The message

Standard

Am tăcut săptămâna trecută. Mi s-a părut singura chestie decentă. Orice cuvânt pe tema asta pare fals. Și acum îmi vine greu să scriu.  Nu, nu știu nicio persoana din #colectiv. Nu pot să îmi imaginez durerea celor care le sunt prieteni sau rude sau a celor care suferă acum în spitale.

Recunosc ca am strâmbat din nas la diverse persoane pe la televizor, parcă prea dispuse să pirdă mult timp în fața camerelor de filmat. La firmele care s-au grăbit să ajute cerând share-uri și au avut grijă să își menționeze și numele pe acolo pe undeva. Sigur, am văzut și lucruri mișto, oameni fiind oameni, doctori uitând că au nevoie de un minim de odihnă, mutați în spitale de-a dreptul, și nu, nu aveau timp să dea interviuri lungi la televizor, firme donând și cerând să nu le fie divulgat numele, oameni care au alergat între spitale să vadă cum pot să ajute, oameni care au donat sânge fără să posteze despre asta pe Facebook. Ce mama dracu, m-am simțit om printre oameni la mine acasă, în țara mea.

Nimeni nu o să o uite ce s-a întâmplat acolo. Da, de asta a ieșit strada. Mă fac să râd scenariile care explică prin diverse teorii ale conspirației, ex post, lucrurile deja întâmplate. Dacă erau așa siguri că o să se întâmple, că o să iasă lumea în stradă, de ce nu am auzit nimic despre asta acum 2 săptămâni?

Explicațiile ulterioare se pot ajusta să se potrivească cu faptele. Dar nu cred că ar trebui să fim atât de naivi.

Nu mă pricep la politică. Nu mai știu niciun nume din politica actuală și nici nu vreau. Nu îmi place și nu cred în ea. Nu fac politică dar fac parte din categoria persoanelor care mai degrabă ar pleca în altă țară sau aș face foamea un an decât să fiu în ea.

Știu însă atâta lucru: politica are nevoie de un câine de pază (și n-am senzația că presa din România îndeplinește cu onoare rolul ăsta în momentul de față, sau hai, că unii câini, majoritatea câinilor sunt păcăliți să muște într-o direcție și să uite de alta cu ajutorul a câtorva oase bine plasate). De altfel, nu mă mai uit la TV de ceva ani buni, rar citesc știrile, chiar și online. Out of that bubble.

Copiii ăștia (e o categorie foarte largă în care intră orice persoană față de care simt nevoia de a proteja și nu are legătura cu vârsta) care au ieșit zilele trecute cu zecile de mii în stradă asta fac.

Atâta praf în ochi și atâta derâdere. Că ce mai vor? De ce sunt încă acolo? Că nu au lideri, că nu au propuneri concrete. Nu ăsta e rolul câinelui de pază, nu asta era rolul lor, nici măcar o secundă.

Nu vreau să îi facă nimeni și nimic mici, pentru că au fost uriași zilele astea.

Sunt perfecți așa. Mie una nu mi-ar fi plăcut de s-ar fi transformat într-o mișcare organizată de a huidui partidul X, jos Y, vrem Z și atât. De altfel știu sigur că oamenii onești (prin asta înțeleg cei care au ieșit din convingere, nu pentru că ar fi fost plătiți să o facă  sau pentru că ar fi fost membri de diverse partide-habar n-am dacă ăstora li se dau bani) au încercat în fiecare seară delimitarea de persoane cu mesaje politice.

Nu era despre asta.

Cred că este despre corectitudine și despre speranță. Și că de asta au ieșit mai mulți oameni în ziua 2.

Oameni calzi, calmi (și nu i-am înțeles deloc pe cei nemulțumiți de vibe-ul ultracivilizat al primelor zile). Care nu strigă. Merg încet. Sunt tineri, oameni cu copii, și da, îmi place rău, oameni cu câini, foarte foarte mulți câini :). Vorbesc despre teatru și despre cărți. Un tip citește pe un colț de Universitate, pe stradă. Au trecut luni bune de când am văzut un tip citind la Universitate. E semn bun, zău. Se fac poze. Nu prea sunt pancarte, foarte puține, făcute acasă cu carioca pe un carton sau un A4. Se zâmbește mult. Agitatorii se văd de la o poștă, indiferent de unghiul din care sunt filmați. Jandarmii nu-s inamici. Cald, deși e frig. Sunt prieteni deși nu se cunosc. Îi unesc fire invizibile. Nimeni nu e singur. Oameni timizi se îmbrățișează. There is kindness in the air.

Mesajul lor mie mi se pare clar și limpede. Îl văd din depărtare cei care vor să îl vadă,hai să nu ne mai ascundem după deget.

E simplu și puternic, îngrozitor de puternic și nu trebuie diminuat de cei care încearcă să-i impute lipsă de propuneri, lipsă de nume și alte lipsuri sau simplul fapt că nu au ieșit în stradă la infinit (desigur că nu s-a ieșit în stradă la infinit, mai important e că acum cred că e foarte probabil să se iasă de fiecare dată când va exista un derapaj):

Suntem aici. O să fim tot timpul aici. Atenți la tot ceea ce se întâmplă. Nu uitați asta.

Nu sunt cuvinte pentru cât de cumplit e ce a declanșat toate astea. Citesc că vin în continuare la spitale cu complicații pulmonare datorită coctailului de substanțe din focul ăla care în 12 secunde a ars tot. Citesc și nu știu dacă e adevărat sau nu că nu reușim să îi trimitem afară, unde ar beneficia de tratament mai bun (habar n-am dacă e adevărat, sunt extrem de rezervată cu informațiile astea). Mi se pare halucinant ce citesc despre cei care cu localul, cu artificiile, cu bureții, cu incendiile, cu tot. Oamenii mor în continuare. 45 când scriu asta. Măcar de-ar rămâne așa. Ce-am ajuns să ne dorim.

Dar că s-a reacționat așa, că am văzut atâtea exemple de umanitate și de sinceritate și speranță, de empatie? Că s-au trezit? Că le pasă?

Sunt recunoscătoare că am trăit asta.

PS. And to get a kiss. From this guy. 🙂

IMG_6538

Anunțuri

Un răspuns »

  1. Pingback: Sunt aici | Sleepy 00

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s