Arhive zilnice: 14 octombrie 2015

Rochia

Standard

Mă bântuie în cercuri, încă, una din fotografiile de la nunta postată luni.

De fapt nu fotografia, ci fetița din ea.

E fetița care se uită, plină de speranță și admirație la mireasa proaspăt îmbrăcată în rochia albă de prințesă.

În secunda în care am apăsat butonul să fac poza și acum când mă uit la fotografie știu, am știut că ăla era momentul din viața ei când s-a hotărât că vrea și ea asta.

Ca la un moment dat, în viața ei, să fie așa frumoasă într-o rochie albă de mireasă.

Că o să viseze la asta. Până o obține. Și dacă nu o obține o să sufere.

Și o să-mi spuneți că nu-i nimic greșit în asta.

Nu știu. Pe mine mă obsedează felul în care se uita.

Ok, eu sunt (cred) atipică în materie de rochii de mireasă (zic cred că n-am  mai auzit pe nimeni să zică că moa ce urâte sunt, pentru toate miresele rochia lor a fost frumoasă). Mi se par, sincer, cele mai hidoase chestii din toate rochiile și cred că suntem influențate de istorie, povești și societate să ne placă, pentru că altfel ne-am da seama că sunt realmente urâte :D. Materialul ăla e ca perdelele mele, băi e plasticos și strălucește, ce naiba (nu mai zic de aplicații, petricele, sclipicele și chestii) și am avut șocul vieții când am văzut prima oară de aproape o rochie din asta (la un târg de nunți înainte de nunta noastră). Rochia mea (exact conform descrierii de mai sus, și niște pietre parcă am avut pe ea) am nămolit-o complet înainte să ajung la restaurant (în ziua nunții noastre a fost cod portocaliu de ploaie :D) și am ținut-o mai mult mini, la subraț. Îmi amintesc și acum cum mă ajutau prietenii să mi-o țin când dansam la nuntă și se plângeau ce grea e. 😀 My thoughts exactly. În mai toate pozele sunt cu chestia mototolită printr-o mână, cântând  zbierând pe ringul de dans. 😀 Încă mi se pare că arătam complet ridicol în ea.

Pauză. Rochia nu are legătură cu mireasa în ziua nunții. Ador felul în care femeile radiază fericire în ziua aia. De asta fotografia de nuntă e preferate mea, pentru fericirea lor. Mă încarc din ea, îmi place să o îngheț în imagini și as face asta o mie de ani dacă aș putea :). Reluăm.

Ce mă enervează e că nu cred că ar trebui să viseze la asta. Să sufere dacă asta nu se întâmplă. Și îmi stă ca un ghimpe în coaste să nu viseze și Sara așa.

Ideal mi s-ar părea să aibă expresia asta gândindu-se că ar putea descoperi leacul pentru cancer sau o nouă planetă. Că ar putea afla, cunoaște, ști. Să arate așa când citește o carte care o prinde. Când învață ceva, când vede un peisaj ce-ți taie respirația sau un apus care te amuțește.

Dar îmi dau seama că e complet aberant și că femeile sunt construite (ad literam, de evoluție) să viseze, în primul rând, un bărbat.

Și cu asta aș fi mulțumită. În loc să viseze la o rochie albă și să se simtă (mai ales de la un moment dat încolo) într-o cursă contracronometru s-o obțină mi-ar plăcea să viseze la un om blând. cald. calm. cu care să poate să vorbească. care să o asculte. care să-i ignore greșelile de gramatică și cu care să își crească copiii. poate. să vrea să știe cât mai multe, să afle cât mai multe ca să poată să-l înțeleagă, să-l accepte, să-l iubească așa cum e. asta da. merită un vis și să suferi dacă nu ți se întâmplă niciodată.

Să visezi o rochie, un moment, o secundă, nu. Pentru că văd, uneori, femei care în alergarea asta după rochie (și statutul asociat, de a fi „în rândul lumii”) uită să se uite cu atenție la omul de lângă ele. Dacă pot crește un copil cu el. Dacă zâmbește când uită a 10 mia oară cheile acasă. Dacă le atrag atenția să nu uite să mănânce azi.

Și de grija să nu rateze rochia asta acceptă și tonuri răstite, și capete întoarse, și cine mai știe câte.

Sigur, nimeni nu-i perfect. Dar cineva pe jumătate perfect pentru fiecare s-o găsi.

IMG_0345

Reclame