Arhivele lunare: noiembrie 2015

Bday

Standard

Se apropie ziua mea. Urăsc ziua mea și o urăsc de când mă știu, nu de acum de când sunt babă.

Cel mai mult mă termină pupatul (dar cu asta deja s-a dat sfoară-n țară) și urările. Nici nu mă pornesc cu cadourile (sincer, urăsc majoritatea cadourilor, nu, nu îmi plac, da, mă prefac când zic Vaaai, ce drăguț). La mulți ani și încă 300 de rahaturi false-n coadă. Egal urăsc să le și fac. Mi s-a cântat de ziua mea. Cântat. I died. Died.

Hai să vă spun un secret.

Când colegul meu din stânga observă că n-am zâmbit azi și mă întreabă dacă sunt ok.

Când colegei mele din dreapta i se umezesc ochii când îi povestesc o poveste în care cred.

Când A. îmi ia o cutie de Cola doar pentru că știe că am nevoie de ea după o zi grea.

Când M. îmi spune, după ce am țipat la ea (fără motiv) că nu se poate supăra pe mine no matter oat.

Când mă plâng că lumea e greșită și o doamnă dragă mă ceartă că nu pot să iubesc chiar tot.

Când cineva aude că am o zi proastă și vine la mine acasă și mă face o după-amiază întreagă să râd.

Când altcineva înțelege că nu pot să omor viermele pe care l-a găsit în salată, ba chiar mă ajută să îl mut în planta de pe masă, acea altcineva care știe că urăsc pupatul dar iubesc îmbrățișările sincere.

Când L. îmi aduce ultimele ei 4 pastile de Propolis (deși știe că nu cred în ele) când vede că sunt răcită. Și eu le iau cuminte (deși tot nu cred în ele).

Când găsesc, de fiecare dată, noaptea, când ajung acasă după o deplasare lungă o cutie de cola în frigider.

Când mi se aruncă un boț de om în brațe și mă strânge cât poate ea de tare și apoi mă întreabă, îngrijorată, dacă m-a durut și eu îi zic că na, așa e când iubești.

Și sunt atât de norocoasă și de fericită că mai am sute de exemple.

Alea sunt lamulțeanurile mele. Nu am nevoie de altele.

La fel cum cei care spun lucruri urâte când mă întorc cu spatele, ar trebui să o lase mai ușor cu urările, pentru că chiar dacă mi se spun platitudini cu zâmbete false și politicoase, știm cu toții că nu sunt adevărate, și că, de fapt, ne dorim reciproc un warm fuck you too.

Urăsc lamulțeanurile și ziua mea. Arhivez însă, și țin minte la fel cum țin minte ce muzică îi place fiecărui om pe care îl cunosc, toate cadourile mici pe care le primesc zi de zi din partea oamenilor dragi.

Deci nu-mi spuneți, vă rog, la mulțean de ziua mea. Mi-ați spus deja, într-un fel sau altul 🙂

PS. Desigur, articolul de azi e pentru toți Andreii și Andreele cărora nu le place atenția (nonlamulțean). 🙂

IMG_6124

Simplu

Standard

Vă mărturiseam săptămâna trecută că dacă ar fi să cred în suflete pereche, atunci sufletul meu pereche ar fi Thoreau. Exageram, desigur, dar m-am regăsit în aproape fiecare cuvânt pe care îl spune în cartea aia (și de obicei reușesc să găsesc o parte cu care nu sunt de acord, în orice carte și în orice om :P). Spun aproape pentru că e ceva ce mă enervează, vorbește tot timpul despre ce simte, poate, este, un bărbat. Dar o pun pe seama secolului și sper că voia să spună o persoană.

Walden este despre simplitate, despre natură, adevăr, singurătate și despre vise.

În conversațiile mele reale cu unii oameni din bulă, am înregistrat cu o parte de ureche că fiecare am avut anumite revelații despre noi, la maturitate.

Pentru mine a fost natura. Nu îmi trebuie nimic mai mult pentru a fi fericită, doar să fiu singură pe un vârf de munte sau la un mal de mare.

În toamna asta am mers pe niște culmi fără drumuri, cu văr-miu, la apus. El rămânea pe loc și eu mergeam încet cu aparatul în mână până nu-l mai vedeam și rămâneam complet singură, suficient de departe ca el să poată scrie și eu să pot simți.

Era îngrozitor de frig și nasul meu se făcea enervant de roșu, dar nu-mi păsa și mă așezam pe spate, în iarbă, cu un apus la vârfurile bocancilor și trei fire de iarbă uscate în păr.

Și doar stăteam și lăsam minutele să treacă peste mine. Mă uitam cum apune soarele. Ascultam liniștea, liniștea aia cum numai pe un vârf de munte poate fi.

Pentru mine asta e suficient pentru a fi fericit. Nu am nevoie de haine de firmă, internet, de vacanțe scumpe, de brânză cu mucegai, de vin roșu scump, de un telefon mai performant. Când eram mai tânără încercam să par că îmi place teatrul, că apreciez  o pictură sau că ascult când nu îmi pasă. Am îmbătrânit. Nu mă mai prefac. Sunt norocoasă că o mână de oameni mă plac (nici eu nu știu cum de) așa țărancă cum sunt. Recunosc că mi-ar fi plăcut dacă n-aș fi uitat de fiecare dată să îmi iau o carte cu mine, dar era ok și fără ea. Cum mai spuneam, nici măcar de muzică nu am nevoie când sunt doar eu în mijlocul naturii (nu-mi place cuvântul natură, nu știu de ce, mi-aș dori să găsesc un altul care să pară mai puțin fals).

