Simplu

Standard

Vă mărturiseam săptămâna trecută că dacă ar fi să cred în suflete pereche, atunci sufletul meu pereche ar fi Thoreau. Exageram, desigur, dar m-am regăsit în aproape fiecare cuvânt pe care îl spune în cartea aia (și de obicei reușesc să găsesc o parte cu care nu sunt de acord, în orice carte și în orice om :P). Spun aproape pentru că e ceva ce mă enervează, vorbește tot timpul despre ce simte, poate, este, un bărbat. Dar o pun pe seama secolului și sper că voia să spună o persoană.

Walden este despre simplitate, despre natură, adevăr, singurătate și despre vise.

În conversațiile mele reale cu unii oameni din bulă, am înregistrat cu o parte de ureche că fiecare am avut anumite revelații despre noi, la maturitate.

Pentru mine a fost natura. Nu îmi trebuie nimic mai mult pentru a fi fericită, doar să fiu singură pe un vârf de munte sau la un mal de mare.

În toamna asta am mers pe niște culmi fără drumuri, cu văr-miu, la apus. El rămânea pe loc și eu mergeam încet cu aparatul în mână până nu-l mai vedeam și rămâneam complet singură, suficient de departe ca el să poată scrie și eu să pot simți.

Era îngrozitor de frig și nasul meu se făcea enervant de roșu, dar nu-mi păsa și mă așezam pe spate, în iarbă, cu un apus la vârfurile bocancilor și trei fire de iarbă uscate în păr.

Și doar stăteam și lăsam minutele să treacă peste mine. Mă uitam cum apune soarele. Ascultam liniștea, liniștea aia cum numai pe un vârf de munte poate fi.

Pentru mine asta e suficient pentru a fi fericit. Nu am nevoie de haine de firmă, internet, de vacanțe scumpe, de brânză cu mucegai, de vin roșu scump, de un telefon mai performant. Când eram mai tânără încercam să par că îmi place teatrul, că apreciez  o pictură sau că ascult când nu îmi pasă. Am îmbătrânit. Nu mă mai prefac. Sunt norocoasă că o mână de oameni mă plac (nici eu nu știu cum de) așa țărancă cum sunt. Recunosc că mi-ar fi plăcut dacă n-aș fi uitat de fiecare dată să îmi iau o carte cu mine, dar era ok și fără ea. Cum mai spuneam, nici măcar de muzică nu am nevoie când sunt doar eu în mijlocul naturii (nu-mi place cuvântul natură, nu știu de ce, mi-aș dori să găsesc un altul care să pară mai puțin fals).

Îmi propun să scriu cu negru pe un ecran sau cu albastru pe o hârtie fix lucrurile care m-au făcut fericită în luna de-a trecut. Sunt lucruri simple, sunt o femeie simplă (cam nebună, e adevărat, dar simplă). Și ar trebui să le scriu ca să nu le uit și ca să încerc să le repet. Să mi le amintesc când alerg enervată între 2 semafoare roșii. Când aștept nervoasă un răspuns urgent la un mail de buro care nu mai vine. Când nu înțeleg de ce soluția cea mai simplă nu poate fi acceptată ca cea mai bună. Când mă gândesc că Sara o să meargă la școală.

Cert e că pe listă ar fi multe fire de iarbă, câțiva nori grași, un cer limpede și, pe alocuri, o linie sau un rotund de apă albastră. Oamenii pe care îi iubesc. Cărțile.

Și cred că ar fi suficient.

Dar n-am cum să am asta în fiecare zi și poate nici nu ar trebui. Pentru restul zilelor, în care ratele ne aduc aminte pentru ce trăim, există, întotdeauna, muzica. Singura care poate face un oraș gri să pară uman (București, îmi pare rău, știi că te iubesc, dar iarna zău, ești pur și simplu urât) .

Pe voi ce vă face fericiți? V-ați gândit vreodată serios la asta? Ce o să îi învățăm pe copiii noștri că este fericirea?

Playist de decembrie.

IMG_6124IMG_6123IMG_6337

Anunțuri

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s