Băi, sunt bătrână. Ăsta e adevărul. Am dobândit pretenții absurde.

Eram la Mol să alimentez pe la 7 dimineața. Soare pe strada mea, muzica în căști, dădeam din picior și mă gândeam la cafeaua pe care o să o beau la buro din cana mea superrrrbă când m-a trezit cucoana de la casă, care ulra la mine, deși creștinul din fața mea încă își strângea catrafusele:

-Hai, ce doriți?

Eu? Mă gândesc. Pe bune, așa vorbește cu mine?Da ce i-oi fi făcut? Adică zâmbeam cu zâmbetul meu de viața e frumoasă, cât casa. Și nici nu aveam cum să mă apropii de ea pentru că na, nenea era încă acolo.

Da, cu mine vorbea.

Bună dimineața, pompa 5 vă rog, îi zic, de la 5 metri distanță și astea (nimicuri pentru drumul lung pe care îl aveam de făcut după-amiaza).

Ok, îl împinge pe nenea mai încolo, îmi ia alea, scanează nervoasă, țâșpe lei.

Un leu! se răstește

Mă uit încă zen și surprinsă la ea.

UN LEU, dați-mi un leu! un pic mai tare, de parcă nu aș fi fost acolo când urlase prima oară.

Așa că am întrebat-o, cu toată bunăvoința și tot calmul și tot soarele din lume:

Nu vă supărați, dar de cuvinte ca: bună dimineața, poftiți, vă rog, mulțumesc, ați auzit?

Ezită câteva secunde, pare a fi o urmă de umanitate acolo, pe care o acoperă repede și mi se stropșește:

Dacă ați lucra ca mine aici și dumneavoastră ați fi la fel!

Am zâmbit și-am plecat, dar nu, futu-i mama ei de treabă, n-aș fi la fel și m-am săturat de toți mojicii care își găsesc scuze să fie așa.

Nu aveți băi, nicio scuză, sunteți bădărani.

Repetați după mine: Bună dimineața, te rog, poftim.

Mulțumesc!

Grrrrrrrrrr.