Arhivele lunare: octombrie 2015

Sink in autumn

Standard

Îmi plac zilele cu soare și cu frunze galbene, îmi place temperatura nici prea caldă nici prea rece care mă face să vreau să stau pe o bancă în parc o zi întreagă, să citesc și să mă încălzesc așa.

Ieri am dansat pur și simplu într-un birou (puțin, nu foarte mult, dar suficient să-mi fac o colegă să-și facă cruce). Fusesem până la Mega să iau o cola și era o zi atât de frumoasă, era suficient de frig încât să îmi țin mâinile pumni în buzunare și gluga pe cap, dar și suficient de cald încât să nu mi se facă nasul roșu. Era soare și soarele printre frunzele galbene și roșii e cel mai frumos soare. Mergeam uitându-mă mai mult în sus și zâmbind, e plin de clădiri vechi în zona unde muncim noi. Am căști noi (wireless, cum naiba am trăit până acum fără) și muzica mea (aia de e doar a mea :P), pe repeat în ele. M-am oprit să salut un câine care se urcase pe un gard, în curtea unei case părăsite, să lenevească într-o rază de soare. Au venit încă vreo 6, începuseră să mă mârâie, dar le-am explicat că doar m-am oprit să vorbesc cu prietenul lor și au încetat. Apoi, homeless-ul care locuiește la parterul clădirii noastre, în o cutie de carton (v-am mai povestit de el, îi zic homeless pentru că nu-mi place termenul vagabond și altul nu găsesc) mi-a făcut cu mâna semn să-mi dau căștile jos. Voia să știe ce ascult. Cred că am părut complet dusă cu pluta, pentru că m-a blocat întrebarea. Nu prea mi se părea potrivit să îi zic: O obsesie cântată de un tip pe care îl suspectez că e extraterestru. Tot el m-a salvat, m-a întrebat dacă rock. M-am înseninat, da, rock. Răspunsul ăsta e mai ușor.

Plimbarea aia m-a făcut fericită. Da, lucrurile astea mă fac fericită. Am zâmbit o săptămână când mi-a arătat cineva că mașina mea are o chestie cu care pot asculta direct muzică de la telefon. I-am zis că e ca un cadou. Da, cadourile astea îmi plac.

Apropos, cred că plimbările sunt obligatorii în viață. Cu precădere toamna. Mers încet, musai, fără scop. Căscat gura. Privit oameni. Nu se poate să nu aveți timp. E ca la nu am timp să citesc. Nup, nu merge așa. Jumătate de oră pentru o plimbare se găsește, chit că decalez ora de trezire. Revenim.

Mă hrănesc cu soare. Și mi-e frică de zilele alea lungi cu ploaie, întunecate, când toată lumea tace. Oftez când mă gândesc că urmează cel puțin patru luni de gri. Brrrr.

Însă mi-am dat seama că am nevoie de ele. De mine în ele. Aș fi plictisitoare ca o linie dreaptă fără ploile de toamnă, fără zilele scurte de iarnă în care nici nu sunt sigură dacă am fost aici. Am nevoie să nu zâmbesc, să ascult muzică leneșă, să tac. Scriu încet și răspund greu în zilele astea, îmi bântuie prin cap catastrofe și dezastre. Sunt visătoare și sentimentală și uneori spun lucruri stupide. Să nu mă certați dacă vă spun lucruri stupide în zilele astea, aș fugi să mă ascund într-o gaură de copac până trece iarna.

Era cât pe ce să n-am nicio muzică luna asta.

Dar într-o duminică leneșă cu mult soare, plecam cu Sara la plimbare și, când mă îndreptam spre locul meu, după ce îi legasem centurile, cei 2 copaci sub care parcasem și o rafală de vânt a făcut să se scuture sute de frunze mici, uscate. Am închis la loc ușa mașinii și doar am stat acolo, așteptând să mă plouă cu ele. Habar n-am cât a durat. A fost unul din momentele alea când timpul se oprește pe loc (v-am spus, și n-am glumit niciun pic, că timpul e maleabil).

Așa că am amestecat ceva melodii-ntr-o ciorbă, tot cam cum e toamna mea, cum sunt și eu. Cu zile cu soare, melodii neserioase, când râd în hohote și zile cu ploaie, melodii în gri, când mă uit urât la viață. Uneori, chiar cu unele proaste. Ideea în care postez playlist-urile mele nu e că vă vor plăcea în întregime (don’t) ci că veți găsi, poate, o singură piesă care să vă facă să zâmbiți. Și asta m-ar face fericită, la fel ca plimbarea de mai sus. Serios, nu glumesc.

