Arhivele lunare: decembrie 2015

I wish

Standard

Ce vreți de la 2016? Mă plictisesc rezoluțiile, o spun în fiecare an, mi se pare o prostie să te gândești într-o noapte că vrei să te schimbi cum n-ai fost vreodată și să faci într-un an ce n-ai făcut în 10. I call bullshit.

Însă mi-a rămas așa, o chestie să îmi pun câte o dorință pentru noul an.

Cât eram tânără (maică) îmi doream să mă iubescă câte un băiat (I know, stupid).

Apoi sănătate, când n-am mai fost tânără. Încă îmi doresc asta, pentru toți ai mei.

Am un os defect, nu mi-am dorit niciodată chestii materiale. Urăsc întrebarea ce cadou vrei, ce ți-ai dori, sunt incapabilă să mă bucur la chestii din astea mari sau scumpe și nu îmi doresc sincer nimic. Dacă îmi trebuie ceva, strâng bani, o lună sau cincizeci și îmi cumpăr singură.

Vreau seri în care cei mai mari doi ochi căprui, puși peste un nas tare cârn și o gură îngrozitor, dar îngrozitor de frumoasă, se închid răpuși de somn, încet, încet, se deschid să mai lupte o dată dar nu reușesc niciodată, pierd în fiecare seară bătălia și adorm în timp ce eu respir fiecare milisecundă știind că fix ăsta aici și acum e raiul meu.

Îmi place mult să merg la mare, da, vreau asta de la 2016, să văd orice mare, marea mea, cât se poate de des și de mult. O iubesc mai ales când e singură și pustie. Dar pentru asta muncesc. De asta am nevoie de bani, ca să putem pleca în vacanțe. :))

Și m-am mai gândit să îmi doresc cărți. Dar nu orice fel de cărți. Am o mână de oameni [adică fix atâtea sunt, 5 persoane 🙂 ] cărora le duc și de la care primesc cărți. Cărțile (bune, pentru că am încredere în oamenii ăștia, nu poți să iei așa cărți de la oricine, e tare periculos, brrr, câte cărți de necitit n-am primit, nu e de glumit cu asta) precitite sunt cel mai bun cadou din Univers.

Îmi plac cărțile cu foi galbene. Vechi. Care miros. Nu toate cărțile miros, dar cărțile vechi au un miros anume care îmi aduce aminte de copilărie poate și de asta mă face fericită. Îmi plac paginile murdare de mâncare. Îmi place că cineva a iubit atât de mult cartea asta că n-a putut să o lase din mână nici la masă. Și eu sunt așa, unele cărți mă țin trează noaptea, le citesc când mănânc, când stau la coadă, le am în geantă pentru orice moment de pauză. Îmi place să caut în bibliotecă cărți pentru unul dintre cei cinci. Ce carte i s-ar potrivi. Să îi întreb înainte să ne vedem după o vreme cum stau cu cărțile, dacă e cazul să aduc una. Și dacă răspunsul e da patrulez în sus și în jos prin bibilotecă și mă gândesc la cum e omul ăla acum, în ce sfert de lună se încadrează, și mă opresc la o carte care cred că i s-ar potrivi. Îmi place mult și să primesc cărți citite. Să mi se pună-n brațe fără menajamente și fără drept de apel. Ia și citește. Cartea asta. E de citit. Și citesc. Întoteauna le citesc :). Ok, știu că iar o să se plictisească toată lumea la articolul ăsta, scuze, dar cărțile chiar sunt enervant de importante pentru mine, am mai scris, trișez să trăiesc multe alte vieți prin ele, ce poate fi mai grozav de atât? :).

