Oliveri

Standard

Planul făcut în dimineți cu holuri goale și reci, între fro 4 scorpii (mă rog, unele mai puțin ca altele) și mult fum de țigară era să ne luăm la bătrânețe o casă la un mal de mare în Grecia și să continuăm să facem acolo mișto de copiii urâți ai cunoștințelor noastre și de toate celelalte lucruri pe care toată lumea le gândește dar nimeni n-are curaj să le spună.

Și e un plan perfect valabil. Încă îmi place planul ăsta.

Atât că n-am prevăzut neprevăzutul (sic!). Că într-o zi târzie de septembrie o să ieșim cu mașina de pe autostradă în Sicilia (sunt iremediabil cucerită de bucata asta de lume), să căutăm o plajă (pentru că eu iar aveam nevoie acum acum acum de mare) și o să ajungem în Oliveri.

Oliveri e un sat din Sicilia. Wikipedia spune că are 2076 de persoane. Vreau ca Wikipedia să spună că are 2078 de persoane.

În stânga e un deal, pe culmea lui e o cetate. Să nu îmi spuneți, chiar dacă știți cumva, ce cetate e. O să aflu singură, mai târziu.

E un sat pescăresc, sunt multe bărcuțe care aduc pește lăsate să plutească în liniște, în timp ce proprietarii lor, cu toții septa sau octogenari, schimbă gălăgioși taclale și vorbesc cu mâinile pe niște scaune pliante, așezate pe nisip.

Mă simt un pic ciudat când trec pe lângă ei să mă duc să înot, nu mai e nimeni în mare, dar mă ignoră complet, sunt invizibilă. Perfect. Exact cum îmi place.

După ce înot ies să mă plimb printre bărci. Mă întâlnesc cu un puști care pescuiește și mă uit uimită la el, pare că nu face parte din peisaj. Îi fotografiez undița. Nu-l deranjează, îmi face loc. Sunt atât de puțini oameni aici. Mă intersectez cu o bătrânică. O studiez în timp ce ne apropiem una de celalaltă. Suntem tunse la fel :). Are o rochie lungă pe care o ține cu o mână. Nu e deloc prietenoasă, se uită urât. Hei, chiar seamănă cu mine! 🙂

Și atunci mă hotărăsc.

Aici vreau să vin.

Să fiu o bătrână uscată, cu multe riduri, care (încă) râde mult.

O să am propriul meu scaun pliant și o să stau aici, pe colțul ăsta de mare, cu un laptop (gri) în brațe. Până atunci o să îmi perfecționez vorbitul mâinilor. O să mai am o mașină mică și veche, cred că o să fie verde, cu care o să conduc foarte imprudent să caut alte plaje din apropiere, chiar mai pustii decât asta și cu care o să mă duc în Taormina să mă holbez la turiști și să îi îndosariez în fișele mele cu oameni.

Sara o să vină la mine să tăcem împreună în timp ce bem vin roșu sau să îmi povestească iar cu mișcări de gene și zâmbete întrerupte pe cine iubește și cum vrea să schimbe lumea.

Și eu o să o ascult și ea o să creadă că dacă îmi spune mie e adevărat și o să se întâmple. De altfel, exact așa și e.

O să știu atunci poveștile pe care nu le am acum.

Chiar dacă picioarele mele o să mă miște mai încet, degetele mele vor fugi la fel de repede pe tastatură, făcând sunetele să se unească într-un singur ritm.

Abia atunci voi putea să scriu.

Până atunci va trebui să am grijă ce trăiesc, altfel ar ieși niște cărți foarte plictisitoare. Nu asta încercăm să facem toți? 🙂

Pare un început bun. Și cred că o să fie un sfârșit bun.

IMG_0240-001

Anunțuri

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s