Playlist de noiembrie.

PS. Made up my mind, I do like jazz. Hint: don’t jump to conclusions, wait for it, it’s not just another sad song/playlist/day/season/life.

Party mood: on

Standard

Am mai multe temeri legate de Sara. Îmi doresc tare mult să fie împăcată cu ea, să aibă capacitatea să fie fericită, să și-o cultive (cred în treburile astea de le-am scris). O vreau empatică, recunosc, e obligatoriu pentru mine, dacă e să învețe ceva de la mine aș vrea să o pot învăța empatia.

Și, recunosc, îmi doresc să fie ea însăși. Am mai declarat pe aici cum mă lua cu călduri când imita alt copil. Doamne, și cum  mai imita. Erika (educatoarea) îmi spunea ceva de genul: nu e cazul să vă faceți griji, toți copiii trec prin asta. Traducere: calm the fuck down.  Îmi era greu mă, greu. Când mă mai slăbise cu ceilalți copii (adică cu imitat gesturi) a trecut la haine (a se vedea speța Elsa). Băi, deci muream aici. Serios, știu adulți așa (ok, mai mult femei, dar și bărbați, revin și insist: lăsați-le dracu de bărbi și de ochelari cu ramă neagră) și chiar nu e ok, chestia asta poate săpa de sub control. Vreau să fie ea. Să îi placă muzica ei, indiferent ce crede despre asta tipul pe care îl adoră (tipii trec, muzica rămâne. ok, majoritatea tipilor :D). Să se îmbrace în roz cu picățele chiar dacă toate prietenele ei sunt în albastru. Să se tundă cum vrea ea. Când toate colegele ei oftează extaziate la o pereche de pantofi să se uite la ei și să zică: doamne ce hidoși sunt. (wait, that’s me). Mă rog, ați prins ideea, de de toate, serios, e important să nu urmeze turma, nu o vreau o oaie albă, îmi plac oile negre, na, v-am mai spus.

Bon.

Și acum urmează partea când o laud pe fii-mea, să se consemneze că o fac rarisim.

A fost invitată, 2 weekenduri la rând, la 2 petreceri ale prietenelor ei (oare am făcut bine acordul ăsta?) de la grădi.

Ea. Adică până acum era mai mult invitată datorită relațiilor familiale sau datorită nouă (că eram eu prietenă cu mama lui X).

Acum ea. Ea însăși. Are prietenele ei (întâmplător, băi, are prietene super mișto, sunt mândră de ea, la dracu, le-a ales bine). Ah, și părinților care și-au lăsat copiii să facă singuri lista de invitați: you rock!

Și mi-a plăcut ea la petrecerile astea. Mă rog, în primă fază era maimuță pe piciorul meu, dar încet, încet, se depărta de mine și eu rămâneam singură, încercând să nu par foarte ciudată printre ceilalți părinți (probabil eșuam lamentabil).

And she did her thing. Dacă voia să se joace cu cineva, se ducea să se joace cu cineva. Dacă nu voia, ok, nu se ducea, se juca singură și se amuza teribil așa, o auzeam râzând în hohote când sărea singură pe trambulina, ignorând complet că ceilalți copii erau la pictat sau nu știu unde și ea era singură acolo. Mai trecea pe la mine, se mai ducea să vadă ce fac alții, dacă venea cineva la ea când se juca cu o chestie era ok, se jucau împreună.

Băi. Oau. Fucking oau. Înainte stătea la o margine de lume, se uita la ei și dacă intra între ei își alegea un reper pe care îl imita. Muream acolo.

Și acum, asta. Ea. Doar ea. Făcând ce vrea.

Deci da mă, o laud că-i a mea și că-s mândră de ea și ca să vă încurajez pe voi, dacă sunteți cumva în era imitatului. There is hope 🙂

Mama, always do your thing.

IMG_5613

Oliveri

Standard

Planul făcut în dimineți cu holuri goale și reci, între fro 4 scorpii (mă rog, unele mai puțin ca altele) și mult fum de țigară era să ne luăm la bătrânețe o casă la un mal de mare în Grecia și să continuăm să facem acolo mișto de copiii urâți ai cunoștințelor noastre și de toate celelalte lucruri pe care toată lumea le gândește dar nimeni n-are curaj să le spună.