Deci, dacă e să-mi pun o dorință pentru 2016 (pe lângă sănătatea aia pentru oamenii pe care îi iubesc) aș vrea niște cărți din astea, vechi, bune, citite, cu foi galbene, miros și pete de grăsime.

wish_dandelion_poster-r71b444ce293f45babbb7969168b19db5_rj4_8byvr_324

Anul nou

Standard

Îmi scapă asta cu Anul nou. Am vrut să scriu și anul trecut, dar parcă era ceva modă din asta de toți hipsterii urau Anul nou așa că n-am  mai scris. Acum parcă e mai liniște, fie asta fie pereții bulei mele sunt așa de groși că nu mai ajunge la mine ce e pe afară.

Mă rog, cert e că, pe lângă ziua mea, urăsc și Anul Nou. Am încercat, I really did. Am fost la munte, la mare, la petreceri în oraș, acasă la prieteni, acasă cu familia, de toate. Nu înțeleg noțiunea. De ce trebuie să stau trează o noapte pe an cu toată lumea. Ca să mănânc? Și să ascult muzică proastă/mă uit la TV la emisiuni stupide? Să ies în frig la 12 noaptea în rochia de seară care mă face să îmi înghețe în 0.005 secunde și fundul și nasul doar ca să mă pot uita la niște artificii răsuflate? Cu prietenii mei vorbesc în restul timpului, la cafelele mele, n-am nevoie să ratez o noapte prețioasă de somn pentru asta și să fiu zombie a doua zi (că doar fii-mea nu se trezește la 12 ci tot la 8).

Deci am abandonat. Mai nou tradiția mea de Revelion e somnul. Iubesc somnul, always did. Mă îmbrac în pijamale, mă cuibăresc lângă Sara (în noapte de Revelion dormim împreună, deși, de obicei, nu doarme cu mine).

Și nu pot să scriu în litere cât de bine e. A doua zi e liniște(sunt fan liniște, mi se pare cel mai mare lux din lume, toată lumea doarme dimineața și sunt doar cu Sara, ne jucăm, citesc, nu sunt obosită).

Așa că data viitoare când se mai găsește cineva să mă întrebe (eventual prin octombrie) ce fac de Revelion: fix asta fac. Dorm. Și intenționez să fac asta pentru foooooarte mulți ani de aici înainte.

So. Voi ce faceți de Revelion? 😀

IMG_6984-001

 

Ho ho ho

Standard

S-a nimerit să pice vineri, ziua când apare al treilea articol al meu din săptămână (și îmi place să mă încăpățânez să le las așa) Crăciunul.

Am mai scris că iubesc Crăciunul. Adevărul e că îmi place mai mult să fac cadouri decât să le primesc, dar mă enervează să spun asta pentru că pare ca dracu de fals și e ca și cum aș spune moa, look at me, ce kind human being shitting rainbows sunt eu. Nu sunt.

Chestia e că bucuria este mult mai mare (dar la modul egoist zic, ce mă face pe mine fericită, rămân rea și arogantă cum am stabilit) când faci cadoul potrivit decât atunci când primești un cadou, fie el și unul bun. Oricum, scara mea de cadouri bune e extrem de fucked up și nu cred că aș putea să o explic vreodată.

Sara adoră cadourile. I-a scris prima scrisoare lui Moș Crăciun (în anii trecuți scriam eu pentru ea). Și-a făcut o listă uriașă inițial și apoi a triat până la 2 chestii. Sigur ca va primi mai multe, dar mă bucur că nu e genul ăla de plod care să se dea cu fundul de pământ că vrea și X și Y.

Hai că nu scriu mult azi, go be happy și îndopați-vă cu cât mai mult porc ;)).

Nu știu ce să vă doresc de Crăciun. Nu prea mă pricep la urări.

E un citat care apare în Birdman (rămâne în topul filmelor mele preferate) care zice ceva de genul (citez din memorie, n-am chef să îl caut): To call myself beloved. To fell that I was loved on this Earth.

M-am bosumflat o dată când mi s-a zis că doar asta văd în jurul meu (la alți oameni). Fuck it. Da. Ce altceva e de văzut.

