Arhive zilnice: 7 septembrie 2015

Despre imigranți

Standard

Încet, încet, văd că îmi schimb politica de a nu scrie despre chestii care agită spiritele, despre chestii la modă (de obicei mă mulțumesc să lăicuiesc postările lui văru-miu).

Însă uite că e a doua oară în ultimele zile când îmi schimb articolul de a doua zi. :).

Nu scriu despre imigranți ca să-i conving pe cei care cred că e cancerul că ei vin peste noi. Sincer, sunt chestii pe care le putem dezbate (ba chiar îmi place să discut cu oamenii, discuțiile în contradictoriu aduc progres, e evident) dar asta pur și simplu nu e una dintre ele. Dacă crezi că ar trebui să închidem porțile Europei pentru copiii ăia (pauză. citesc că de fapt suntem păcăliți și nu sunt femei și copii, ci adolescenți huligani. ok. atunci de ce îmi apare în fiecare seară în cap imaginea puiului ăla de 3 ani, întorsc cu fața în jos, pe o plajă?) pur și simplu nu prea avem ce discuta. Nu e bai, sunt sigură că nici voi nu-mi veți simți lipsa și reciproca e cu siguranță valabilă (pentru a da unlike, visit my Facebook page, cred că și unfollow pe blog se dă la fel de ușor). Cam ciudată atitudinea totuși din partea unui popor care taman ce se chinuia să ajungă să muncească în Europa. Dintre toate popoarele acestei uniuni, tocmai noi să ne supărăm? 🙂

Nici ca să îi fac să se simtă mai buni pe cei care empatizează cu ei. You don’t need that.

Nu cred că se poate trece dintr-o tabără în alta. Nu cred că vreuna din tabere are șanse să fure adepți din cealaltă.

O scriu din 2 motive:

  1. E cinstit să știți pe cine citiți. Și dacă după ce știți mai citiți, bine. Dacă după ce știți nu mai citiți, și mai bine. După articolul ăla cu metodele spartane a plecat o grămadă de lume dar a și venit lume nouă. Cred că e mai bine acum.
  2. Pentru Sara. Mi s-a spus săptămâna trecută, când bombăneam că a fost o idee proastă să mă iau la ceartă (mă rog, cumva) cu „mamele spartane” că dacă vezi o greșeală, și știi că e o greșeală, și nu spui nimic, atunci și tu comiți o greșeală :).

Pentru mine lucrurile sunt foarte simple.

O serie de evenimente a făcut niște oameni să fie atât de disperați încât să se urce cu toată familia în niște bărci pneumatice, pentru  a ajunge în Europa.

Mă tot gândesc ce m-ar face pe mine să plec de aici. De acasă. Să mă sui într-o barcă doar cu hainele de pe spate și cu Sara în brațe.

Indiferent ce ar fi, care ar fi motivul care m-ar duce acolo, dacă o mamă ajunge acolo, e evident că e disperată.

Oamenii sunt la fel. Au suflet. Mi se pare incredibil că trebuie să scriu asta.

Cum îmi iubesc eu copilul, așa își iubește și o mamă din America, și una din Grecia, și una din Olanda și una din Siria. La fel.

O dată stabilit asta, sunt niște oameni, acolo, care nu mai pot. Și care caută un loc unde să mai poată. Să respire. Să trăiască. Să își ducă copiii la școală. Să le dea să citească Micul Prinț. Poate. Cam cum facem noi acum, cu aerul condiționat pornit și cu ecranul laptopului blinkăind în timp ce ei dorm pe străzi.

Sunt oameni.

Atât.

Restul? Că sunt niște granițe și niște țări și niște guverne?

Suntem niște ființe umane, pe o planetă magică.

Să spun că țara asta e a mea, că jobul ăsta e al meu și că nimeni n-ar trebui să calce într-un pătrat demarcat de frică să nu mi-l fure e halucinant. Nimic nu ne dă drepturi asupra altor oameni.

Adică hai să îi lăsăm pe ăia să moară cu zecile, sutele, că poate poate n-o să mai găsesc eu un loc de muncă. Nu pe bune, asta e traducerea, fix asta.

Suntem oameni. Mai scriu o dată.

Oameni.

Oamenii ăia pleacă de rău. Să caute bine (și argumentul cu: dar de ce vor în Austria și nu rămân în Grecia e la fel cum mi-ai spune: băi, dar de ce nu stai să-ți faci o casă în apa asta de juma de metru de la malul mării? de ce te lăcomești și vrei să mergi pe pământ sigur?; este evident, pentru că vreau să am o șansă, nu vreau să mă ia apa mâine înapoi).

Atât contează.

Noi (mă rog, de fapt nici măcar noi, că doar vorbim din vârful patului, nu la noi pe străzi stau oamenii ăia) suntem de cealaltă parte a unor linii imaginare, tot oameni. Cred. Îmi place să cred și asta, că și aici, și noi, tot oameni.

La fel. Buni sau răi, egali, mama mă-sii de treabă.

Și eu aleg să cred că oamenii ăia sunt buni. Cum aleg să cred dracului că și eu sunt la fel.

Și că ei, ca și mine, ca și voi, mai scriu o dată, caută doar un loc unde să își crească copiii. Și nu e nimic greșit la asta. E greșit să-i judecăm pentru asta sau să încercăm să îi oprim. Mă face să îmi mai pierd puțin încrederea în umanitate.

Dar n-ar trebui, așa-i? 🙂 Pentru că marea majoritate a oamenilor chiar sunt asta: oameni.

IMG_0240-001

Reclame