Și e un plan perfect valabil. Încă îmi place planul ăsta.

Atât că n-am prevăzut neprevăzutul (sic!). Că într-o zi târzie de septembrie o să ieșim cu mașina de pe autostradă în Sicilia (sunt iremediabil cucerită de bucata asta de lume), să căutăm o plajă (pentru că eu iar aveam nevoie acum acum acum de mare) și o să ajungem în Oliveri.

Oliveri e un sat din Sicilia. Wikipedia spune că are 2076 de persoane. Vreau ca Wikipedia să spună că are 2078 de persoane.

În stânga e un deal, pe culmea lui e o cetate. Să nu îmi spuneți, chiar dacă știți cumva, ce cetate e. O să aflu singură, mai târziu.

E un sat pescăresc, sunt multe bărcuțe care aduc pește lăsate să plutească în liniște, în timp ce proprietarii lor, cu toții septa sau octogenari, schimbă gălăgioși taclale și vorbesc cu mâinile pe niște scaune pliante, așezate pe nisip.

Mă simt un pic ciudat când trec pe lângă ei să mă duc să înot, nu mai e nimeni în mare, dar mă ignoră complet, sunt invizibilă. Perfect. Exact cum îmi place.

După ce înot ies să mă plimb printre bărci. Mă întâlnesc cu un puști care pescuiește și mă uit uimită la el, pare că nu face parte din peisaj. Îi fotografiez undița. Nu-l deranjează, îmi face loc. Sunt atât de puțini oameni aici. Mă intersectez cu o bătrânică. O studiez în timp ce ne apropiem una de celalaltă. Suntem tunse la fel :). Are o rochie lungă pe care o ține cu o mână. Nu e deloc prietenoasă, se uită urât. Hei, chiar seamănă cu mine! 🙂

Și atunci mă hotărăsc.

Aici vreau să vin.

Să fiu o bătrână uscată, cu multe riduri, care (încă) râde mult.

O să am propriul meu scaun pliant și o să stau aici, pe colțul ăsta de mare, cu un laptop (gri) în brațe. Până atunci o să îmi perfecționez vorbitul mâinilor. O să mai am o mașină mică și veche, cred că o să fie verde, cu care o să conduc foarte imprudent să caut alte plaje din apropiere, chiar mai pustii decât asta și cu care o să mă duc în Taormina să mă holbez la turiști și să îi îndosariez în fișele mele cu oameni.

Sara o să vină la mine să tăcem împreună în timp ce bem vin roșu sau să îmi povestească iar cu mișcări de gene și zâmbete întrerupte pe cine iubește și cum vrea să schimbe lumea.

Și eu o să o ascult și ea o să creadă că dacă îmi spune mie e adevărat și o să se întâmple. De altfel, exact așa și e.

O să știu atunci poveștile pe care nu le am acum.

Chiar dacă picioarele mele o să mă miște mai încet, degetele mele vor fugi la fel de repede pe tastatură, făcând sunetele să se unească într-un singur ritm.

Abia atunci voi putea să scriu.

Până atunci va trebui să am grijă ce trăiesc, altfel ar ieși niște cărți foarte plictisitoare. Nu asta încercăm să facem toți? 🙂

Pare un început bun. Și cred că o să fie un sfârșit bun.

IMG_0240-001

Înainte să adorm

Standard

Unora le place dimineața. Nu știu pe nimeni căruia să-i placă prânzul. Cum naiba să-ți placă prânzul? Nici să nu mă salutați pe stradă dacă vă place prânzul.

Mie îmi place noaptea (ideal una cu lună la malul mării, dar mă mulțumesc cu orice soi).

Mi-a plăcut întotdeauna, mai ales în facultate când o înlocuisem cu ziua.

Chiar și acum, când programul corporatisto-comunisto-barbar mă silește să mă trezesc la 7 (și) și să mă culc nu mai târziu de 1 (minus când citesc o carte din AIA când deja nu mai contează cât de varză o să fiu a doua zi) tot noaptea e preferata mea. Poate pentru că, acum, doar noaptea mai sunt eu, doar eu.

Dar până atunci, până să rămân doar eu, liberă să citesc, să caut muzică sau să văd un film, e momentul meu preferat din zi.