Mă gândeam, deci, să vă doresc asta azi, de Crăciun. Să simțiți că sunteți iubiți. Chiar așa scrisesem sfârșitul de articol. Avea și o întorsătură, eram mulțumită. L-am șters. Mi-am dat seama că greșesc. Nu să simți că ești iubit e adevărata fericire, ci să o oferi. Necondiționat, necronometrat și necontrolat.

Și îmi permit să vă doresc asta, pentru că scriu un blog cititi totuși, de părinți. Și noi  atâta lucru sigur învățăm.

PS. Nu mai zic că o primim înapoi înzecit. Suntem fericiți zilele astea, zău, nu vă păcălesc, nu uitați că astea sunt exact zilele pe care ni le-am dorit în viață :).

10806430_10153007376503394_7945531059688525947_n

 

Ma baker

Standard

Știți că eu nu gătesc. Adică chiar nu gătesc. Nu mă interesează. Poate aș putea, dacă aș vrea (gătesc în weekend pentru Sara și serile câte ceva rapid tot pentru ea). Ok, am și 4 (dar fix 4) feluri de mâncare pe care le pregătesc când chemăm prietenii pe la noi. Toate presupun minim de efort. E deviza mea preferată: KISS (keep it simple and stupid).

Așa că habar n-am de unde și de ce gătește Sara. Mă rog, nu gătește. Coace. She bakes. She’s a baker. Ma baker.

A început în jur de 3 ani și încă îi place la 5. La început doar ajuta, acum ea duce toată rețeta.

Ajungem acasă și mă anunță că azi vrea să facă biscuiți sau brioșe. Mă execut și caut rețeta (never ever ever nu aș fi capabilă să-mi aduc aminte o rețetă), îi spun ingredientele și ea și le adună din frigider și cămară (își mută scaunul care o ajută să fie mai înaltă să poată ajunge la tot) și și le pune pe blatul de lucru. Topește untul, separă ouăle (sort of), bate cu mixerul, cerne făina. La partea cu făina se umple toată, toată, de sus până jos, și toată bucătăria (bine că e albă) și se uită la mine îngrijorată dacă nu cumva e greșit și eu doar mă uit la ea și dau încurajator din cap. Nu cred că pot explica aici vreodată cât de fericită mă face să o văd cu făină și în păr și pe nas și că pijmaua de pe ea a fost o dată roz și acum e doar albă.

Revenind, face singură tot. De la A la Z. Eu doar o mai ajut la cantități.

O laud în postul ăsta, nu?

De fapt sunt mai mult surprinsă că are o pasiune pe care și-a găsit-o singură, pe care nu a văzut-o la nimeni altcineva, care e a ei.

Mi se pare mișto. Sper să mai găsească și altele. Îmi place când e ea, doar ea, fără legătură cu noi. 🙂

Ai voștri au ceva pasiuni din astea nelegate de nimeni și de nimic? 🙂

IMG_6792

 

Ceremonia

Standard

Am vrut să povestesc și anul trecut, dar am uitat. Nimic deosebit, uit tot, o să scriu un articol despre asta (dacă nu uit, desigur).  Doctorița mea e serios îngrijorată și vrea să îmi facă niște analize. Pliz, I’m fabulous, just part of my charm :P.

La Montessori, când e ziua de naștere a unui copil, se organizează o ceremonie.

De asta voiam să vă povestesc, pentru că mie uneia chiar îmi place mult de tot.

În centru se pune o lumânare (simbolizând Soarele) și în jurul ei fâșii lungi de hârtie pe care sunt scrise lunile anului. Copilul sărbătorit are în mână un glob Pământesc și (teoretic cel puțin) ar trebui să înconjoare Soarele de atâtea ori câți ani are, pornind de la luna în care e născut (pentru că na, u know, Pământul se învârtește într-un an în jurul soarelui, this is why I like this lady, she’s smart). Toți ceilalți copii sunt așezați în cerc, în jurul soarelui.

