Arhivele lunare: septembrie 2015

De toamnă

Standard

Ziua de azi, când scriu literele astea, a fost nașpa (scrisesem oribilă, dar am șters, too much drama, prefer să par neserioasă cu nașpa).

Nu s-a întâmplat nimic grav, doar uneori întâlnesc oameni care mă fac să nu vreau să ies din pat dimineața. Am mare grijă de bula mea și să nu las oameni din ăștia să intre (sau încerc, mai iau și eu țepe), dar uneori n-ai cum să-i eviți. Sunt vânzătoarea de la Mol, șoferul care te înjură în trafic, trecătorul care lovește un câine, învățătoarea care ignoră plânsul unui copil șamd. Oameni care aduc ploaia.

Care mă obligă să mă port în așa fel încât să vreau să fac vreo 3 dușuri consecutive. Care mă fac să nu-mi placă nu de ei, ci de mine. Pentru că singurul mod în care te poți purta cu ei te face să simți o nevoie impetuoasă de dezinfectant. Mă fac să nu îmi placă nimic la zilele astea, să cred că totul e degeaba, să mă simt foarte, dar foarte mică și cam singură.

Și apoi seara, cât mi se spală mașina, cumpăr un sacou (simplul fapt că eu îmi cumpăr un sacou e motiv suficient de depresie) de la Zara și stau la o coadă lungă, cum sunt întotdeauna cozile la Zara.

Dar fata asta, șatena, mică, cu ochi albaștri, e prima stresată că face lumea să aștepte (cucoana din fața mea returnează două produse și durează o veșnicie, casa asta e singura casă deschisă). Tot cheamă o colegă să o ajute, dar e complet ignorată și, deci, din ce în ce mai stresată. Coada, și ea, din ce în ce mai lungă.

Îmi evită privirea, de frică să nu mă uit urât.

Când în sfârșit mă vede, îi zâmbesc cu cât pot eu de mulți dinți.

Întâi nu zâmbește înapoi, își ascunde privirea, parcă nu e sigură că nu sunt nervoasă că a trebuit să aștept atât.

Apoi se mai uită o dată. O privesc și eu în ochi și zâmbesc iar.

Când ajung la rând, s-a relaxat și îmi zâmbește și ea, la fel de larg înapoi.

Draga fată șatenă cu ochi albaștri, care vinzi haine seara în SunPlaza. You rock. Doar așa, că din zecile, sutele de vânzătoare pe care le-am întâlnit, tu ești singura pe care am văzut-o preocupată că faci lumea să aștepte. Sper să ai o viață faină și să zâmbești la fel de sincer încă 80 de ani.

Iar vouă vă doresc să întâlniți doar oameni ca ea. Dacă totuși întâlniți oameni din prima categorie și descoperiți cumva antidotul, scrieți-mi-l și mie, încă îl caut și când mă întreabă cineva ce să facă le spun ca o placă stricată: ignoră-i (numai că nici eu nu știu cum să-i ignor).

Playlist de octombrie. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu septembrie. Am ratat complet luna asta, jur că n-am fost aici, poate în ceva Univers paralel.

Oameni

Standard

Vă place să vă uitați la oameni?

Mie da. Aș putea cred, să stau pe o bancă în parc, să mă uit la oamenii care trec cam trei săptămâni. Nu-mi trebuie apă și nici mâncare. Nici țigări, dacă aș fuma. Și pe scaunul din dreapta, să mă uit la drum, fără să vorbesc, ore în șir (dar nu e despre asta azi).

Dacă pot să prind și frânturi de conversație cu atât mai bine. Îmi imaginez povești în spatele fiecăruia și sunt convinsă că nimeresc precis la fiecare deși probabil nu o fac.

Mă prefac că citesc o carte, sau că sunt atentă la persoana cu care sunt când de fapt studiez pantofi, genți, priviri, fire albe și nervi întinși.

În metrou sau în spații închise nu e bine. Te observă și se aricesc sau își mai pun o mască peste cea pe care o poartă deja.

Cel mai bine e să nu știe că ești atent la ei.

Am stat săptămâna trecută vreo oră în Cișmigiu.

Am văzut:

-o pereche de adidași cu sclipici, rupți pe mijloc, în partea unde se îndoiau. Erau purtați de o doamnă ușor supraponderală, brunetă, cu părul lung, prins în coadă, care nu era atentă la nimic, privea ușor în sus și se grăbea spre ieșire. Cred că reflecta la lista de cumpărături.

