercuri. Uitați-vă, de aproape, la un copac joi.

Și ok, și eu iubesc marea și zilele cu soare, dar uite, în noaptea când scriu articolul ăsta mi-am dat seama că ziua de azi a fost perfectă.

Dar a fost o zi complet banală. În care nimeni n-ar fi văzut nimic special. O zi din cele de așteptat.

M-am trezit cu Sara, care a vrut să se joace, apoi cât ea s-a uitat la niște desene, eu am gătit o ciorbă cu muzica mea-n urechi (și e o victorie personală pentru că a fost mai greu ca limitele de-a 11-a să înțeleg cum mă-sa îmi transfer muzica în telefonul nou). Apoi a mers cu mine și mi-am cumpărat o chitară pentru că am vrut tot timpul să învăț să cânt la chitară și acum o să învăț. Pentru că așa am chef. Singură. Chiar dacă o să îmi ia 10 ani. Tot o să învăț. Și o să cânt melodia mea la ea.

Am încercat să cânt măcar un acord și am zdrăngănit la ea vreo 2 ore [și Sara lângă mine, cu chitara ei- ukulele actually ;)] și mai mult am râs de cât de năroadă pot să fiu să îmi imaginez că pot să învăț singură chestia asta (nu mi-a ieșit niciun acord, desigur, dar e ok, râsul și felul în care m-am simțit a fost mult mai important), oricum o să reușesc până la urmă :P. LE. Între timp pot să cânt 3 acorduri și azi am încercat chiar un cântecel (za horror of it, ZA horror, I don’t suck, I am beyond that, nu există noțiune pentru sunetele pe care le scot, dar nevermind, mai vorbim într-o lună :P).

De ciudă, am tradus din o limbă în care nu vorbesc nicio boabă, dar nicio boabă melodia aia pe care vreau să o cânt. Și știu că am tradus-o exact, dar exact cum trebuie, exact cu tot ce a vrut să spună nenea ăla de  a scris-o [și e un cântec poezie, sigur că e, cum putea fi altfel :)] pentru că am știu ce înseamnă de când am auzit-o.

Sara a fost super entuziasmată să facă un experiement cu ouă (îi plac experimentele, cred că mai mult ca ciocolata, ceea ce e incredibil de mult).

Am terminat o carte cu stele și cu mare și cu puțină moarte și multă viață care m-a făcut să zâmbesc cam toată săptămâna.

Acum mă uit la un film, de care mi-a zis Andrei. Și vedeți, el îmi zice de cam 30j de filme și 50j de cărți pe zi și eu n-am cum să le văd pe toate (plus că am filmele și cărțile mele pe care le vreau) dar pe ăsta am știut că e musai să îl văd imediat și deja mă uitam la el când mi-a zis că trebuie să mă uit la el. Și apoi a scris că îi aduce aminte de Cortazar. Desigur, Cortazar e magicianul meu preferat, cum putea să nu îmi placă. Am făcut pauză la el ca să scriu asta, pentru că mi-am dat seama că e una din zilele alea. E deja 1 și probabil iar o să mă culc pe la 3 și iar o să casc toată săptâmâna de vine, dar cui îi pasă. Azi e o zi obișnuită în care e adunat totul.

Nu mai așteptați, nu vreți?, weekendul, marea sau momentul ăla de o fericire nețărmuită în care să explodați. Momentul ăla mare probabil nu vă va aduce imensitatea pe care o căutați. Momentul ăsta mic, în care e încorporată toată fericirea, ca în singularitatea unei găuri negre, e aici acum.

PS. Mi-am ales ziua preferată din săptămână când aveam 9 ani (și nu e nici vineri, nici sâmbătă, nici duminică).Și prietena cea mai bună 5 ani după, încă țin minte ziua, 28 februarie, trebuia să mă prind că e ceva special la ziua aia, era greșit de cald, eu eram într-un tricou mânecă lungă alb și ea în unul albastru și am stat pe o bancă în parc și am vorbit 2 ore. Cu prietenii s-ar putea să fie mai greu, dar cu zilele e ușor, zău. Nu, niciodată nu e prea târziu.

Pick a day. Then make it yours.