În serile când îi citesc eu Sarei, după ce terminăm poveștile, le inventăm pe ale noastre.

Cele mai multe lumi mi-au fost date peste cap în minutele alea, cele mai grele întrebări, cele mai multe noduri în gât le am seara între 10 și 11, într-un pătuț mic și alb. Îmi povestește dar nu cu subiect și predicat ci cu clipiri de pleoape și jumătăți de cuvinte ce o supără și ce iubește la grădiniță, ce își dorește și ce încă o bântuie din ziua ce-a trecut. Eu încerc să fiu, măcar cu ea, un pic mai clară, ca să nu rămână și ea, ca mine, pe veci, în sferturi de nuanțe.

Cea mai recentă conversație a fost despre lucrurile care ne plac.

Ce-ți place ție cel mai mult să mănânci, o întreb.

Ciocolată. (desigur).

Ție de ce nu-ți plac dulciurile? zice

Habar n-am, nu-mi plac, îmi plac chestiile sărate. Care e jucăria ta preferată?

Nu am, zice. Îmi place să fac oameni de zăpadă. Ție ce îți place?

Multe lucruri mama, lucruri mici.

Ce lucruri mici?

Nu știu, vasele calde din mașina de spălat. Cum pocnește gheața sub piciorul meu. Norii grași. Bulina de spumă care-mi rămâne pe vârful nasului după ce beau cappuccino dintr-o cană mare. Lucruri mici mici de nu le bagă nimeni în seamă și sunt numai ale mele.

Și mie îmi plac lucrurile mici. De exemplu, pisoii. Corect, pisoii sunt lucruri mici care și mie îmi plac.

Și îmi mai aduc aminte. Îmi place să înot.

Biiiiine mama, zice Sara, asta știam de 1000 de ani.

Na poftim, sunt și plictisitoare acum :).

Do tell me. Care e partea voastră preferată a zilei și de ce? 🙂 I really wanna know.

IMG_1349b

In pauza

Standard

Nu prea v-am mai povestit de grădinița Sarei. Vara am fost mai mult plecați și oricum nu aș prea fi avut ce, dar adevărul e că sunt mult mai puțin implicată și mult mai mult relaxată. E bine așa. Povestesc ce și cum, promit.

Azi însă musai să bârfim un episod pe care l-am văzut săptămâna trecută la grădiniță.

Știți cum sunt majoritatea asistentelor/educatoarelor/îngrijitoarelor la grădinițe când vin părinții? În alertă. Comportamentul tuturor se schimbă, și e firesc să fie așa, toți ne comportăm altfel când suntem priviți.

Când cineva e vădit amabil cu mine, fie că e o tanti de la grădi sau un coleg de la birou,  îmi pun căștile în urechi și mă uit cât pot eu de urât, e atitudinea pe care o urăsc cel mai mult și I can smell the bullshit de la capătul străzii, always could.

La un moment dat, o tanti (în exces de zel) s-a apucat să o întrebe pe Sara dacă nu vrea să-i aducă ea șoșonii (uitând, probabil, că lucrează la o grădi Montessori unde regula 0 e să nu faci pentru copil ce poate să facă singur). I-am șuierat că nu și am ignorat-o în restul timpul în care aștepta sperând că poate facem conversație. Nu facem.

Am excepții la regula asta:

  1. Erika, care e la fel de nemțoaică și atunci când vin părinții (thumbs up, îmi place coloana vertebrală mai mult ca aproape orice).
  2. Alina, care oricum e blândă și caldă cred că și dacă o scoli noaptea la 4 din somn (eu aș ucide, la propriu, pentru asta).
  3. Anca, educatoarea de la grupa mică.

Și de fapt, de ea voiam să vă povestesc.

O tot observ, vreau nu vreau, de ceva vreme, pentru că ea pregătește copiii fix când aterizez eu să o iau pe Sara.

În primul rând îmi place tonul vocii ei. Vorbește cu ei cum vorbește cu mine sau cu orice adult.  Apoi, îmi place că îi lasă în pace. Întreabă întotdeauna dacă au nevoie de ajutor și doar dacă zic da intervine (și de fapt, nici atunci, mai întâi încearcă să îi convingă să facă singuri). Îmi mai place că atunci când pleacă acasă copiii o îmbrățișează (cred că ea face un obicei din asta, dar de la un moment dat le intră în rutină și o îmbrățisează toți la plecare, îi văd zi de zi).

