Oameni

Standard

Vă place să vă uitați la oameni?

Mie da. Aș putea cred, să stau pe o bancă în parc, să mă uit la oamenii care trec cam trei săptămâni. Nu-mi trebuie apă și nici mâncare. Nici țigări, dacă aș fuma. Și pe scaunul din dreapta, să mă uit la drum, fără să vorbesc, ore în șir (dar nu e despre asta azi).

Dacă pot să prind și frânturi de conversație cu atât mai bine. Îmi imaginez povești în spatele fiecăruia și sunt convinsă că nimeresc precis la fiecare deși probabil nu o fac.

Mă prefac că citesc o carte, sau că sunt atentă la persoana cu care sunt când de fapt studiez pantofi, genți, priviri, fire albe și nervi întinși.

În metrou sau în spații închise nu e bine. Te observă și se aricesc sau își mai pun o mască peste cea pe care o poartă deja.

Cel mai bine e să nu știe că ești atent la ei.

Am stat săptămâna trecută vreo oră în Cișmigiu.

Am văzut:

-o pereche de adidași cu sclipici, rupți pe mijloc, în partea unde se îndoiau. Erau purtați de o doamnă ușor supraponderală, brunetă, cu părul lung, prins în coadă, care nu era atentă la nimic, privea ușor în sus și se grăbea spre ieșire. Cred că reflecta la lista de cumpărături.

-un cuplu care mânca șaorma, pe banca din fața noastră. El foarte timid, într-un fel destul de ciudat. Slabi amândoi. Ea cu părul lung, vădit mai atentă la el decât era el la ea. Probabil încerca să îl cucerească. Cred că reușea. Pe la 35 de ani le-aș da, deci amândoi se grăbeau probabil să prindă un ultim tren (deși eu nu cred că ultimele trenuri sunt la 35 de ani) către o căsnicie plictisitoare. Ea îl întreba, el răspundea, surâzând ușor. El era cu fața spre noi, ea era ușor întoarsă spre el. El ne privea, ea îl privea,

-un nene pe o bicicletă cu niște ochelari Gucci, maro închis. Și ochelarii lui aveau puțin sclipici. Avea burtă și chelie și pedala cu nonșalanță, de parcă preda un curs de istorie antică la facultate.

-un tânăr domn cu un tricou polo verde aprins, mulat. Pantaloni de stofă, deasupra gleznei, șosete maro și pantofi cu vârf ascuțit. Nu i-am prins privirea, deci nu știu la ce se gândea.

-un cuplu octogenar, atât el cât și ea ne spuneau clar și răspicat, fără vorbe, că suntem proaste că nu știm ce avem cu tinerețea asta a noastră și că, probabil, o irosim și habar n-avem cât de repede trece. pe un ton blând totuși, nu m-am simțit certată.

-doi foarte puștani și foarte îndrăgostiți care se îngrămdeau pe un colț de bancă și vorbeau ceva, sunt sigură, foarte frumos. S-au întrerupt când am trecut pe lângă ei, nu pentru că ar fi fost stânjeniți (cum sunt de obicei puștii când trec adulții pe lângă ei) ci doar răbdători să plecăm ca să își poată relua discuția. Ei mi-au plăcut, singura rază de soare prin un peisaj destul de gri.

Însă cei la care m-am uitat cel mai mult au fost două cupluri de 50 de ani. Englezi. În Taormina, Sicilia, la unul din cele mai faine resturante unde am mâncat vreodată și eu am pierdut jumate din timp ascultându-i, nu mi-am putut lua ochii de la ei.

Era un peisaj idilic la prima vedere. Două cupluri căsătorite, prietene, în vacanță, luând masa împreună la un decor rupt din filmele cu Sofia Loren.

Ți-ai putea dori ceva mai mult la 50 de ani?

Numai că dacă îi priveai cu atenție, observai că soții și soțiile erau așezați față în față. Și puteai să îți dai seama de asta după simplul fapt că nu făceau contact vizual aproape deloc cu partenerul.

Primul bărbat era genul rotofei, cu barbă, bonom, roșcat. Era vădit atras de doamna de pe diagonala sa. O doamnă cu ochelari, blondă, care își dădea capul pe spate și râdea la glumele lui, nici pe departe atât de amuzante. Probabil și paharul de vin roșu o ajuta.

Nu era o doamnă rea, nici el un domn rău.

Ea încerca să îi acorde egală atenție soției domnului bonom, o doamnă brunetă, profesoară (după poveștile pe care le spunea).

Soțul doamnei blonde era slăbuț, cu părul alb, ușor plictisit, de viață, de parteneră și chiar de cină. Între el și doamna profesoară brunetă nu era nicio chimie, dar și el prefera să o privească pe ea decât pe soție.

Nu știu de ce am scris, am vrut să-i las aici, poate rămân pe blog și mi-i scot din cap unde încă mi se învârt uneori, seara, înainte să adorm. Nu mă înțelegeți greșit, nu-i judec (asta chiar e o treabă pe care nu o fac, în general, mi se pare o dovadă supremă și de prostie și de aroganță, să judeci alți oameni), e doar o scenetă care nu-mi iese din cap.

Data viitoare sper să găsesc unii mai veseli pentru voi (și pentru mine) :). Voi ce-ați privit săptămâna trecută?

Hmmm. Cred că vine toamna.

PS. I did. Am fotografiat o nuntă sâmbătă and my sun went up again (mă înseninez prea ușor, știu, mi s-a mai spus, pe un ton acuzator, ca și cum ar fi un defect; poate că e), dar vă povestesc când termin de prelucrat pozele 🙂

PPS. Spoiler alert, articolul de miercuri e chiar mai depresiv ca asta 😀

12042760_677757752359564_7206287647133601880_n

Anunțuri

4 răspunsuri »

  1. ocupatia mea preferata la job, printre sutele de fumatori, insa nesatisfactoare din punct de vedere al diversitatii. in schimb, cand eram in iasi, stateam aproape in fiecare duminica la soare pe bulevardul mitropoliei (cu m mic intentionat:P) langa grupul de portretisti. atunci am observat cat de asemanatori sunt membrii unei familii, cum isi imprumuta trasaturile, de la fizionomie la vestimentatie.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s