IMG_5283b

 

5 ani și 1 lună

Standard

Sara are 5 ani de vreo lună (de fapt, fix o lună când scriu articolul ăsta).

Cred (sper) că e un copil absolut normal, toți ceilalți copii mi se par maaaai.. mari cumva decât ea, ea încă mi se pare foarte mică în toate. Și e foarte mică de altfel, nu ar fi avut cum să fie vreo uriașă.

Mai nou e obsedată de desene animate și eu mă uit ca curca-n lemne dacă e cazul să intervin au ba (până pe la 3 ani n-a văzut TV deloc, apoi doar ceva filmulețe scurte, acum la 5 ani stă cu orele, în timp ce face alte lucruri, adică nu doar se uită la TV, cântă la chitară, desenează, se joacă jocuri cu noi șamd). Evident că TV nu îi face bine, dar mă știu pe mine când mă uit la un film care îmi place, poate să vină uraganul, nu mă clintesc. Cred că sunt un părinte non-intervenționist. Nu îmi place să intervin dacă nu e ceva dramatic. Și cred că nu mi se pare dramatic, atâta timp cât încă e intersată de alte lucruri.

Uat else. Nu vrea să iasă din casă. Ea, care a bătut în toate iernile parcurile Bucureștiului acum vrea doar să stea. În casă. O scot doar cu păcăleli sau amenințări și apoi, evident, n-o mai aduc acasă, dar e greu cu ieșitul, greu.

Nu facem acasă absolut nicio chestie cu ea intenționat, de genul: hai să o învățăm să scrie, cât fac 2 cu 2?, dar Sara mai nou ne citește destul de mult, ea singură, că așa desigur că suntem tot la datorie cu cititul de povești, cred și sper că o să adoamă în fiecare seară, toată viața ei, ca acum, cu cărțile și nu cu televizorul sau mai știu eu ce. În continuare iubește puzzle-urile (cheesus, copilul ăsta e as constant as the northern star, vorba cântecului, de la 1 an încoace tot puzzle-urile și cărțile îi plac, de fapt la dracu, cred că și mie la fel).

Adoră dulciurile, gooood (deși nici eu – pentru că nu-mi plac, nici sotzoo-pentru că are diabet- nu mâncăm), visează la ele, ar mânca fără limită și deși am încercat toate variantele (o zi pe săptămână o chestie dulce, o zi în care poate mânca nelimitat, deloc șamd tot face obsesii pentru ele).

Visul ei când va fi mare este să se facă bucătăreasă și să facă cele mai frumoase torturi din lume pentru copii.

Asta și să fie astronaut, dar apoi a zis că n-o să mai aibă timp să fie astronaut, ar fi prea ocupată să facă torturi la bucătărie, atât de ocupată că o să locuiască acolo, n-o să aibă nevoie nici de pat, mi-a spus, o să doarmă pe un scaun: Sfooorrrr.

Poate o să le facă pe amândouă, vorba reclamei, e un mix bun.

La grădi habar n-am ce face, pentru că nu îmi povestește,  îmi mai spune doar când îi mai prezintă Erika un material (e fericită cănd se întâmplă asta), înțeleg (tot de la Erika) că „lucrează” non-stop cu materialele, și sincer e încă fericită că e acolo.

Scrie de mână, sincer mai bine decât scriam eu pe la 8 și mai frumos decât scriu la 34. A început să citească (la grădi am văzut-o într-un filmuleț cum citește cartonașe cu cuvinte de 3 litere, dar acasă e mai curajoasă, citește tot ce vede), Erika mi-a spus că îi place mult să lucreze cu numerele și numără habar n-am, până la o sută, are un joc din ăsta cu mii și sute și treburi (Montessori) și cred că s-a prins de acolo. Cert e că încă îi place să învețe și e lucrul de care mă agăț cu unghiile, pentru că e singura certituine legată de a învăța pe care o am: înveți ușor doar ce vrei și ce îți place, nu ce vor alții.

Am scăpat de Elsa!!! There is happiness și happiness și bucuria mea că am scăpat de Elsa nu se poate măsura în cuvinte. Mă rog, am dat de Scooby Doo, dar actually și mie mi-a plăcut la nebunie Scooby Doo (deși eram mult mai mare ca Sara :D). Probmela când ieși din mainstream (trust me, I know) e că nu mai găsești nimic din ce îți place, așa că e nevoită să poarte haine normale, că deh, nu se găsesc cu Scooby Doo (chiar nu se găsesc, serios, aș fi lăsat-o, chiar dacă le uram, doar mă știți, dar nu sunt și pace).

