Arhive zilnice: 21 decembrie 2015

Ceremonia

Standard

Am vrut să povestesc și anul trecut, dar am uitat. Nimic deosebit, uit tot, o să scriu un articol despre asta (dacă nu uit, desigur).  Doctorița mea e serios îngrijorată și vrea să îmi facă niște analize. Pliz, I’m fabulous, just part of my charm :P.

La Montessori, când e ziua de naștere a unui copil, se organizează o ceremonie.

De asta voiam să vă povestesc, pentru că mie uneia chiar îmi place mult de tot.

În centru se pune o lumânare (simbolizând Soarele) și în jurul ei fâșii lungi de hârtie pe care sunt scrise lunile anului. Copilul sărbătorit are în mână un glob Pământesc și (teoretic cel puțin) ar trebui să înconjoare Soarele de atâtea ori câți ani are, pornind de la luna în care e născut (pentru că na, u know, Pământul se învârtește într-un an în jurul soarelui, this is why I like this lady, she’s smart). Toți ceilalți copii sunt așezați în cerc, în jurul soarelui.

În practică, la Montessano cel puțin se cântă pentru fiecare an în câte o limbă (germană, engleză, spaniolă, română) și copilul se învârtește în jurul soarelui cât durează melodia.

Nu mă deranjează modificarea regulii, rules are made to be broken (they are) și copiii se distrează mai mult așa.

Se aduc poze cu copilul (doar câteva, câte una din fiecare an) și părinții și educatoarea vorbesc despre el, cum era în fiecare an (tricky part, întotdeauna mă iau prin surprindere întrebările Erikăi, habar n-am ce dracu să răspund și mă simt ca cea mai proastă mamă a anului după).

La final, fiecare copil îi dă câte o îmbrățișare (mai puțini pupici). Had me at this one, I’m a hugger, u know the drill.

Primesc și un cadou (o carte, un atlas, pe Sara o nimeresc de fiecare data, și de data asta, deși primise multe cărți de ziua ei, cu asta a ales să înceapă).

Mă emoționez de fiecare dată cam la fel de rău. Mă bucur să văd că e fericită. Și sunt și eu fericită.

Mi-a plăcut ceva mult de tot. Mi-a rămas în cap de la ceremonia de anul ăsta. Eu adusesem numai poze cu Sara zâmbind cu gura până la urechi. Erika zicea că așa e și la grădi mai tot timpul, cu gura până la urechi. Copiii au zis că daaa, dar uneori se supără și plânge. Așa e și acasă. Fie râde din tot sufletul, fie plânge din tot sufletul. Copilul ăsta, mmmm, cu cine-o semăna, nu are buton de intermediar ;).

Și îmi place așa. Sper să rămână așa. Să simtă în continuare tot. Da, da, daaaa, știu că probabil va suferi așa. Dar nu fac parte celor din categoria celor care cred că decât să riști să suferi mai bine nu simți deloc.

Reclame