În practică, la Montessano cel puțin se cântă pentru fiecare an în câte o limbă (germană, engleză, spaniolă, română) și copilul se învârtește în jurul soarelui cât durează melodia.

Nu mă deranjează modificarea regulii, rules are made to be broken (they are) și copiii se distrează mai mult așa.

Se aduc poze cu copilul (doar câteva, câte una din fiecare an) și părinții și educatoarea vorbesc despre el, cum era în fiecare an (tricky part, întotdeauna mă iau prin surprindere întrebările Erikăi, habar n-am ce dracu să răspund și mă simt ca cea mai proastă mamă a anului după).

La final, fiecare copil îi dă câte o îmbrățișare (mai puțini pupici). Had me at this one, I’m a hugger, u know the drill.

Primesc și un cadou (o carte, un atlas, pe Sara o nimeresc de fiecare data, și de data asta, deși primise multe cărți de ziua ei, cu asta a ales să înceapă).

Mă emoționez de fiecare dată cam la fel de rău. Mă bucur să văd că e fericită. Și sunt și eu fericită.

Mi-a plăcut ceva mult de tot. Mi-a rămas în cap de la ceremonia de anul ăsta. Eu adusesem numai poze cu Sara zâmbind cu gura până la urechi. Erika zicea că așa e și la grădi mai tot timpul, cu gura până la urechi. Copiii au zis că daaa, dar uneori se supără și plânge. Așa e și acasă. Fie râde din tot sufletul, fie plânge din tot sufletul. Copilul ăsta, mmmm, cu cine-o semăna, nu are buton de intermediar ;).

Și îmi place așa. Sper să rămână așa. Să simtă în continuare tot. Da, da, daaaa, știu că probabil va suferi așa. Dar nu fac parte celor din categoria celor care cred că decât să riști să suferi mai bine nu simți deloc.

Tatuaj

Standard

Anul ăsta mi-am făcut un tatuaj.

Nici măcar n-aveam de gând să povestesc despre asta pe blog, e o chestie pe care am făcut-o pentru mine și e a mea. Nici nu vreau să o știe lumea și nici nu o ascund. Nu, nu zic ce e, da, îl arăt dacă vrea cineva să îl vadă. Nu, n-o să îl explic niciodată. Pentru oamenii mei nu are nevoie de explicații oricum.

Mă sâcâie însă că m-au întrebat vreo 2 persoane, sau parcă chiar 3, dacă m-am gândit la mesajul pe care i-l trimit Sarei.

Vreau să își facă și ea un tatuaj? Aș fi de acord? Sunt ok cu chestia asta? Dacă mă trezesc că ea că face sex la 14 ani? 🙂

Ok. Let’s take it easy, asta e una din chestiile alea la care nu mă pot grăbi  (alături de cumpăratul de cărți și mmm băutul cafelei și de fapt mai multe, la lucrurile importante, cum e, desigur, băutul de cafea :P, nu îmi place să mă grăbesc).

De ce mi-am făcut eu un tatuaj.

Pentru că am vrut. Am vrut să îmi fac prima oară pe la 17 ani dar nu am știut dacă ajunsă adult nu o să îmi fie cumva rușine, dacă nu o să regret că l-am făcut. Așa că am stat. Să fiu sigură.

La 33 de ani încă îl voiam. Așa că a devenit clar că dacă l-am vrut atâta timp e ok să îl fac.

E, probabil, încă o modalitate de exprimare. Cum sunt și muzica, și fotografia, și cărțile, și filmele și multe altele. Una nu limitează pe alta. Cred că fiecare suntem mozaicuri umblătoare, formate din bucăți mici pe care le găsim ici colo, ba într-un copac, ba într-o carte, în o melodie sau, dacă suntem foarte norocși, uneori chiar într-un om.

Un an m-am uitat la tot ce am prins pe tema asta, mi-am făcut un folder unde am păstrat tot ce îmi plăcea. Atât a durat (un an) până  m-am hotărât la o variantă care însemna pentru mine tot ce voiam să însemne, apoi am căutat recomandări unde să merg, am vorbit cu vreo 2 tipi, good vibes numai cu unul dintre ei, m-am dus la el.