Îmi propun să scriu cu negru pe un ecran sau cu albastru pe o hârtie fix lucrurile care m-au făcut fericită în luna de-a trecut. Sunt lucruri simple, sunt o femeie simplă (cam nebună, e adevărat, dar simplă). Și ar trebui să le scriu ca să nu le uit și ca să încerc să le repet. Să mi le amintesc când alerg enervată între 2 semafoare roșii. Când aștept nervoasă un răspuns urgent la un mail de buro care nu mai vine. Când nu înțeleg de ce soluția cea mai simplă nu poate fi acceptată ca cea mai bună. Când mă gândesc că Sara o să meargă la școală.

Cert e că pe listă ar fi multe fire de iarbă, câțiva nori grași, un cer limpede și, pe alocuri, o linie sau un rotund de apă albastră. Oamenii pe care îi iubesc. Cărțile.

Și cred că ar fi suficient.

Dar n-am cum să am asta în fiecare zi și poate nici nu ar trebui. Pentru restul zilelor, în care ratele ne aduc aminte pentru ce trăim, există, întotdeauna, muzica. Singura care poate face un oraș gri să pară uman (București, îmi pare rău, știi că te iubesc, dar iarna zău, ești pur și simplu urât) .

Pe voi ce vă face fericiți? V-ați gândit vreodată serios la asta? Ce o să îi învățăm pe copiii noștri că este fericirea?

Playist de decembrie.

IMG_6124IMG_6123IMG_6337

Ritualuri

Standard

Fii-mea, ca mai toți plozii, e fericită în ritualurile ei. Vrea să mănânce aceeași mâncare, să vadă aceleași desene și să se joace cu aceleași jucării la baie. Când găsește o chestie care a făcut-o fericită vrea să o repete la nesfârșit deși (evident) plăcerea se diminuează cu fiecare repetiție și o alternativă ar fi, poate, mult mai ofertantă.

Mergem în același parc până din cine știe ce întâmplare ajungem în altul și apoi mergem doar în ăla. Mănâncă din același castron și cu aceeași furculiță. Sâmbăta se îmbracă cu aceeași bluză (cu Elsa, desigur). Citim aceeași carte de povești. Pot să recit pe dinafară, dacă mă trezești din somn la 4 dimineața, cam 320 de pagini de Habar n-am (volumul I+II).

E dependentă de rutină. Și nu e numai ea, așa sunt și mulți adulți, îi vedem în jurul nostru. Colegul care refuză să își schimbe locul în birou, familia care merge la același all inclusive/aceeași pensiune an de an. Oamenii care nu își schimbă niciodată locul de muncă (eu sunt unul din ăia, lucrez în același loc de 11 ani) și cei care rămân blocați pe veșnicie în muzica (sau hainele) în care și-au trăit tinerețea.

Și fii-mea, și eu (când nu schimb jobul, chiar ar trebui) și nevestele care refuză schimbatul casei, suntem complet idioți. Ne complacem în zona asta călduță unde credem că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Nici nimic bun, dar nu pare a ne interesa.

În treimea (sau jumătatea-funcție de cât de optimistă m-am trezit azi-dimineață) asta de viață tot ce mi s-a întâmplat mișto a fost când am făcut schimbări.

Ca atare, m-am obișnuit să îmi placă. Dar cu forța așa, ca pe medicament, știi? Sunt născută să fug de schimbări, să stau în pijamale, sub plapumă, cu o carte și cu o cană de cafea cu mult lapte. Ce schimbări? Vreau să hibernez :)). Dar serios, m-am obișnuit, știu că sunt bune. Am și învățat de la sotzoo, el e singura persoană  pe care o cunosc gata (pe bune) întotdeauna să facă o schimbare.

Râd când rătăcesc drumul (de fapt nu cred în termenul “a te rătăci”, nu sunt rătăcită niciodată, doar descopăr locuri noi :P) și ne plimbăm o oră în plus, zâmbesc când cafeneaua unde urma să îmi beau cafeaua e închisă și trebuie să caut alta, îmi plac mutările în birou și să aleg aleator la intersecții următoarea străduță pe care o să mă plimb. M-aș ofili în orice activitate repetitivă, indiferent cât de mult mi-ar plăcea inițial.

Îmi place neprevăzutul, ne-am împrietenit.

Și cu Sara? Ei bine, cu Sara trișez, recunosc.

Inventez aventuri și vânători de comori (aka oua de ciocolata, I confess) pentru a merge în locuri noi și ea se lasă păcălită. Dacă tot e să fie repetitivă, măcar să aibă o bază largă de acțiune, nu? :D.

Eram la țară într-o noapte și mă pregăteam să plec cu ea și cu văr-miu pe un deal, să ne uităm la stele și la lună.

Mama mă întreabă: Dar nu le vedeți de aici?