Mi-a rămas în cap o scenă de acum câteva zile la care mai aveam puțin și aplaudam ca o focă.

Stăteam pe băncuță și mă conversam cu E., de care eram uimită că începuse să vorbească de când n-am mai văzut-o, când s-a mai băgat un băiețel în seamă (un prieten mai vechi de-al meu) și mă  hlizeam la amândoi simultan.

Nu m-au băgat în seamă foarte mult timp, li s-a părut mult mai interesant să se poziționeze de o parte și de alta a ușii cu geamuri și să își dea pupici. Delicios. Atât că la un moment dat chiar și mai amuzant a fost ei bine să…scuipe puțin pe geamul ăla.

Na, mie mi se părea ok, n-am intervenit în niciun fel (lozinca mea când sunt 2 copii împreună e: puteți să faceți și să disturgeți orice atâta timp cât nu vă loviți sau deranjați unul pe altul). Probabil aș fi cea mai proastă educatoare din Univers, dar la playdate-urile de acasă funcționează.

Așa. Și i-a văzut Anca.

Acuma, erau multe moduri în care putea reacționa.

Mi-a plăcut tare modul în care a ales să o facă.

În primul rând le-a reamintit (dar pe un ton deloc agresiv) că dacă simt nevoia să scuipe își pot lua un șervețel să scuipe în el (sau să îi ceară ei). Apoi le-a cerut ajutorul să spele geamul pentru că doamna X (am uitat cum a zis) a muncit să facă geamul ăla curat (chestie perfect adevărată, n-a mințit). Chestiile astea mici cu pampers la fund s-au deplasat în clasă, au luat fiecare câte un șervețel și s-au distrat fro 5 minute curățând geamul.

Băi, la cât Montessori mă pricep eu, fix, dar fix despre asta vorbea femeia aia.

Așa că asta voiam să povestesc. Ce se vede de pe banca albă, în pauză, la Grădinița Montessano. 🙂

IMG_6950

The Nest

Standard

Went to Brussels recently. Never liked this town. Rains way too much, people wear too many black suits and buildings are too grey. Also, I am not a hotel type of girl. Copy paste rooms, fake smiles @ reception, noisy little spoons in white cups with terrible coffee in the morning.People in a hurry. Hate it. All of the above make me wanna run and hide under a blanket.

So this time around, I picked a B&B (The Nest). Probably wouldn’t have thought about it, but it was the only thing in my price range. :).

The thing is I loved it there.

The room is quite large, the host (Julie) is amazingly kind (also, she said no way I look like a mom of a 5 years old, so yeah, she had me eating right out of her hand).  I had some tipical „me” problems (like forgetting which one was my room – who the hell does that? well, except me- or being incapable to unlock my own door). Laughed quite a lot tough :).

The place is nicely decorated and the big bathtub would have been enough to make me come back. I took the longest bath while listening to some really good music (wifi signal is excellent). Even danced around a bit, there was nobody else in the house and I felt like it (can only dance when alone, or with Sara, that’s it. my dancing has  nothing in common with what normal people do when they say they dance).

But what I enjoyed most was actually the breakfast.

Room had a view to the street, wooden table, fresh orange juice, honey, bread, meat and really good coffee :). Most important, the only compagnion was my book.

I was already in heaven when Leon stopped in the doorway.

Leon is 2 and a half, has blond hair and beautiful eyes.

I sat down exactly where I was, on my knees, said Hi, then waited. I’d never make the first step with a guy. Especially when he’s still wearing his pijamas.

Took him 0.5 secs to decide he likes me (at least 2.5 years old are still into me, darn, I knew I had it even at 33). Walked towards me and started talking in 2.5 years old French (I can maybe get a bit of French, but only if you’re an adult that speaks reaaally slow). I understood absolutely nothing and for sure Leon did not speak any English.

And yet we communicated perfectly.

Asked him to join me for breakfast.

He agreed and sat down right next to me.

Offered him some honey.

Declined and asked for meat instead.

I said: Wow, Leon, you’re a meat type of guy, I’m a meat type of girl! So we both ate slowly, making casual conversation about things we hate, like his crèche or my job. I think.