Când am ajuns i-am explicat încă o dată în detalii exact ce vreau (era să mă pocnească ultima florăreasă tocmai pentru că și la ea știam exact ce voiam și se pare că era opusul a tot ce cerea toată lumea. hei. sounds fair :P).

A luat mai mult discuția decât tatuajul efectiv. 😀

Nu a durut deloc, în 3 zile era complet vindecat. Dar exagerez cu 3 zile, a fost mai mult 1 zi jumate. El zisese că o să fie 7.

După ce l-am făcut am avut iar emoții. Dacă o să mi se pară ciudat pe mine. Dacă n-o să mă simt eu.

Nope. I was right. It was right.

M-am uitat la el și am simțit doar că acolo trebuia să fie tot timpul. Ăla era locul lui și asta, cu desenul ăsta, sunt eu.

Încă mă uit la el și mă face să zâmbesc.

Ce-a zis Sara.

-Mami, o întreb, exasperată că nu zicea nimic de el, ai văzut că mi-am făcut un desen?

-Un tatuaj adică? De ce nu-l ai pe mână?

Și atât. S-a întors la ce făcea.

Nu mi-e frică că o să își facă și ea? Ce mesaj îi transmit? M-am gândit la asta?

Păi de fapt chiar m-am gândit.

Și mesajul e că, dacă îți dorești ceva suficient de mult timp (dar tu, tu însăți cu ce e în mijlocul tău, pentru tine și nu pentru altcineva) și ești pregătită să te uiți în ochii oricărei persoane de pe planeta asta după ce iei decizia respectivă (ăsta e un punct groaznic de important), atunci fuck the rest. o faci și gata.

Altfel timpul trece și da, chiar cred că dacă ai făcut toți pașii de mai sus e cazul să te duci să încerci. Nici măcar nu mă refer doar la tatuaje, în general, chiar cred că e corect să încercăm să facem lucrurile în care credem, fie că asta înseamnă un tatuaj, să mănânci înghețata aia, să-ți dai demisia, să pleci în altă țară sau habar n-am. Orice chestie la care visezi de o vreme. Mă rog, unele îți pot aduce regrete veșnice (gen burta de la înghețata aia în plus) 😛 dar overall eu cred că merită.

Cred că asta ar trebui să facă și ea în viața ei, ăsta e mesajul pe care i-l transmit: înainte să iei o decizie, gândește-te bine. Dacă o vrei, dacă e a ta, dacă te poți uita în ochii mei și ai oricui după ce ai făcut-o, atunci du-te și fă-o.

Atfel mi-e frică că ar trăi prea puțin, cu o abordare mai precaută. 🙂 Aș vrea să fie cea care încearcă, nu cea căreia îi e frică, am mai zis asta.

Și da. Aș fi ok să facă sex la 14 ani. Din nou, cu pașii de mai sus, cu mijlocul și cu ochii.

Și mai cred că abordarea asta cu sinceritatea e corectă în crescutul copiilor.

Nu vreau s-o mint cu nimic pe Sara.

Nu mint în general, și ar fi absurd să mint tocmai persoana pe care o iubesc cel mai mult.

Da, mi-am făcut un tatuaj. Da, m-am gândit la asta. Da, sunt fericită că am avut curajul să o fac. Da, n-o să fie singur 🙂

PS. Nu, nu e ăsta al meu, n-au câștigat stelele. :). 2613f6c200df113aceed86c35d2979b1

Can you read my mind?

Standard

Mă joc un joc cu Sara. Ea l-a descoperit.

Cred că eram la țară în toamnă când a început. Se fâstâcea toată prin bucătărie și nu zicea ce vrea. Și tot în suuus, tot în jooooos, tăcând mâlc.

Ce vrei vierme? zic

Nimic.