Ba le vedem, i-am răspuns, dar ce amintiri ar mai avea Sara când o fi bătrână? Că s-a uitat la stele într-o seară geroasă în curtea unei case dintr-un sat cu prea mulți câini? Ar uita în secunda 2.

Așa, ține minte că la ora când toți copiii dorm a mers pe un deal vrăjit unde s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu o lună roșie agățată pe un colț de cer. Așa ceva nu se uită.

Nișiodată.

IMG_9585

Despre timiditate

Standard

Mă întreb de ceva vreme dacă a fi introvertit se moștenește.

Sper că nu.

Dar cred că da.

Monkey see, monkey do.

Nu pup oamenii, urăsc să pup oamenii.

Sara nu pupă pe nimeni (amândurora ne place însă să îmbrățișăm oamenii la care ținem, pupicii îi păstrăm doar pentru persoane foarte speciale, Sara de exemplu mă pupă doar pe mine).

Și once in a blue moon facem câte un gest din ăsta de mare iubire. Vi-l spun pe-al ei, că na, eu sunt babă. Uneori, seara, când mergem la culcare, îmi ia palma și mi-o pupă fix în mijloc, apoi o ține în brațe și adoarme cu capul pe ea, nu înainte să îmi spună: „Mămica mea, te iubesc!” (numai noaptea, cu lumina stinsă sunt mămica ei, în rest sunt doar mami). Și eu stau acolo în pat și mă uit la ea și mi-e foarte frică (întotdeauna mi-e frică când sunt fericită).

Eu nu intru niciodată în vorbă cu alte persoane dintr-un grup nou, sau în parc, sau la grădi pe bancă.

Sara nu intră nișiodată în vorbă cu alți copii noi din parc sau de la o petrecere, îi studiază de pe margine pe cei pe care îi găsește interesanți, dar nu se duce ea la ei.

Amândouă, cel mult, răspundem dacă ne place persoana care ne abordează.

Mie îmi place să stau să citesc acasă decât să merg să văd oameni. Orice oameni. Chem în vizită, în habitatul personal sau ies la cafele doar cu persoane din foarte bulă. Am dat add pe Facebook în toata viața mea la 5 persoane. Nu înțeleg cum pot să am 150 de prieteni în lista (că doar NU am 150 de prieteni).

Sara nu vrea să iasă niciunde. Refuză playdate-uri constant, când n-are chef, când nu îi place persoana. Are prietene la grădiniță, dar alese cu grijă și nu îmi pare a fi unul din copiii populari, cu mulți prieteni. O surprind în multe fotografii în timp ce ceilalții copii sar, dansează, sau cine știe ce activitate au cum stă într-un colț fără să facă nimic, doar privind :).

Eu sunt tăcută (foarte tăcută) în grupuri noi.

Sara se lipește de piciorul meu și nu glăsuiește nimic în preajma copiilor pe care nu îi cunoaște.

Vai de fundul vostru dacă ne place de voi că atunci vorbim amândouă de nu știi ce te-a lovit și unde ne e butonul de stop.

Și aș putea continua la infinit.

E clar că Sarei îi plac oamenii (se super entuziasemează când aude că avem musafiri, chiar dacă sunt doar oameni mari sau când e invitată la o petrecere de-a unei prietene) mai mult decât îmi plac mie (nu-i greu, mie chiar nu-mi plac). Sau că eu urăsc formalismul și oroarea zilelor de naștere, pe când Sara abia așteaptă petrecerea de ziua ei. Sunt și diferențe, ea e clar întotdeauna mai bună ca mine.

Dar mai e la fel de clar că eu nu sunt un exemplu de sociabilitate. Nu intru în contact cu oameni noi, refuz orice small talk și să acord timpul pe care mi-l cer alte persoane pe chestii care nu înseamnă dracului ceva și ăăă chiar îmi plac doar prietenii mei.

Și atunci ea de unde să învațe să facă flick flack-uri sociale, să mingle la petreceri și să râdă fals cu capul pe spate când fac băieții glume proaste, să fie the popular girl in highschool.

Fuck, mi-am condamnat copilul să nu fie niciodată the popular kid in highschool :(.

Wait. That’s suppose to be a bad thing? 🙂

Shy people out there, cum e? Copiii vostri sunt la fel de introvertiti ca voi au ba?

LE. Uite ce-am gasit :)). Textul de mai sus in imagini. I died @the one with the squirrel, things I like, the hairdresser, the writing, the parties, dying of embarasement (this is definetly what I’ll die of), my birthday, friends, writing, books and so many more. Awesome. Made my day.

IMG_5555-001

Cartea bate filmul

Standard

Step 1. Văr-miu îmi aduce o carte mică, neagră. Începe cu o înmormântare. O citesc și e una din cărțile alea rele care te aruncă-n gri și care te face mic și care îți schimbă puțin viața.

Step 2: într-o conversație banală despre copacii ăia pe post de mormânt se menționează întâmplător o carte mică și albă. O citesc, și mă repară după cartea mică și neagră.

Step 3: Curioasă (as always, nu poate menționa nimeni nimic de cărți că mă pornesc cu întrebările) mă interesez care e cartea preferată a persoanei cu cartea mică și albă, o citesc.

