Anchor it

Standard

Ok, vă aduceți aminte că vă povesteam săptămâna trecută că am avut o zi proastă?

Chiar am avut-o (sunt rare, na). Și chiar fără motiv, nu era nimic mai nașpa în ziua aia față de una dinainte sau una după.

Well. Mă rog, nu cred în presentimente, dar aș putea după ziua aia :).

Sara mișună singură prin toată casa de pe la 1 an. Nu am avut nimic încuiat, deschidea singură uși și sertare, și-a prins degetele până a învățat ce și cum, sa cațără pe mese, scaune birouri, sare de pe pat de se cutremură podeaua șamd.

Cred în libertatea ei de mișcare. Cred că trebuie să încerce chiar dacă se lovește și suferă după, decât să învețe frica de a încerca, mai bine așa. Știu mulți oameni cărora le e frică să încerce de teama de X, prefer varianta asta.

Paranteză.

Citesc o carte foarte interesantă acum (m-a stricat o carte, una din aia rea și nu mai pot să citesc povești, citesc literatură științifică, meh), despre cum comunicarea scrisă (deși mă lăudam că e preferata mea) e cea mai proastă dintre toate, pentru că nu transmite mesajul corespunzător în lipsa inflexiunilor vocii și a semnalelor non-verbale ale gesturilor, mimicii. La celălalt capăt, vă recomand The diving bell and the butterfly.

Legat de asta, un experiment psihologic pune bebelușii jumătate pe o masă, jumătate pe un plexiglas din ăla transparent.

Cei care nu au acces la imaginea mamei lor, nu se târăsc pe el, le e frică și încep să plângă.

Cei care își văd mama, dar expresia ei e panicată sau (atenție) neutră, de asemenea nu înaintează și încep să plângă.

Dacă mama are însă o expresie încurajatoare, încep explorarea.

E perfect adevărat, experimentat pe Sara, reacția mea după o lovitură, și în general, contează enorm. Dacă eu sunt calmă, ea e calmă.

Cartea nu se referă la copii, e valabil și la oameni, dacă nu cumva ne aflăm la limita superioară a lipsei de empatie, decodificăm zilnic zeci de semnale non-verbale de la cei din jurul nostru. Ochii, sprâncenele, vocea, conțin mult mai multe Q-uri despre adevăr decât orice mesaj scris sau verbal. Eu știu când deschid ușa biroului dacă s-au certat colegii mei cât am fost plecată sau dacă i-am supărat cu ceva (dar asta doar pentru că îmi sunt toți dragi). :P. Avem capacitatea asta, de a citi, de la naștere și ea crește cu vârsta (și mă rog, depinde de gradul de empatie pe care îl ai la maturitate și dacă chiar ești interesat de cei din jurul tău).

În general, deci, transmitem mai mult, încredere, panică, nesiguranță șamd copiilor noștri prin tonul vocii și expresia feței decât prin lecții predate cu voce serioasă (ah, și apropos de asta, citeam că gradul de self-esteem al unei persoane se pare că se stabilește până la 5 ani, musai să scriu și despre asta).

Revenind.

Bon. S-a dus să se spele pe dinți și a închis ușa după ea.

În 5 minute urla ca din gură de șarpe.

M-am dus la baie, ieșea un val de apă și ușa era blocată (de Sara și încă ceva, nu vedeam ce, am crezut inițial că a căzut chiuveta pe ea).

M-am hotărât că e cazul să deschid ușa chiar dacă riscam să o lovesc/strivesc.

Am intrat (eram, mă rog, mă prefăceam super liniștită, cu vocea joasă, îi repetam ca o mantră că e ok, nu s-a întâmplat nimic grav, sunt aici să o ajut, rezolvăm imediat, e ok, e ok, nu s-a întâmplat nimic grav). Deși nu știam dacă e ok.

Căzuse dulapul pe ea (un dulap mic, Ikea, 1 m pe 30 cm să zic).

Trăsese toate cele 3 sertare, simultan (să cotrobăie în ele) și centrul de greutate se mutase spre ea, chestia aia căzând peste ea, pe picioare. Se vărsase și un lighean plin ochi cu apă și de aici mini-inundația.

A fost ok Sara, nu a avut nimic, are doar o mică vânătaie.

Dar. Putea fi mult mai rău.

O dată la 24 de minute un copil ajunge la urgență în urma unui accident de gen.