He wanted some fresh orange juice, I prepared some. He declared that I’m good at it (little did he know it’s the only cooking I am capable of) and complimented my outfit (T-shirt with smiley face is always a good choice). I distinctively heard „jolie” at least 5 times.

I watched him straight in the eyes and said: Leon, I think I’m in love.

He laughed at me. Oh well, I’ve always been goofy. Good goofy, I hope :).

We were so comfortable together that Julie, Leon’s mother left us and went to feed cute baby Charlene, Leon’s new-born sister.

Unfortunately, I had to leave quite rapidly, but promised Leon I’ll be back next time I’m in Brussels.

So, if travelling to Brussels, never mind fancy hotels with ghost souls. Visit Charlene, Leon and Julie at the Nest :). Don’t fell in love with him tough. He’s mine.

PS. Wrote this is English cause I’ve mentioned to Julie I’m gonna tell here how I’ve met Leon and she wanted the link. Figured out all of you know English so you wouldn’t mind. You don’t, do you? 🙂

IMG_8469

Rețetă pentru bucățele mici de fericire

Standard

Se ia o dimineață ruginie (aș fi vrut o altă culoare. dar n-am găsit. e ceva între galben și portocaiu și maroniu dar mai spre galben nu mai spre roșu. să inventeze cineva o culoare acum vă rog) de weekend.

Te trezești cu copilul peste tine în dormitor pentru că omușorul ăsta de 100 cm trăiește cu râsete nu cu somn.

Se bea o cafea bună cu mult lapte. Se pregătește o ciorbă, prima după primăvară (vara nu se gătește. nici n-ar trebui să muncim, dar nu încep iar cu asta).

Se face un CD de mașină cu cea mai recentă obsesie, care e și în căști la telefon și pe youtube pe repeat (n-o arăt, e atât de a mea de nu vreau să o împart cu nimeni, sunt oribil de egoistă cu ea).

Se conduce încet și leneș (ca să apuci să asculți cât mai mult din CD-ul nou) către centrul vechi.

Se merge la pas, subliniez din nou că-i musai fără grabă, atfel strici tot, și se oprește la:

  1. Cremeria Emilia

Unde Sara mănâncă înghețată de ciocolată și unde își face plan de a reveni pentru a gusta din celelalte chestii care arată ca niște extraterești în peisajul duciurilor bucureștene. În timpul ăsta, mama visează ce ședință foto faină ar ieși aici (fiecare cu ale ei, ce vreți)

Da, știm că e toamnă și că înghețata se mănâncă vara.

Nu prea ne interesează.

2.  Origo

Unde e atât de aglomerat că nu găsești loc să stai jos dar oricum nu ai fi vrut că e așa un amestec de culori în a bea cel mai bun cappucciono din istoria cappuccino-urilor (și le-am inclus și pe alea băute pe străzi prin diverse locuri din Italia) în o zi rece de toamnă, în timp ce te plimbi încet și te holbezi la străini. În timpul ăsta, copilul se joacă.

Atâta că singură e mult mai ușor, Sara atrage toate privirile și zâmbetele din lume (ce lipici poa să aibă copilul ăsta) și nu mai pot să dispar în mulțime să studiez oamenii.

Apoi ajungi acasă și aștepți să-ți vină oamenii tăi în vizită.

Tac.

Respir.

Ascult.

Râd.

Bula mea se umflă de fericire.

WP_20151010_12_12_37_Pro

Rochia

Standard

Mă bântuie în cercuri, încă, una din fotografiile de la nunta postată luni.

De fapt nu fotografia, ci fetița din ea.

E fetița care se uită, plină de speranță și admirație la mireasa proaspăt îmbrăcată în rochia albă de prințesă.

În secunda în care am apăsat butonul să fac poza și acum când mă uit la fotografie știu, am știut că ăla era momentul din viața ei când s-a hotărât că vrea și ea asta.

Ca la un moment dat, în viața ei, să fie așa frumoasă într-o rochie albă de mireasă.

Că o să viseze la asta. Până o obține. Și dacă nu o obține o să sufere.

Și o să-mi spuneți că nu-i nimic greșit în asta.

Nu știu. Pe mine mă obsedează felul în care se uita.