Step 4. Îmi place, e cartea care m-a făcut să nu mai port ceas. În ea se vorbește mult despre o altă carte, Walden.

Step 5. O citesc pe-un picior de plai, într-un hamac. Nu cred în suflete pereche (și în mai nimic din rahaturile aferente vrăjelilor astea) dar dacă ar exista, atunci Thoreau ar fi sufletul meu pereche. Un mic inconvenient ar fi că a trait acum 200 de ani. Și că avea nasul cam mare.

Step 5. Văr-miu nu mă bagă în seamă cu cartea mea (de obicei îmi confiscă cărțile pe care le citesc, dacă i se par interesante) și își alege (în același timp, tot pe-un picior de plai) o carte de Sabato.

Step 6. O citește într-o noapte și a doua zi dimineața îmi arată că Sabato povestea de cartea mea, de Walden.

Step 7. Îmi fură cartea.

Step 8. Peste multe săptămâni, într-o seară fără lună, îmi trimite printscreen cu cartea mea. E dintr-un film ciudat, cu un tip ciudat (îmi zice).

Step 9. În aceeași seară mă uitam la el.

Step 10. Am dat laic pe FB înainte să se termine (that never happened before) chiar dacă știam că a doua zi dimineața o să mă mustre conștiința că n-am așteptat. But truth is I’m into weird (movies too).

Și da, e un film mic (nu ca durată, dar e un film mic, dacă vă uitați la el cred că o să înțelegeți ce zic) foarte foarte ciudat (se tace mult, încep să cred că am ceva cu filmele în care nu se vorbește, e iar despre sunet și la dracu, despre cartea mea). Îi spuneam  (tot în noaptea aia) unui prieten  (din copilărie) că 99,999999 din oameni nu vor plăcea filmul ăsta. M-a certat, a zis să nu mă mai cred așa singură.

I-am zis că nu, 0,0000001 e un procent destul de bun :). Am calculat. Sunt 7 oameni la procentul ăsta. :). Ok, are ceva mai multe laicuri pe feisbuc (dar nu cu mult mai multe, văr-miu are mai multe laicuri :D).

Upstream color. Numai dacă sunteți în procentul ăla de mai sus :).

PS. dacă îl vede cineva și îi place (but don’t lie, I will know), tell me. Vreau să îi cunosc pe cei 7 :)).

PPS. Dacă știți filme ciudate, give it to me. Cărți nu, că cică și așa citesc prea multe din astea. Plus că m-am apucat aseară de Conversație la Catedrală. I can read again. Ha!  🙂

LE. Acum ma uit la Winter Sleep. Recomandare ca urmare a solicitarii de mai sus. Revin și completez daca mai vad filme bune ca urmare a articolului asta, chiar sper să se facă cel mai lung articol al meu, cu 1000 de pași :)).

 

 

 

 

Anchor it

Standard

Ok, vă aduceți aminte că vă povesteam săptămâna trecută că am avut o zi proastă?

Chiar am avut-o (sunt rare, na). Și chiar fără motiv, nu era nimic mai nașpa în ziua aia față de una dinainte sau una după.

Well. Mă rog, nu cred în presentimente, dar aș putea după ziua aia :).

Sara mișună singură prin toată casa de pe la 1 an. Nu am avut nimic încuiat, deschidea singură uși și sertare, și-a prins degetele până a învățat ce și cum, sa cațără pe mese, scaune birouri, sare de pe pat de se cutremură podeaua șamd.

Cred în libertatea ei de mișcare. Cred că trebuie să încerce chiar dacă se lovește și suferă după, decât să învețe frica de a încerca, mai bine așa. Știu mulți oameni cărora le e frică să încerce de teama de X, prefer varianta asta.

Paranteză.

Citesc o carte foarte interesantă acum (m-a stricat o carte, una din aia rea și nu mai pot să citesc povești, citesc literatură științifică, meh), despre cum comunicarea scrisă (deși mă lăudam că e preferata mea) e cea mai proastă dintre toate, pentru că nu transmite mesajul corespunzător în lipsa inflexiunilor vocii și a semnalelor non-verbale ale gesturilor, mimicii. La celălalt capăt, vă recomand The diving bell and the butterfly.

Legat de asta, un experiment psihologic pune bebelușii jumătate pe o masă, jumătate pe un plexiglas din ăla transparent.

Cei care nu au acces la imaginea mamei lor, nu se târăsc pe el, le e frică și încep să plângă.

Cei care își văd mama, dar expresia ei e panicată sau (atenție) neutră, de asemenea nu înaintează și încep să plângă.

Dacă mama are însă o expresie încurajatoare, încep explorarea.

E perfect adevărat, experimentat pe Sara, reacția mea după o lovitură, și în general, contează enorm. Dacă eu sunt calmă, ea e calmă.

Cartea nu se referă la copii, e valabil și la oameni, dacă nu cumva ne aflăm la limita superioară a lipsei de empatie, decodificăm zilnic zeci de semnale non-verbale de la cei din jurul nostru. Ochii, sprâncenele, vocea, conțin mult mai multe Q-uri despre adevăr decât orice mesaj scris sau verbal. Eu știu când deschid ușa biroului dacă s-au certat colegii mei cât am fost plecată sau dacă i-am supărat cu ceva (dar asta doar pentru că îmi sunt toți dragi). :P. Avem capacitatea asta, de a citi, de la naștere și ea crește cu vârsta (și mă rog, depinde de gradul de empatie pe care îl ai la maturitate și dacă chiar ești interesat de cei din jurul tău).