În medie, o dată la 2 săptămâni un copil moare din cauza asta.

Principalii vizați sunt todlerii, dar uite că se poate și la mai mari.

Ideea în care am scris articolul nu e să creez panică, repet și cred în libertatea de mișcare și a încerca, chiar dacă suferi după, e mai bine decât să nu încerci și refuz să schimb abordarea. Și a nu încerca ăsta are oareșce suferință atașată a la long în viață și aaaa cât am de povestit. Îmi aduce aminte de ceva. Una dintre puținele mămici din istorie de care mi-a plăcut a venit la prima ședință din istoria Montessano cu o preche de urechi cu Minnie pe cap (și nu le-a clintit de acolo). Of course she had me the moment she walked through the door. I-am făcut loc lângă mine și am aprobat reciproc (și doar noi, restul lumii nu era pe aceeași lungime de undă) tot ce spunea cealaltă. Și mămica asta spunea așa (când un părinte ceruse nu știu ce măsură de siguranță suplimentară la scări): prefer să cadă și să își spargă capul decât să nu încerce niciodată să alerge singură.

Nu vă imaginați privirile reci pe care le-a primit (și sunt convinsă că nu o credeau foarte sănătoasă la cap). Dar mai erau și unele cu sclipiri în ele, ale mele, mă uitam la ea de parcă citea din capul meu.

Da. Cred în a încerca.

Dar.  Putem să ancorăm mobila. Și să vorbim cu ei mult despre pericolele din casă. Ca să putem încerca puțin mai în siguranță pentru ei.

Mai multe aici:

http://www.anchorit.gov/why-anchor-it/

PS. Să nu uit, e ploaie de stele căzătoare diseară. Mă rog, de fapt trecem prin coada unei comete. How amazing is that? 🙂 Look up. Make a wish.

IMG_9845

Anunțuri

4 răspunsuri »

  1. OMG, OMG, a mom’s worst nightmare. Ma bucur ca Sara e bine.Mie mi se taie picioarele cand aud „mamaaaaa”-ul ala disperat. A facut odata asa cand abia adusesem covoarele de la spalatorie.Rezulta ca in unul din covoare se cuibarise un paianjen mic, mic.Paianjen care a indraznit sa i se urce ei pe picior. Ea la etaj, noi amandoi jos in bucatarie. Tipat strident, urmat de plans isteric. imi amintesc doar ca pe scari ne bateam si ne imbranceam ca sa ajungem inaintea celuilalt. Ea statea in mijlocul camerei, cu un biscuite in mana, plansa toata, intr-un picior.Lost 3 years that night. Imbatranit 5 instant.Fereasca de accidente de astea casnice. Daca googalesti dupa accidente cu comode de astea cu serrtare, afli chestii pe care iti doresti sa le uiti imediat. Bine ca Sara e bine.
    PS: eu n-am babyprufuit casa. N-am pus bariera la trepte, n-am protejat colturile, n-am inchis sertarele si dulapurile. In schimb am ancorat piesele de mobilier de pereti. Call me crazy, da’ nici eu nu-s mai departe de pice si-s candidata ideala spre a fi facuta sandwich cand trag de ceva de pe raftul de sus de la 1.60 ai mei.

    Apreciază

  2. Ba da, am pus poarta la scara. Si cu toată poarta noastră, a fost o faza de am zis ca îmi sta inima in loc. Dumneaei abia invata sa meargă de-a bușilea, eram toți la etaj, eu in baie. Si se gândește husband sa se ducă la Bucătărie sa pornească mașina de cafea. La nici doua secunde o aud țipând panicata. Ies din baie si o văd întinsa pe burta pe a doua treapta, nemiscandu-se. Cu capul înainte, desigur. Explicația lui: nu am crezut ca e așa rapida, am zis ca doar ma duc sa pornesc mașina si ma întorc, așa ca nu am închis poarta. Mda… Nu vreau sa ma gândesc cum s-ar fi făcut praf pana jos, sau cum ar fi alunecat printre trepte si ar fi căzut pe gresie.

    Încerc sa fiu cât mai relaxata posibil, are voie peste tot prin casa, pe afara la fel, merge in patru labe pe terasa, se joaca cu pietre, etc etc. Dar de înălțime, apa fiarta, curent electric si asfixiere o feresc eu momentan. La 1an1luna pot sa-i explic cât vreau, ca inca nu înțelege mare lucru.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s