Nu mi s-au mai dat papucii de fix … stați să calculez. 19 ani. Papuci din ăia, când eu iubeam ca o vacă beată (cum altfel la 14 ani) și pe el îl durea fix în fund ca pe un bou comunal și mă înșela de zor în văzul orașului (minuscul, de altfel, astfel încât știa toată lumea mai puțin eu). Pentru restul relațiilor mele, am „decis de comun acord să rămânem prieteni” :D. Uneori am și reușit. Serios.

La 14 ani ascultam pe repeat Unbreak my heart de Toni Braxton, melodie care ar trebui interzisă atât de proastă e. De atunci am așa niște dubii când ascult o piesă slow, dacă nu cumva o să mi se pară la fel de complet imbecilă în 2 ani sau 6 luni. Mă gândesc îngrijorată cât de mononeuronală eram perioada aia.

Mă rog, lecție învățată. De ce naiba trebuie să fie prima iubire un idiot cu acte în regulă care îți rupe inima în 14 miliarde de bucăți și care te face să rămâi pe veșnicie, pentru tot restul vieții, blocat în mood-ul dump him before he dumps you otherwise it hurts like fucking hell?

Sau stai. Asta eram doar eu? 🙂

Și nu, nici măcar nu merita efortul.

Deci n-am mai pățit din astea de atunci și după o vârstă (ăăăă dacă știți ce vreau să zic) nici măcar nu ți se mai prea poate întâmpla.

Atâta doar că eu simt tâmpenia asta de sentiment anual.

Cam pe vremea asta, cel târziu (dar de obicei mai devreme).

E ziua aia, ultima din an, în care înot în mare.

Pffffaaaaai.

Salut marea când ajung la ea. Și când plec. Serios. Îi zic bună și pa pa (am învățat-o și pe Sara la fel și acum suntem două nebune care vorbim cu apa de parcă ne-ar fi o prietenă bună).

Când știu că asta e ultima baie înot de 2 ori mai departe decât de obicei (nu știu voi cum înotați dar eu mă duc cât de departe mă ține frica și apoi revin) și o ascult și mă uit la nori, la pescăruși, la mâinile mele sub apă, mă învârt de vreo 3/4 ori, o mângâi, îmi vine să-i spun șoapte de iubire cu gura pe jumătate udă de sare (dar n-o fac, mi-e prea rușine să fiu penibilă, deși nu e ca și cum m-ar vedea cineva la mama dracu în larg) și traaag cât pot de timp. Ies încet, încet, abia merg și la fiecare pas îmi trece prin cap că m-aș întoarce înapoi și-aș mai fugi la ea o dată, dar n-o fac, știu că aș suferi mai rău după.

Deși eu sunt cea care pleacă, o simt ca și cum ea mă lasă, sufăr ca un câine când o uit acolo, departe, în diferite zări, singură, fără mine, chiar dacă poate e cu alții (cui îi pasă). În fiecare an la fel, nimic nu se schimbă, senzația aia îngrozitoare e la fel de fiecare dată. Mă uit la sotzoo, fac bot, mă plâng la el, el se preface că nu sunt complet dusă cu pluta (intră în atribuțiile standard ale oricărei căsătorii) și în capul meu e doar că poate inimaginabilul se va produce și octombrie va avea un weekend atât de cald încât să mai fac o baie în mare.

Deci da. Sunt și nostalgică și melacolică și mi-e dor rău de marea mea (oricare dintre ele, ea e de fapt una singură) deși abia ce-am văzut-o, numai la gândul că oricum aș privi-o ne desparte un an.

Mmm, sunt singura? Sau vă e și vouă dor de mare? 🙂

PS. Da mă da, știu că v-am căpiat cu marea anul ăsta, dar să gândim pozitiv, vine octombrie și de acum înainte o să mă rezum să înjur cât am de lucru și ce nașpa-i afară.