În general, deci, transmitem mai mult, încredere, panică, nesiguranță șamd copiilor noștri prin tonul vocii și expresia feței decât prin lecții predate cu voce serioasă (ah, și apropos de asta, citeam că gradul de self-esteem al unei persoane se pare că se stabilește până la 5 ani, musai să scriu și despre asta).

Revenind.

Bon. S-a dus să se spele pe dinți și a închis ușa după ea.

În 5 minute urla ca din gură de șarpe.

M-am dus la baie, ieșea un val de apă și ușa era blocată (de Sara și încă ceva, nu vedeam ce, am crezut inițial că a căzut chiuveta pe ea).

M-am hotărât că e cazul să deschid ușa chiar dacă riscam să o lovesc/strivesc.

Am intrat (eram, mă rog, mă prefăceam super liniștită, cu vocea joasă, îi repetam ca o mantră că e ok, nu s-a întâmplat nimic grav, sunt aici să o ajut, rezolvăm imediat, e ok, e ok, nu s-a întâmplat nimic grav). Deși nu știam dacă e ok.

Căzuse dulapul pe ea (un dulap mic, Ikea, 1 m pe 30 cm să zic).

Trăsese toate cele 3 sertare, simultan (să cotrobăie în ele) și centrul de greutate se mutase spre ea, chestia aia căzând peste ea, pe picioare. Se vărsase și un lighean plin ochi cu apă și de aici mini-inundația.

A fost ok Sara, nu a avut nimic, are doar o mică vânătaie.

Dar. Putea fi mult mai rău.

O dată la 24 de minute un copil ajunge la urgență în urma unui accident de gen.

În medie, o dată la 2 săptămâni un copil moare din cauza asta.

Principalii vizați sunt todlerii, dar uite că se poate și la mai mari.

Ideea în care am scris articolul nu e să creez panică, repet și cred în libertatea de mișcare și a încerca, chiar dacă suferi după, e mai bine decât să nu încerci și refuz să schimb abordarea. Și a nu încerca ăsta are oareșce suferință atașată a la long în viață și aaaa cât am de povestit. Îmi aduce aminte de ceva. Una dintre puținele mămici din istorie de care mi-a plăcut a venit la prima ședință din istoria Montessano cu o preche de urechi cu Minnie pe cap (și nu le-a clintit de acolo). Of course she had me the moment she walked through the door. I-am făcut loc lângă mine și am aprobat reciproc (și doar noi, restul lumii nu era pe aceeași lungime de undă) tot ce spunea cealaltă. Și mămica asta spunea așa (când un părinte ceruse nu știu ce măsură de siguranță suplimentară la scări): prefer să cadă și să își spargă capul decât să nu încerce niciodată să alerge singură.

Nu vă imaginați privirile reci pe care le-a primit (și sunt convinsă că nu o credeau foarte sănătoasă la cap). Dar mai erau și unele cu sclipiri în ele, ale mele, mă uitam la ea de parcă citea din capul meu.

Da. Cred în a încerca.

Dar.  Putem să ancorăm mobila. Și să vorbim cu ei mult despre pericolele din casă. Ca să putem încerca puțin mai în siguranță pentru ei.

Mai multe aici:

http://www.anchorit.gov/why-anchor-it/

PS. Să nu uit, e ploaie de stele căzătoare diseară. Mă rog, de fapt trecem prin coada unei comete. How amazing is that? 🙂 Look up. Make a wish.

IMG_9845

Unghia mica

Standard

Când e iarnă (urăsc iarna) îmi place cum se aude gheața, dimineața foarte devreme, când ies din bloc și calc într-o baltă înghețată.

Când mi-e foame mă gândesc cât o să îmi placă masa pe care o să o mănânc curând.

Când plâng (ipotetic, desigur, sunt o scorpie care nu plânge) îmi aduc aminte de nuș ce rahat de studiu am citit conform căruia plânsul te ajută să nu știu ce.

Sunt optimistă. Cred în bine. Chiar cred. Nu știu dacă sunt cărțile, genetica, sau educația. Cred în umanitate și în bine. Altfel nu m-aș fi hotărât că vreau un copil.

Dar serios.

Serios. Ajunge.

Sunt una după alta și una după alta. Cu pauze mai mici sau mai mari.

Și chiar încerc să văd căcatul ăla de rază de soare la o margine de orizont dar în zile ca asta nu-mi iese.

O moarte se simte, mai multe sunt doar numere. Ok.

Dar e la fel de adevărat că atunci când un nou-născut aude un altul cum plânge, plânge și el.

Chiar cred că multă lume simte, pe bune, ce se întâmplă acum în lume. Da, se apropie noaptea, bine a zis. Și da, cred și eu că trebuie ripostat. Și nu, evident că nu sunt refugiații de vină, hai să n-o luăm iar de la capăt.

Când aud de atentate din astea mă gândesc cum ar fi să fie cineva drag mie acolo. Nu văd numere și persoane necunoscute acolo. E fii-mea, sunt oameni pe care îi iubesc în locul lor.

