Arhive zilnice: 21 septembrie 2015

Despre îmbrățișări și plânsete

Standard

Vineri când parchez observ că Sara a ațipit în scaunul de mașină.

E ok, am o carte în mașină pentru situații din astea și azi chiar mi-au venit două comenzi deci răsfoiesc jumate de oră cât doarme ea.

Când se trezește e puțin mâțâită, vrea în brațe.

Îmi pun ghiozdanul cu Elsa (musai să vă povestesc cum nu mai scăpăm de tanti asta și scuze educatoarelor de la grădi pentru priveliștea îngrozitoare pe care o suportă zilnic) pe-o mână și traista cu pisică pe cealaltă și îmi înfășor copilul în brațe.

Capul ei e pe umărul meu stâng, mă întreb care o fi secretul umărului ăsta de câștigă întotdeauna bătălia cu cel drept în preferințele Sarei și dacă ăsta drept o fi trist. Eu aș fi în locul lui, nu știe ce pierde.

Sara nu vorbește, nici eu.

Mă concentrez la respirația ei. Inspirăm și expirăm sincron. Încet. Mi se pare că e făcută special să intre în brațe la mine. Ne completăm perfect, ca două jumătăți de puzzle tridimensional. Și asta nu se schimbă, e așa de când s-a născut, indiferent câte luni sau câte kilograme are, se mulează pefect în brațele mele. Aș duce-o în brațe și la 20 de ani de m-ar lăsa, mă îngheață mamele care nu-și țin copiii pentru că sunt prea mari (cum dracu să fii prea mare pentru o îmbrățișare, nu ești niciodată prea mare pentru o îmbrățișare, aș da tot pupatul social din istorie pentru o îmbrățișare sinceră).

Fac o acrobație să scot cheia și să deschid ușa de la bloc, apoi încă vreo două la lift. Ajungem în sfârșit acasă și viermele începe să mișune prin casă, i-a trecut somnul.

O mai las să-și revină și o întreb:

-Ia zi-mi mâțo, de ce n-ai dormit la grădi? (doar când nu doarme la grădiniță îmi adoarme în mașină).

A plâns D. mult.

-Și nu s-a liniștit? o întreb ușor alarmată (veșnica obsesie cu plânsul copiilor).

Ba da, zice Sara, dar după ce s-a liniștit am simțit eu plânsul ei și m-am gândit la el și n-am mai putut să adorm.

Știți figurile alea de apă ținute în formă de o mână de vrăjitor care se prăbușesc într-o baltă mare când vrăjitorul își lasă mâna în jos?

Așa mă simt eu când spune Sara câte una din astea. Nu, nu cred că o să îi fie rău că e așa. Dimpotrivă.

Mă dezintegrez.

Mai ales că nu o spune nici că știe că e bine, nici că pentru mine contează enorm că simte asta, nici că vrea să o aud eu.

O spune cu nonșalanța aia ca și cum e un fapt nu o senzație, ca și cum îmi spune că cerul e albastru și că are o bubă la glezna dreaptă.

Evident că o iau și o pup și îi spun că o iubesc și se enervează toată că sunt așa sentimentală cu ea și pleacă și se scălâmbăie și se prostește ca să compenseze cât de sensibilă a fost cu două secunde în urmă.

O înțeleg mai mult decât își imaginează.

Sper că o să rămână așa, că o să fie mulți oameni așa (copiii voștri, îmi place să visez) când Sara o să fie adult. Și mai sper să se găsească unii pe alții. 🙂

LE. Maria îmi atrage atenția, și are deptate, că uneori pur și simplu nu-i poți căra (hernie, chestii treburi). Deci da, nu musai pe sus, și pe jos e la fel de magic 🙂

IMG_6845

Reclame