Zi mă, ce vrei, că văd că vrei ceva.

Nu pot să zic.

Mă apropii de ea cu ochii mijiți, mă învârt în jurul ei, o miros la urechea dreaptă, apoi la urechea stângă, mă uit fix în ochii ei și îi spun:

Vrei .. ceva dulce?

Îi pică fața la propriu. Deeeeee unde știiiiiii? Mami, tu poți să îmi citești gândurile!

Și de atunci, mă pune să îi citesc gândurile. De fiecare dată când vrea ceva și nu știe cum să spună. Și da, bineînțeles că eu i le ghicesc de fiecare dată.

Cred că și Sara poate, a întrebat-o o dată pe mătușa mea (cea fără un os rău): La ce te gândești? (Sara e una dintre puținele ființe umane pe care le cunosc, mă rog, de fapt cred că mai știu una, care chiar e curioasă despre ce gândesc alți oameni). Și mătușa mea i-a zis: Nu știu, la ce crezi că mă gândesc. Sara a stat puțin uitându-se în ochii ei și i-a spus: Cred că te gândești că abia aștepți să mă vezi data viitoare. Avea dreptate, desigur.

Știu că logica spune că ar trebui să îi explic că nimeni nu are puterea să ghicească gândurile, atâta că, vedeți voi, eu cred că, de fapt, oamenii care te iubesc chiar pot să-ți citească mintea. 🙂

PS. Azi Sara face 5 ani. Sper sa-i mai citesc mintea inca cel putin 70 si mai sper sa mai gaseasca cativa oameni in viata ei care sa i-o citeasca. 🙂

IMG_6984-001

 

De poveste :)

Standard

Recunosc, am dat de Mame de Poveste datorita Alexandrei care mă mai citește uneori și mai îmi scrie câte un mesaj, dar cred ca auzisem de ele și înainte.

Uel enuiei, m-am uitat pe site-ul lor și mi-a plăcut tare ideea :).

Adicătelea, la ele, poveștile devin cumva realitate (oat, știu că e cheesy but I still stand by it). Fiecare cărticică vine la pachet cu un personaj (sau două) de pluș. Au deja mai multe povești, cred că fiecare și-o poate alege pe cea pe care i se potrivește. A, și sunt disponibile și în engleză, germană, greacă și parcă și franceză.  Vi le recomand, sunt un excelent cadou de Crăciun.

Eu i-am ales Sarei povestea lui Cesuleț Timpulescu, povestea unui ceas care vrea să fie șoricel.

Evident că m-am lipit de povestea asta ca o pisică de un castron cu lapte, vorba Sarei, cine a mai pomenit un ceas să vrea să fie șoricel?

Da, îmi place de mor povestea, e despre a încerca să fii ce vrei, chiar dacă e ciudat pentru alții :).

Când am comandat-o, mi-au scris că părinții aleg de obicei Copiii care aduc somnul, iar copiii îl aleg pe Cesuleț .

Le-am zis că seems fair, eu dau întotdeauna în mintea copiilor.

Iar Sara? 🙂 Sara a zis ca vrea să doarmă cu domnul Timpulescu, de la Cuți încoace nimeni n-a mai pomenit așa onoare. 😉

IMG_6749

Cozi

Standard

Noi avem un fel de cantină. Ok, o cantină. La buro zic.

Crecă toți avem.

Mâncarea e meh și mă ajută să îmi păstrez silueta din liceu (cu puține chestii mă mai pot lăuda încă, so indulge me).

Mie mi se face foame fix, dar fix la 11:15. Apparently mie si tuturor oamenilor cu care lucrez în clădire pentru că de fiecare dată când ajung acolo e coadă.

Acuma, unu la mână că din start tona de oameni mă face ușor anxioasă, it always did.