Zeci în România, sute la Paris, Beirut.

Zău, mă uit la Sara cum se joacă cu un apus în păr și mă gândesc dacă chiar a fost o idee bună să o aduc aici.

În lumea asta.

Ieri îi arătăm mâinile mele întinse și îi spuneam că acum cred că singura parte unde au mai rămas oameni buni e unghia mea mică (și unghia mea mică e foarte foarte mică, să se noteze). Sara a râs. Și-a ales o mână întreagă și a zis că ea acolo o să fie, cu toți prietenii ei.

De-ar fi așa.

O să îmi fac o cafea și o să mă joc cu ea, o să mai scriu articole pentru blog, în ideea că le citesc oamenii ăia ca mine care au nevoie să audă că nu-s nebuni, o să ies pe afară, o să râd la copacii mei minune, o să fac poze razelor de soare în părul ei și o sa continui să sper că oamenii buni există, nu se prefac (și chiar există, am oameni din ăștia în jurul meu) și că Sara o să îi găsească și o să trăiască printre ei. Pe o mână întreagă. Într-o lume sigură.

IMG_6651

A Bad Day

Standard

Băi, voi aveți zile proaste? Când plouă pe cel mai mare soare de afară.

Vreau să știu. Cumva singura chestie care ajută când ai o zi de căcat e că te înțelege cineva. De fapt, e unul dintre motivele pentru care încă mă încăpățânez să scriu pe blogul ăsta, poate se simte cineva înțeles cu ce mai aberez eu aici din când în când.

I usually shit rainbows. Supraentuziastă mi s-a spus. De două ori. Persoane diferite. Dragi amândouă. Da e ok, am aflat că nu ar trebui să îmi fie rușine cu asta. De la una și mai dragă.

Dar am și zile din astea în care superputerea mea preferată ar fi să hibernez până îmi trece și revin la my normal self.

Nu zâmbesc în zilele astea. Încă o trăiesc pe ultima.

Când și chestiile care mă binedispun de obicei obțin doar un meh. Și da, mă enervez eu pe mine mă în zilele astea.

Sunshine of the day a fost ca m-au lăsat 2 colegi să văruiesc. Nimeni care a citit vreodată Twain în copilărie nu poate să nu iubescă văruitul. Acuma să nu mă chemați pe la voi pe acasă. La garduri poate m-aș băga totuși. Vorbim.

M-am tot gândit de unde vin zilele astea, pentru că uneori apar exact când ar trebui să ai una bună.

Poate că avem fiecare un număr standard de zile proaste pe care le avem în inventar de bifat și na, câteodată tragi una la ruletă.

Nici nu ai ce face, te-ai ruga (naiba te-a pus să te faci atee) să fie una singură și nu mai multe deodată.

PS. Found the smiley in one of my walks. Looked like it had a message I needed 🙂

img_6615

CTFD

Standard

Știți ce e metoda de parenting CTFD?

Cum mă nu, că am pus-o și pe feisbuc la un moment dat, ntz ntz ntz, nu-mi sunteți atenți.

E metoda de parenting CALM THE FUCK DOWN.

Sunt fan metoda asta. Nu numai în parenting, în general.

Am constatat (cu stupoare, I’m a doer) că dacă din varii motive nu pot să mă ocup de o problemă la timp sunt șanse destul de mari ca până ajung la ea să se rezolve singură.

Serios. De când am observat treaba asta încerc să las un timp de răgaz înainte să acționez. Surprinzător, funcționează.

Eh, așa și la crescutul de copii, zău.

Nici nu îmi vine să scriu cât de îngrozitoare eram când a început Sara grădinița. Sunt coșmarul oricărei educatoare (credeți-mă). Și nu numai. Pot să fiu the ultimate bitch în general, fără efort :D, și când vine vorba de Sara mai mult decât oricând.

Îmi dau seama că eram scorpie, îmi dau seama și că erau motive pentru care să fiu scorpie, îmi dau seama că aș fi putut ar fi trebuit să reacționez altfel. 

Bygones. Nu pot lua înapoi ce-am făcut deja și nu-s genul să îmi îngrop trecutul. Ce-am făcut am făcut. Îs ale mele.

Am povestit cum treptat treptat am început nu numai să am încredere în educatoarea Sarei, dar să o și plac în mare parte datorită felului în care o percepe Sara. Care, cu siguranță, știe mai bine ca mine.

Dar tot mergeam des la grădi, aveam întâlniri cu Erika (aoleu, musai să mai programez una) tot o întrebam pe Sara cu ce s-a mai jucat, ce a mai învățat șamd.

Am avut (nu mă plâng, urăsc dar urăsc persoanele care se jăluie cât au de treabă la buro sau care se jăluie în general. urăsc jelitul) o perioada mai aglomerată la birou și pur și simplu am fost cu capul în nori.

Neîntrebată fii-mea nu se apucă să turuie cum și ce a făcut la grădi (ovios, nobody does).

Și uite așa nu m-am mai băgat deloc în viața ei de grădiniță.