Ok, eu sunt (cred) atipică în materie de rochii de mireasă (zic cred că n-am  mai auzit pe nimeni să zică că moa ce urâte sunt, pentru toate miresele rochia lor a fost frumoasă). Mi se par, sincer, cele mai hidoase chestii din toate rochiile și cred că suntem influențate de istorie, povești și societate să ne placă, pentru că altfel ne-am da seama că sunt realmente urâte :D. Materialul ăla e ca perdelele mele, băi e plasticos și strălucește, ce naiba (nu mai zic de aplicații, petricele, sclipicele și chestii) și am avut șocul vieții când am văzut prima oară de aproape o rochie din asta (la un târg de nunți înainte de nunta noastră). Rochia mea (exact conform descrierii de mai sus, și niște pietre parcă am avut pe ea) am nămolit-o complet înainte să ajung la restaurant (în ziua nunții noastre a fost cod portocaliu de ploaie :D) și am ținut-o mai mult mini, la subraț. Îmi amintesc și acum cum mă ajutau prietenii să mi-o țin când dansam la nuntă și se plângeau ce grea e. 😀 My thoughts exactly. În mai toate pozele sunt cu chestia mototolită printr-o mână, cântând  zbierând pe ringul de dans. 😀 Încă mi se pare că arătam complet ridicol în ea.

Pauză. Rochia nu are legătură cu mireasa în ziua nunții. Ador felul în care femeile radiază fericire în ziua aia. De asta fotografia de nuntă e preferate mea, pentru fericirea lor. Mă încarc din ea, îmi place să o îngheț în imagini și as face asta o mie de ani dacă aș putea :). Reluăm.

Ce mă enervează e că nu cred că ar trebui să viseze la asta. Să sufere dacă asta nu se întâmplă. Și îmi stă ca un ghimpe în coaste să nu viseze și Sara așa.

Ideal mi s-ar părea să aibă expresia asta gândindu-se că ar putea descoperi leacul pentru cancer sau o nouă planetă. Că ar putea afla, cunoaște, ști. Să arate așa când citește o carte care o prinde. Când învață ceva, când vede un peisaj ce-ți taie respirația sau un apus care te amuțește.

Dar îmi dau seama că e complet aberant și că femeile sunt construite (ad literam, de evoluție) să viseze, în primul rând, un bărbat.

Și cu asta aș fi mulțumită. În loc să viseze la o rochie albă și să se simtă (mai ales de la un moment dat încolo) într-o cursă contracronometru s-o obțină mi-ar plăcea să viseze la un om blând. cald. calm. cu care să poate să vorbească. care să o asculte. care să-i ignore greșelile de gramatică și cu care să își crească copiii. poate. să vrea să știe cât mai multe, să afle cât mai multe ca să poată să-l înțeleagă, să-l accepte, să-l iubească așa cum e. asta da. merită un vis și să suferi dacă nu ți se întâmplă niciodată.

Să visezi o rochie, un moment, o secundă, nu. Pentru că văd, uneori, femei care în alergarea asta după rochie (și statutul asociat, de a fi „în rândul lumii”) uită să se uite cu atenție la omul de lângă ele. Dacă pot crește un copil cu el. Dacă zâmbește când uită a 10 mia oară cheile acasă. Dacă le atrag atenția să nu uite să mănânce azi.

Și de grija să nu rateze rochia asta acceptă și tonuri răstite, și capete întoarse, și cine mai știe câte.

Sigur, nimeni nu-i perfect. Dar cineva pe jumătate perfect pentru fiecare s-o găsi.

IMG_0345

Alexa si Mari

Standard

Ok. Să respirăm.

În ultimul weekend din septembrie am fost la nunta lui Alexa și Mari.

Știu că spun de oamenii pe care îi fotografiez că sunt frumoși. Pentru că sunt. Groaznic de frumoși.

Alexa și Mari nu sunt.

Sunt pur și simplu puțin mai mult de atât. O prințesă și un prinț. Serios. De fiecare dată când mă uit la pozele lor, la asta mă gândesc. Sper ca toată viața lui Mari să se uite la Alexa cum se uită într-una din pozele de mai jos (nu vă zic care că e evident). Nu vi se pare?