Daaaar, am niște căști din ăstea mari (alea cu wifi, v-am povestit de ele) cu care reușesc să ignor tot, visez în lumea mea, nu mă deranjează (mai nou) să aștept și cred că reușesc să transmită destul de clar mesajul pe care mi l-aș vrea tatuat pe frunte: fuck off.

Atâta că sunt unele chestii pe care nu le înțeleg:

  1. Cum este posibil când stai la o coadă de 15 minute, te-ai holbat la toate căcaturile alea de produse din vitrină (pe care oricum le vezi în fiecare zi, că-s aceleași, nu e like, oau, ce surpiză, sunt 20 de feluri noi de mâncare, CE o să aleg azi, my oh my), când ajungi acolo la creatura care vinde, să nu știi dracului CE vrei să mănânci? Și să faci să mai aștepte o leacă toată coada ce șerpuiește transpirată către ușa de la intrare de-o să miroase a tocăniță pentru tot restul ședințelor din zi?
  2. De ce trebuie să mă atingi? (am mai scris asta, dar urăsc să fiu atinsă de oamenii pe care nu îi cunosc și și la cei care îi cunosc nu-i o fericire dacă nu vine cu o doza uriașă de sinceritate). Crezi că dacă te lipești de mine coada va avansa mai rapid? Nu mă mai împunge cu portofelul din mânuța ta grasă, nici cu sutienul ăla blindat de 3 bureți.
  3. Știu că se vede de la o poștă că tot ce fac și respir este fucking awesome (glumă). Dar chiar trebuie să te holbezi ce vorbesc pe Whatsapp cu prietena mea? E ok, nu e like aș avea vreun secret, dar rili, rili, chiar e atât de interesantă conversația noastră?

Pauză. Trebuie să vă povestesc asta.

Eram cu o prietenă într-o cafenea cu cafea bună (am harta locurilor cu cafea bună din București în cap, if in doubt, ask me). Și vorbeam de Inside Out. Îi ziceam că toată lumea e în șpagat după el și că mie mi s-a părut o plictiseală absolută și că nici măcare n-am putut să rezist până la final, am adormit :D. Și lângă noi, la masă, era o creștină.

Care, textual, mi-a zis:

-Bună, scuze că am tras cu urechea, dar trebuie, trebuie, trebuie să te uiți la finalul de la Inside Out, este bestial.

And I was like Dude. Rili? Adică ok, nu era prima oară când într-o cafenea toată lumea participa la discuția în care mă aflam, asta e, sunt mici mesele, dar pe bune, te prefaci că citești o carte, că-ți studiezi oja de pe unghii, că te dai pe feisbuc, CEVA.

Și io i-am zis: Bună. Cum te cheamă?

Lia mi-a zis, râzând as if the Universe was fucking pink.

Lia să știi că dacă o să văd finalul de la Inside Out o să fie din cauza ta.

Și acum vreau să recunosc public că I fucking lied. Lia, ești un străin dintr-o cafenea. We are not friends. I do not trust you. Nu mai trage cu urechea la conversațiile altor oameni, nu știu ce ai văzut prin filme, but it is not cute. Unii oameni (as in eu) se întâlnesc cu prietenii lor și vor să vorbească cu ei. Și atât. Deci nu, n-o să mă uit la finalul de la Inside out din cauza ta. Ever. Yes, I am a bitch.

Revenind la coadă.

Creatura care mă împunsese cu portofelul (și sutienul, God! God! cu sutieeenuuuul) ajunge la rând și cere:

-Dați-mi și mie o porție de „paneloni” din ăștia.

Poftă mare. Noi să fim sănătoși. IMG_9369

 

The suicide walk

Standard

Scriu din nou despre refugiați, jumate cu gândul la Andrei, jumate cu gândul la lumea asta neagră în care vine iarna.

Eu sunt atee (I grew some cohones from the last time we spoke, no more agnostic for me). Știu lume credincioasă. Ortodoxă. Nu mă deranjează. Mi se par ciudați cu obiceiurile și ritualurile lor aberante, mai ales din partea unor oameni al căror grad de inteligență știu că depășește media. Știu și musulmani. La fel, nu înțeleg.