Acum am șocuri săptămânale. Ba mă trezesc cu ea că scrie grupurile ghe ghi ce ci de am murit și eu și sotzoo când am văzut filmulețul, ba îmi numără mii și sute cu nuș ce drăcovenie de numărat i-am cumpărat. Pe scurt, învață mult, învață repede, și mai important decât toate astea, e super fericită când face asta (în filmulețul pe care l-am primit cu ea scriind pe tablă cel mai mult îmi place expresia ei totală  de fericire și mândrie, de la sfârșit, când vede că a reușit). Nu ca mine, care stăteam până hăt noaptea să fac rahaturile alea de bețe în clasa I. Și doamna Ceușescu (știți că vă iubesc și că toată gramatica mea de la dumneavoastră e) dar tot incredibil, incredibil de urât scriu. E diform scrisul meu, gras și lăbărțat și atât de indescifrabil că mă uit în propria-mi agendă de birou și n-am idee ce mama dracu am scris acolo. Da, atât de grav.

Acasă are o perioadă când vrea numai să se uite la desene. Și-am întrebat-o: Mama, dar mi-e dor de tine, vreau să petrecem timp împreună, să ne jucăm, nu mă mai bagi deloc în seamă.

Și mâța mi-a răspuns, calm și înțelegătoare: Mami, am o perioadă când îmi place să mă uit la desene, înțelegi? Stai liniștită, o să treacă.

Traducere: CTFD mommy.

Însă cea mai și cea mai mândră am fost la următorul episod (undeva pe la început de toamna, parcă să zic).

Am avut jale maximă într-o seară cum că îi spusese o asistentă (parcă) să facă liniște (sau ceva de gen) la somn, că deranja alți copii.

Și mâța mea plângea și plângea că ea nu deranjase pe nimeni, ba dimpotrivă, cealaltă fetiță era cea care o deranja pe ea, și dă-i și urlă și dă-i și luptă că nu și nu să îi spun Erikăi, Alinei, cuiva, ajutor, ca n-a fost ea și că vrea musai să fie mutată de lânga fetița care o deranjează la somn.

Am promis că a doua zi fac pe dracu-n patru și rezolv problema, na, ce era să fac, ori sunt mamă balaur ori nu mai sunt.

Și am făcut cel mai important pas în privința asta.

I-am spus lui sotzoo să o rezolve el (dimineața, când lasă plodul la grădi).

Numai că a uitat complet (deh, l-am molipsit și pe el).

Așa că și el a făcut cel mai important pas în privința asta: mi-a dat mie mesaj să o sun eu pe Erika să o rog.

Numai că daaa, evideeent, am uitat cooomplet.

Și mi-am adus aminte la 4 fix când parcasem pe bancheta albă de la Montessano.

Băi și mi-a fost o rușineeee. Ce rahat de mamă sunt io bă, îi promit copilului meu care suferă ca un câine că o ajut și uit?

Tu-i mama mă-sii de birou și de cap în nori, de mâine mă apuc să iau lecitină, am zis!

Astea toate până a coborât fii-mea în pași de dans de la mansardă, zâmbind ca mă-sa (cu toți dinții) fericită nevoie mare că, ateeeeențieeeee: îi spusese singură asistentei că nu ea face gălăgie și că vrea să fie mutată, ceea ce se și întâmplase.

Băăăăi. Fii-mea! Care își trage nervos de buza de sus când o întreaba cineva cum o cheamă și vorbește poate dacă stă să cadă acoperișul de la casă pe un alt copil (exagerez, dar na, e timidă băi, chiar e).

Deci ea ea ea. Singură. A rezolvat problema.

Și de atunci?

Băi sunt zen. Au venit o asistentă nooouăăă, ceva educatoare noooouuuuăăăă, mai vorbește lumea de cum sunt, ce fac, ce dreg.

Eu?

Zen.

Zic: nuș, nu mă pricep, nu mă bag, de fapt nici nu prea mă interesează, fii-mea se descurcă singură.

Moamă și cum se umflă toate pipotele în mine. Independentă mă. Pe lista de calități pe care i le visez e și asta. Hai că-i un început bun, parol!

Și eu…păi eu cred că m-am săturat să îmi fac griji și doar practic metoda. 🙂 Viața e mai mișto așa, eu sunt mai mișto așa. 😛

Voi cum mai sunteti cu gradinitele?

WP_20151010_12_12_37_Pro

The message

Standard

Am tăcut săptămâna trecută. Mi s-a părut singura chestie decentă. Orice cuvânt pe tema asta pare fals. Și acum îmi vine greu să scriu.  Nu, nu știu nicio persoana din #colectiv. Nu pot să îmi imaginez durerea celor care le sunt prieteni sau rude sau a celor care suferă acum în spitale.

Recunosc ca am strâmbat din nas la diverse persoane pe la televizor, parcă prea dispuse să pirdă mult timp în fața camerelor de filmat. La firmele care s-au grăbit să ajute cerând share-uri și au avut grijă să își menționeze și numele pe acolo pe undeva. Sigur, am văzut și lucruri mișto, oameni fiind oameni, doctori uitând că au nevoie de un minim de odihnă, mutați în spitale de-a dreptul, și nu, nu aveau timp să dea interviuri lungi la televizor, firme donând și cerând să nu le fie divulgat numele, oameni care au alergat între spitale să vadă cum pot să ajute, oameni care au donat sânge fără să posteze despre asta pe Facebook. Ce mama dracu, m-am simțit om printre oameni la mine acasă, în țara mea.