🙂

Habar n-am ce să vă povestesc despre nuntă, nici cum se scriu articolele astea tipice. Cred că o să las fotografiile să vorbească. Atâta spun, că iar am avut noroc de oameni nebuni (apropos, îi recunoașteți pe Roxi și Vasi acolo, da?) și frumoși. În loc de dansul mirilor au avut o scenetă la care am râs cu lacrimi. De fapt toată nunta lor a fost o șampanie, de la cap la coadă. Aaaa, și musai să vă spun, fix înainte boceam pe aici că nu mai pot cu marea mea, că vreau la ea. Să aud. Care a fost tema nunții lor? Daaaa mă da, marea. Mesele erau insule din toată lumea. Eu am picat la Lefkada. Cam cu cât de mulți dinți credeți că am zâmbit, hm? 🙂

Mi-a plăcut enorm să le fotografiez nunta și le super mulțumesc că au avut încredere în mine, sper că nu i-am dezamăgit 🙂

N-am fost capabilă să mă hotărăsc ce naiba de poze să pun așa că am pus tot ce-am văzut cu ochii. Asta e.

PS. Un an de zile mi-a luat să-mi fac curaj să cer împrumut tipului care filma un obiectiv din ăla la care visez eu noaptea înainte de culcare. Duamne cât de mișto poate să fie. Dacă câștigați vreunul la loterie atât vreau și nimic mai mult. Ok, recunosc, și câteva lumini m-ar ajuta 😛

PPS. Mi se pare că li se potrivește melodia asta. Deci o pun prima, să aveți fundal sonor la poze 🙂

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14   IMG_0345 IMG_0415 IMG_0428 IMG_0474 IMG_0501 IMG_0627 IMG_0639 IMG_0649 IMG_0732 IMG_0748  IMG_1001  IMG_1134 IMG_1267 IMG_1304 IMG_0945 - CopieIMG_1322 IMG_1382 IMG_1629IMG_0916 IMG_1669 IMG_1762 IMG_1818 IMG_1943 IMG_1972 IMG_2073 IMG_2168 IMG_2246 IMG_2405 IMG_2419  IMG_2611 IMG_2900 IMG_3207 IMG_3232 IMG_3246 IMG_3377 IMG_3461 IMG_3922 IMG_3997 IMG_4122 IMG_4520 IMG_4530 IMG_4585 IMG_4688 IMG_4761 IMG_4856 IMG_4893 IMG_4923 IMG_5094

Play

Standard

Stăteam ieri la un final de ședință lungă (v-am mai zis că ador ședințele, da?) și ziceam că n-aș putea lucra undeva unde ar trebui să stau serioasă tot timpul și să mă îmbrac doar în haine de duamnă.

Pot. Să fiu serioasă și să port haine de doamnă. Uneori chiar trebuie. Atât că atunci când nu trebuie, prefer să nu o fac.

Și legat și de articolul de miercuri, de fiecare dată după ce scriu de niște jucării cumpărate cu bani îmi vine automat să scriu că cele mai tari jucării sunt cele fără bani.

Când ies cu Sara de la grădi zburăm ca avioanele pe stradă (uitându-ne atente și după mașini). E o străduță mică și liniștită strada lor.

În parc ne cocoțăm pe borduri și, v-am mai zis, m-aș da în toate drăciile în care se dă și ea (mă dau în leagăne, tobogane și tiroliene cam de fiecare dată când găsim un parc gol și pe balansoar cu Sara chiar când e lume).

În mall ne rotim pe liniile de decor și facem piruete (avem amândouă o capacitate infinită de a igora lumea și orice e în jurul nostru. a mea e dobândită, a ei nativă), și sărim pe bumperele din parcare.

Toate astea sunt de 100 de ori mai amuzante decât orice joc puzzle sau de jucat în grup.

Nu îmi plac jocurile fixe la fel cum nu îmi plac lucrurile prestabilite și la fel cum ador să plec mâine la mare față de a planifica cu 6 luni înainte (fac de ambele, pentru străinătățuri și avioane n-avem cum să plecăm altfel într-un buget decent).

Plec de la birou și fac întrecere pe scările de serviciu, în fusta mea serioasă, bleumarin și cămașa cu iepurași îmbrăcați office. Sunt foarte foarte rapidă 😛 și câștig. Față de un coleg în teniși. Ok, aveam și câteva scări avans.

Îi strig în spate în timp ce sar 5 scări deodată.

Câți ani zici că avem?

Nu știu, îmi răspunde, dar mâine îți iei tu teniși și eu pantofi cu toc.

🙂 Ce încerc să spun e să nu îmbătrâniți. Niciodată.

Indiferent de câte riduri sau câte fire albe-n păr am avea.

Do you? Still play? : )IMG_9346