Arhive zilnice: 25 noiembrie 2015

Ritualuri

Standard

Fii-mea, ca mai toți plozii, e fericită în ritualurile ei. Vrea să mănânce aceeași mâncare, să vadă aceleași desene și să se joace cu aceleași jucării la baie. Când găsește o chestie care a făcut-o fericită vrea să o repete la nesfârșit deși (evident) plăcerea se diminuează cu fiecare repetiție și o alternativă ar fi, poate, mult mai ofertantă.

Mergem în același parc până din cine știe ce întâmplare ajungem în altul și apoi mergem doar în ăla. Mănâncă din același castron și cu aceeași furculiță. Sâmbăta se îmbracă cu aceeași bluză (cu Elsa, desigur). Citim aceeași carte de povești. Pot să recit pe dinafară, dacă mă trezești din somn la 4 dimineața, cam 320 de pagini de Habar n-am (volumul I+II).

E dependentă de rutină. Și nu e numai ea, așa sunt și mulți adulți, îi vedem în jurul nostru. Colegul care refuză să își schimbe locul în birou, familia care merge la același all inclusive/aceeași pensiune an de an. Oamenii care nu își schimbă niciodată locul de muncă (eu sunt unul din ăia, lucrez în același loc de 11 ani) și cei care rămân blocați pe veșnicie în muzica (sau hainele) în care și-au trăit tinerețea.

Și fii-mea, și eu (când nu schimb jobul, chiar ar trebui) și nevestele care refuză schimbatul casei, suntem complet idioți. Ne complacem în zona asta călduță unde credem că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Nici nimic bun, dar nu pare a ne interesa.

În treimea (sau jumătatea-funcție de cât de optimistă m-am trezit azi-dimineață) asta de viață tot ce mi s-a întâmplat mișto a fost când am făcut schimbări.

Ca atare, m-am obișnuit să îmi placă. Dar cu forța așa, ca pe medicament, știi? Sunt născută să fug de schimbări, să stau în pijamale, sub plapumă, cu o carte și cu o cană de cafea cu mult lapte. Ce schimbări? Vreau să hibernez :)). Dar serios, m-am obișnuit, știu că sunt bune. Am și învățat de la sotzoo, el e singura persoană  pe care o cunosc gata (pe bune) întotdeauna să facă o schimbare.

Râd când rătăcesc drumul (de fapt nu cred în termenul “a te rătăci”, nu sunt rătăcită niciodată, doar descopăr locuri noi :P) și ne plimbăm o oră în plus, zâmbesc când cafeneaua unde urma să îmi beau cafeaua e închisă și trebuie să caut alta, îmi plac mutările în birou și să aleg aleator la intersecții următoarea străduță pe care o să mă plimb. M-aș ofili în orice activitate repetitivă, indiferent cât de mult mi-ar plăcea inițial.

Îmi place neprevăzutul, ne-am împrietenit.

Și cu Sara? Ei bine, cu Sara trișez, recunosc.

Inventez aventuri și vânători de comori (aka oua de ciocolata, I confess) pentru a merge în locuri noi și ea se lasă păcălită. Dacă tot e să fie repetitivă, măcar să aibă o bază largă de acțiune, nu? :D.

Eram la țară într-o noapte și mă pregăteam să plec cu ea și cu văr-miu pe un deal, să ne uităm la stele și la lună.

Mama mă întreabă: Dar nu le vedeți de aici?

Ba le vedem, i-am răspuns, dar ce amintiri ar mai avea Sara când o fi bătrână? Că s-a uitat la stele într-o seară geroasă în curtea unei case dintr-un sat cu prea mulți câini? Ar uita în secunda 2.

Așa, ține minte că la ora când toți copiii dorm a mers pe un deal vrăjit unde s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu o lună roșie agățată pe un colț de cer. Așa ceva nu se uită.

Nișiodată.

IMG_9585