Nimeni nu o să o uite ce s-a întâmplat acolo. Da, de asta a ieșit strada. Mă fac să râd scenariile care explică prin diverse teorii ale conspirației, ex post, lucrurile deja întâmplate. Dacă erau așa siguri că o să se întâmple, că o să iasă lumea în stradă, de ce nu am auzit nimic despre asta acum 2 săptămâni?

Explicațiile ulterioare se pot ajusta să se potrivească cu faptele. Dar nu cred că ar trebui să fim atât de naivi.

Nu mă pricep la politică. Nu mai știu niciun nume din politica actuală și nici nu vreau. Nu îmi place și nu cred în ea. Nu fac politică dar fac parte din categoria persoanelor care mai degrabă ar pleca în altă țară sau aș face foamea un an decât să fiu în ea.

Știu însă atâta lucru: politica are nevoie de un câine de pază (și n-am senzația că presa din România îndeplinește cu onoare rolul ăsta în momentul de față, sau hai, că unii câini, majoritatea câinilor sunt păcăliți să muște într-o direcție și să uite de alta cu ajutorul a câtorva oase bine plasate). De altfel, nu mă mai uit la TV de ceva ani buni, rar citesc știrile, chiar și online. Out of that bubble.

Copiii ăștia (e o categorie foarte largă în care intră orice persoană față de care simt nevoia de a proteja și nu are legătura cu vârsta) care au ieșit zilele trecute cu zecile de mii în stradă asta fac.

Atâta praf în ochi și atâta derâdere. Că ce mai vor? De ce sunt încă acolo? Că nu au lideri, că nu au propuneri concrete. Nu ăsta e rolul câinelui de pază, nu asta era rolul lor, nici măcar o secundă.

Nu vreau să îi facă nimeni și nimic mici, pentru că au fost uriași zilele astea.

Sunt perfecți așa. Mie una nu mi-ar fi plăcut de s-ar fi transformat într-o mișcare organizată de a huidui partidul X, jos Y, vrem Z și atât. De altfel știu sigur că oamenii onești (prin asta înțeleg cei care au ieșit din convingere, nu pentru că ar fi fost plătiți să o facă  sau pentru că ar fi fost membri de diverse partide-habar n-am dacă ăstora li se dau bani) au încercat în fiecare seară delimitarea de persoane cu mesaje politice.

Nu era despre asta.

Cred că este despre corectitudine și despre speranță. Și că de asta au ieșit mai mulți oameni în ziua 2.

Oameni calzi, calmi (și nu i-am înțeles deloc pe cei nemulțumiți de vibe-ul ultracivilizat al primelor zile). Care nu strigă. Merg încet. Sunt tineri, oameni cu copii, și da, îmi place rău, oameni cu câini, foarte foarte mulți câini :). Vorbesc despre teatru și despre cărți. Un tip citește pe un colț de Universitate, pe stradă. Au trecut luni bune de când am văzut un tip citind la Universitate. E semn bun, zău. Se fac poze. Nu prea sunt pancarte, foarte puține, făcute acasă cu carioca pe un carton sau un A4. Se zâmbește mult. Agitatorii se văd de la o poștă, indiferent de unghiul din care sunt filmați. Jandarmii nu-s inamici. Cald, deși e frig. Sunt prieteni deși nu se cunosc. Îi unesc fire invizibile. Nimeni nu e singur. Oameni timizi se îmbrățișează. There is kindness in the air.

Mesajul lor mie mi se pare clar și limpede. Îl văd din depărtare cei care vor să îl vadă,hai să nu ne mai ascundem după deget.

E simplu și puternic, îngrozitor de puternic și nu trebuie diminuat de cei care încearcă să-i impute lipsă de propuneri, lipsă de nume și alte lipsuri sau simplul fapt că nu au ieșit în stradă la infinit (desigur că nu s-a ieșit în stradă la infinit, mai important e că acum cred că e foarte probabil să se iasă de fiecare dată când va exista un derapaj):

Suntem aici. O să fim tot timpul aici. Atenți la tot ceea ce se întâmplă. Nu uitați asta.

Nu sunt cuvinte pentru cât de cumplit e ce a declanșat toate astea. Citesc că vin în continuare la spitale cu complicații pulmonare datorită coctailului de substanțe din focul ăla care în 12 secunde a ars tot. Citesc și nu știu dacă e adevărat sau nu că nu reușim să îi trimitem afară, unde ar beneficia de tratament mai bun (habar n-am dacă e adevărat, sunt extrem de rezervată cu informațiile astea). Mi se pare halucinant ce citesc despre cei care cu localul, cu artificiile, cu bureții, cu incendiile, cu tot. Oamenii mor în continuare. 45 când scriu asta. Măcar de-ar rămâne așa. Ce-am ajuns să ne dorim.

Dar că s-a reacționat așa, că am văzut atâtea exemple de umanitate și de sinceritate și speranță, de empatie? Că s-au trezit? Că le pasă?

Sunt recunoscătoare că am trăit asta.

PS. And to get a kiss. From this guy. 🙂

IMG_6538