Iubește marea ca noi, nimic schimbat, e fericită doar când aude cuvântul.

În continuare mănâcă sănătos, se vede influența grădiniței, din orice farfurie alege întâi legumele (apoi carnea, she is mine :D). Nu îi plac cartofii. Smart girl.

Ne luptăm, încă, încă mi se pare ceva extrem de important și pe măsură ce trece timpul devine tot mai curajoasă. Și eu mă luptam cu tata când eram mică. Teoria mea e că au nevoie de lupte. I stick to that one.

Nu vrea cățel, Cuți ar fi gelos (și eu râiez aici că n-am aliat să aducem un patruped în casă). Nici pisică, I tried.

Seamănă cu mine la capacitatea de a ignora, adică dacă face ceva (orice), poți să o strigi, să bați din palme, să trei prin fața ei, să tai lemne, să te rostogolești de 3 ori peste cap în fundul gol, nu te va observa, nu exiști. Există doar ce vrea ea. : )

Refuză să se încalețe în altceva decât în cizmele de ploaie (și noi o lăsăm așa), dimineața se pregătește absolut singură să meargă la grădi (ceea ce poate dura până la o oră și până la 10 fire albe de păr noi în capul lui sotzoo).

În weekend ne trage țeapă cu somnul și asta o face foarte irascibilă după-amiaza, dar o înțelegem amândoi că nu vrea, nici noi nu voiam la vârsta ei.

E de toate, nu? Mă și scoate din minți mă și topește, mă sperie și mă face să zâmbesc în același timp. Așa cred că sunt toți. Nu?

Cam atât. 5 ani și o lună. Jurnal de bord ca să nu uit și să nu par o mamă complet denaturată când mă va întreba la 30j de ani: Mama, cum eram la 5 ani și eu n-o să-mi amintesc nimic, pentru că, inevitabil, uit tot.

Pare din ce în ce mai puțin a mea și mai mult a ei și îmi repet ca o mantră, în fiecare zi, că așa vreau să o cresc, să fie a ei, doar a ei, a nimănui altcuiva, nici măcar a mea.

PS. Și da, E tot de la Erica e. 🙂

23973294850_6095588038_z

Fac un car. sau ceva de genul asta :)

Standard
Ok, your turn, I need you guys.
Plănuim să mergem la vara în Thassos pencă nici nu am fost până acum şi pentru că e suficient de aproape să ajungem cu maşina (şi e cu maşina de data asta ca să evităm avionul şi ofertele imbecile de la agenţiile de turism).
Aşa că, dacă aţi fost în Thassos (sau în altă insulă-musai insulă unde pot ajunge relativ rapid cu maşina), do tell.
What’s the criteria (ar trebui să zic criterion, că de fapt e unul singur):
1.      Plaja (plod suitable, aka apa mică, albastrăăă şi nisip), cu cât mai pustie cu atât mai bine.
Asta e singura chestie la care nu facem rabat.
În rest, ar fi drăguţ să fie în ceva sau lângă ceva sat (ok, merge şi ceva mai populat, dar o chestie simplă cu vreo 2-3 taverne unde să avem ce mânca ar fi heaven on earth).
La cazare ştiţi deja că urăsc hotelurile (prefer afacerile de familie, camerele tip B&B, chestii de gen, curate şi simple). Dar acuma dacă e un hotel decent lângă o plajă mişto, n-oi crăpa. 😀
Şi da, am scanat airbnb-ul şi booking-ul deja, dar caut chestii mici şi neştiute, recomandări de la voi, oameni ca noi. (pretty please reply aici sau for the shy ones sleepyphoto@gmail.com).
Foarte foarte sărumâna :). Dau şi o cafea, ăvcors 🙂
PS. Să n-aud vorbe acolo-n spate. Sigur că știu că abia a început ianuarie.  This is what gets me through winter. Daydreaming @ sunny days ahead. 🙂
IMG_2511