Let go

Standard

Mă whatsappesc cu prietena mea seminte, eu mă legăn sub un deal, ea leagănă un pui de om, pe la București.

Suntem, sau am fost amândouă control freaks și niște chestii de vreo 3 kile fucked our entire sistem down.

Mine still is. Down. And I’m enjoying every second of it.

Așa că îi scriu că pentru mine despre asta a fost. Despre a te lăsa să pierzi controlul.

Habar n-am cum ar trebui să fim ca părinți. Nu cred că e careva pregătit să fie părinte. Sărim cu toții în gol. 🙂 Pasul 1.

Asta da, chiar e random. Ce ți se întâmplă, ce simți, cum te schimbă, cât.

În cazul meu, a fost un șoc. L-am resimțit ca atare, l-am respins la început și l-am acceptat foarte treptat și foarte încet.

Încă nu cred că știu să fiu părinte.

Încă nu sunt sigură că adevărul e că eu o învăț pe ea și nu invers. Pentru că asta pare să facă de când s-a născut.

Voi nu aveți senzația asta? Încă? Că ei sunt cei care ne deschid ochii să vedem lumea, și nu invers?

Eu o am. Mă simt des un mic învățăcel în mâinile unui Budha atotștiutor de 4 ani jumate. Și da, una dintre chestiile uluitoare pe care m-a învățat a fost asta, să pierd controlul.

Al orelor mele. Al somnului. Al meselor mele. A mersului la mare. A ce am de făcut mâine. A ce văd la televizor, a ce carte citesc seara înainte de culcare sau a ce o să fac peste 3 săptămâni și 2 zile la ora 4 după-amiaza.

Am dat astea, toate astea și încă ceva.

Am învățat să fiu atentă în schimb. La ce se întâmplă în jurul meu. Chiar aici. Chiar acum. Pe canapea în sufragerie. În dormitor pe covor. În parc lângă un leagăn. În mașină. În liftul murdar. La soare. La frunze. La raze de soare. Să ascult. Tot timpul. Să fiu atentă. Mai puțin despre mine, mai mult despre ea. Și încă sunt abia la început, încă mă învață. Încă mi-e greu să închid cartea în punctul culminant când mă cheamă să-mi arate un WC care e musai să fie văzut acum (true story). Dar o fac :). Totul e pentru ea. Nimic nu mai e fără. Nimic nu mai poate să existe, niciunde, în niciun Univers de nicăieri fără ea.

LE. Nu scriu articolele după calendar. Am perioade când scriu câte 10 și săptămâni în care nu scriu nimic, doar le programez să apară. Dar azi, marți, fix înainte să apară ăsta (știam că urmează) m-am dus să o iau pe Sara de la grădi. M-a rugat să mergem la Edenpark (fusese cu grădinița vineri și, deși nu s-a dat în absolut nimic și doar a observat, voia musai să meargă din nou). Și inițial am zis nu. I-am zis că trebuie să mă anunțe măcar cu o zi înainte, să mă pregătesc (să văd unde e drăcia, cum naiba ajung acolo etc.). După care m-am gândit. Băi, stai, ce fac? Iar? 🙂 Și deși avusesem o zi absolut căcăcioasă la buro (doar rock bubuind în căști și cântat la pian la tastatura de la calculator) am zis ok. Stai să văd dacă-l găsesc pe telefon. Și l-am găsit și m-am rătăcit de vreo 3 ori și eram obosite amândouă și acolo era cam frig că era pădure și noi nu aveam nimic la noi. Dar :). Pădurea era grozavă, mirosea a aaa aaa aaa a nu știu ce, că parcă nu era rășină, a proaspăt, a copaci proaspăt tăiați oare?. Printre ei se holba la noi un soare blând. Sara s-a împrietenit cu o fetiță de vreo 10 ani și vreo oră s-au jucat singure, astfel că eu am putut să mă las cucerită de o carte care încerca de ceva vreme. În plus, s-a dat în toate chestiile alea, s-a urcat singură pe scări de 3m, pe tobogane uriașe și sfori mișcătoare de-mi crăpa pipota în mine de mândrie. La întoarcere, cu niște pantofi foști curați, actualmente murdari și o fustă de duamnă, fostă bej, actualmente maro, am văzut cel mai frumos apus de anul ăsta (și v-am spus că am o obsesie cu apusurile, am fost atentă la câteva). Sara m-a luat în brațe și mi-a zis că mă iubește :). Era fericită. Și eu la fel.

PS. Nu cred că vreodată, înainte să mă învețe Sara să mă uit la furnici și să prind raze de soare s-ar fi oprit vreun fluture pe degetul meu mare. De 2 ani, în fiecare vară, într-un loc care dovedește cu latitudine și longitudine că magia există, un fluture, îmi place să ignor realitatea și să cred că e același, se oprește și stă cu mine minute în șir. Ne uităm unul la celălalt, așa, o vreme, citindu-ne gândurile.

So let go. That’s when the good shit happens.

IMG_1349b

Anunțuri

9 răspunsuri »

  1. off topic: iti spun locatia celui mai frumos apus pe care l-ai putea vedea ever(si locatia o sa iti placa sigur, greek girl), daca-mi spui prin ce agentie ai gasit tu hotelul Sueno. M-am saturat sa se uite duduile crucis cand le zic de hotelul asta, si sa aud ca nu-l au in circuit. WTF, cu cin’ te-ai dus fata in concediu? :))
    Se thancuieste in avans.

    Apreciază

  2. Dap, let go! Am zis ca așa îmi tatuez pe mâna, ca sa am mereu in aria vizuala. Ai mare dreptate… Chiar ieri ma gândeam ca, de fapt, asta e cea mai mare greșeala a mea, motivul frustrărilor si al nervilor. Îmi fac un poster si il agat in fiecare încăpere. „Let go” 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s