Dar îi accept. Cum accept aproape orice pe lumea asta. Sunt egoistă și rea, zău, sunt, dar înțeleg și I do let live orice trăiește sub soarele ăsta: ortodocsi, musulmani, homosexuali, mame care dau lapte praf, mame care se întorc la birou egale cu mame care stau 30 de ani acasă, prietenele care iubesc oameni despre care societatea n-ar accepta cum de, șamd. Pe bune. Cu inima deschisă, chiar dacă nu înțeleg. Atâta timp cât e iubire acolo, față de omul de lângă, față de copil, față de Dumnezeu, eu sunt ok.

Deci nu cred că sunt musulmanii de vină sau că ar trebui să interzicem religia asta.

Am fost la Bruxelles (da, iar) zilele trecute și am auzit vreo 2 neni că le e frică să meargă cu metroul.

Unul chiar voia să își mute locația următoarei reuniuni de la Bruxelles. Ok.

Cred că am făcut peste 10 drumuri cu metroul. M-am plimbat cu trenul. Am stat lângă cea mai aglomerată stradă din Bruxelles și m-am încăpățânat să mă plimb pe ea, printre tancuri și musulmani și târguri de Crăciun, în fiecare seară, deși de obicei evit străzile principale, le caut pe cele mici, lăturalnice.

Nu am făcut-o de nimic. Eram curioasă. Sunt curioasă.

Cred că Bruxelles-ul e la fel de sigur ca Viena sau Berlin sau Barcelona. Da, trăim cu niște demenți pe Pământul ăsta. Da, ar trebui să scăpăm de ei (oricum). Dar nu, nu sunt toți musulmani și nu nu-s refugiați și să ne ascundem nu e o soluție, niciodată nu e.

Am stat vreo 2 ore într-o librărie din Bruxelles (aveam loc de doar o carte în bagaj și dracu să-l ia pe ăla care poate să plece din o librărie cu o singură carte-n mână, fix 2 ore mi-a luat să mă hotărăsc pe care să o iau) și la plecare am glumit cu vânzătorul (îmi plac vânzătorii de cărți, sunt total, dar total diferiți de orice alt vânzător din lume).

Căutam banii să plătesc și el avea răbdare (deși a durat câteva minute, habar n-aveam în care buzunar de rucsac îi pusesem), și eu îi spuneam că nuș ce naiba au banii ăștia, parcă au talentul să se facă pierduți. Și el râdea și-mi ura, cu sinceritate, o seară bună (spunându-mi mademoiselle, probabil ca să se asigure că o chiar am).

Și n-au trecut doi pași și eu eram cu capul în nori, cu muzica pe urechi, când m-am trezit cu o mână pe umăr. Era un musulman. Îmi dădea înapoi cei 10 euro care îmi picaseră din buzunar (veșnic pierd bani).

I-am zâmbit și i-am zis That’s kind.

We are on a suicide walk. Pe Planeta asta, nu într-un loc anume. Doar că nu are legătură cu o rasă sau cu o religie. Ci doar cu anumiți oameni. Răi. Pe restul, tratați-i cu blândețe, pentru că și ei sunt, nu vedeți? La fel de kind.

PS. Și fix când am terminat de scris îmi apare în feed #YouAintNoMulsimBruv. 🙂 Atât. Made my day (as did the Brussels cats). Faith in humanity: restored.

Am pus o poza cu un copac înflorit pe care l-am gasit la Bruxelles. Mi-a plăcut atât de el, am crezut că e un copac oaie neagră, dar mi s-a spus că nu, e doar un migdal, copac care înflorește iarna și mi-a părut rău. Dar apoi am căutat și am descoperit că de fapt ar trebui să înflorească în Februarie, cel devreme în Ianuarie. Deci era, cumva, un Migdal Oaie Neagra :). WP_20151203_10_55_34_Pro