Unghia mica

Standard

Când e iarnă (urăsc iarna) îmi place cum se aude gheața, dimineața foarte devreme, când ies din bloc și calc într-o baltă înghețată.

Când mi-e foame mă gândesc cât o să îmi placă masa pe care o să o mănânc curând.

Când plâng (ipotetic, desigur, sunt o scorpie care nu plânge) îmi aduc aminte de nuș ce rahat de studiu am citit conform căruia plânsul te ajută să nu știu ce.

Sunt optimistă. Cred în bine. Chiar cred. Nu știu dacă sunt cărțile, genetica, sau educația. Cred în umanitate și în bine. Altfel nu m-aș fi hotărât că vreau un copil.

Dar serios.

Serios. Ajunge.

Sunt una după alta și una după alta. Cu pauze mai mici sau mai mari.

Și chiar încerc să văd căcatul ăla de rază de soare la o margine de orizont dar în zile ca asta nu-mi iese.

O moarte se simte, mai multe sunt doar numere. Ok.

Dar e la fel de adevărat că atunci când un nou-născut aude un altul cum plânge, plânge și el.

Chiar cred că multă lume simte, pe bune, ce se întâmplă acum în lume. Da, se apropie noaptea, bine a zis. Și da, cred și eu că trebuie ripostat. Și nu, evident că nu sunt refugiații de vină, hai să n-o luăm iar de la capăt.

Când aud de atentate din astea mă gândesc cum ar fi să fie cineva drag mie acolo. Nu văd numere și persoane necunoscute acolo. E fii-mea, sunt oameni pe care îi iubesc în locul lor.

Zeci în România, sute la Paris, Beirut.

Zău, mă uit la Sara cum se joacă cu un apus în păr și mă gândesc dacă chiar a fost o idee bună să o aduc aici.

În lumea asta.

Ieri îi arătăm mâinile mele întinse și îi spuneam că acum cred că singura parte unde au mai rămas oameni buni e unghia mea mică (și unghia mea mică e foarte foarte mică, să se noteze). Sara a râs. Și-a ales o mână întreagă și a zis că ea acolo o să fie, cu toți prietenii ei.

De-ar fi așa.

O să îmi fac o cafea și o să mă joc cu ea, o să mai scriu articole pentru blog, în ideea că le citesc oamenii ăia ca mine care au nevoie să audă că nu-s nebuni, o să ies pe afară, o să râd la copacii mei minune, o să fac poze razelor de soare în părul ei și o sa continui să sper că oamenii buni există, nu se prefac (și chiar există, am oameni din ăștia în jurul meu) și că Sara o să îi găsească și o să trăiască printre ei. Pe o mână întreagă. Într-o lume sigură.

IMG_6651

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s