-un cuplu care mânca șaorma, pe banca din fața noastră. El foarte timid, într-un fel destul de ciudat. Slabi amândoi. Ea cu părul lung, vădit mai atentă la el decât era el la ea. Probabil încerca să îl cucerească. Cred că reușea. Pe la 35 de ani le-aș da, deci amândoi se grăbeau probabil să prindă un ultim tren (deși eu nu cred că ultimele trenuri sunt la 35 de ani) către o căsnicie plictisitoare. Ea îl întreba, el răspundea, surâzând ușor. El era cu fața spre noi, ea era ușor întoarsă spre el. El ne privea, ea îl privea,

-un nene pe o bicicletă cu niște ochelari Gucci, maro închis. Și ochelarii lui aveau puțin sclipici. Avea burtă și chelie și pedala cu nonșalanță, de parcă preda un curs de istorie antică la facultate.

-un tânăr domn cu un tricou polo verde aprins, mulat. Pantaloni de stofă, deasupra gleznei, șosete maro și pantofi cu vârf ascuțit. Nu i-am prins privirea, deci nu știu la ce se gândea.

-un cuplu octogenar, atât el cât și ea ne spuneau clar și răspicat, fără vorbe, că suntem proaste că nu știm ce avem cu tinerețea asta a noastră și că, probabil, o irosim și habar n-avem cât de repede trece. pe un ton blând totuși, nu m-am simțit certată.

-doi foarte puștani și foarte îndrăgostiți care se îngrămdeau pe un colț de bancă și vorbeau ceva, sunt sigură, foarte frumos. S-au întrerupt când am trecut pe lângă ei, nu pentru că ar fi fost stânjeniți (cum sunt de obicei puștii când trec adulții pe lângă ei) ci doar răbdători să plecăm ca să își poată relua discuția. Ei mi-au plăcut, singura rază de soare prin un peisaj destul de gri.

Însă cei la care m-am uitat cel mai mult au fost două cupluri de 50 de ani. Englezi. În Taormina, Sicilia, la unul din cele mai faine resturante unde am mâncat vreodată și eu am pierdut jumate din timp ascultându-i, nu mi-am putut lua ochii de la ei.

Era un peisaj idilic la prima vedere. Două cupluri căsătorite, prietene, în vacanță, luând masa împreună la un decor rupt din filmele cu Sofia Loren.

Ți-ai putea dori ceva mai mult la 50 de ani?

Numai că dacă îi priveai cu atenție, observai că soții și soțiile erau așezați față în față. Și puteai să îți dai seama de asta după simplul fapt că nu făceau contact vizual aproape deloc cu partenerul.

Primul bărbat era genul rotofei, cu barbă, bonom, roșcat. Era vădit atras de doamna de pe diagonala sa. O doamnă cu ochelari, blondă, care își dădea capul pe spate și râdea la glumele lui, nici pe departe atât de amuzante. Probabil și paharul de vin roșu o ajuta.

Nu era o doamnă rea, nici el un domn rău.

Ea încerca să îi acorde egală atenție soției domnului bonom, o doamnă brunetă, profesoară (după poveștile pe care le spunea).

Soțul doamnei blonde era slăbuț, cu părul alb, ușor plictisit, de viață, de parteneră și chiar de cină. Între el și doamna profesoară brunetă nu era nicio chimie, dar și el prefera să o privească pe ea decât pe soție.

Nu știu de ce am scris, am vrut să-i las aici, poate rămân pe blog și mi-i scot din cap unde încă mi se învârt uneori, seara, înainte să adorm. Nu mă înțelegeți greșit, nu-i judec (asta chiar e o treabă pe care nu o fac, în general, mi se pare o dovadă supremă și de prostie și de aroganță, să judeci alți oameni), e doar o scenetă care nu-mi iese din cap.

Data viitoare sper să găsesc unii mai veseli pentru voi (și pentru mine) :). Voi ce-ați privit săptămâna trecută?

Hmmm. Cred că vine toamna.

PS. I did. Am fotografiat o nuntă sâmbătă and my sun went up again (mă înseninez prea ușor, știu, mi s-a mai spus, pe un ton acuzator, ca și cum ar fi un defect; poate că e), dar vă povestesc când termin de prelucrat pozele 🙂

PPS. Spoiler alert, articolul de miercuri e chiar mai depresiv ca asta 😀

12042760_677757752359564_7206287647133601880_n

Ciao bella

Standard

Nu mi s-au mai dat papucii de fix … stați să calculez. 19 ani. Papuci din ăia, când eu iubeam ca o vacă beată (cum altfel la 14 ani) și pe el îl durea fix în fund ca pe un bou comunal și mă înșela de zor în văzul orașului (minuscul, de altfel, astfel încât știa toată lumea mai puțin eu). Pentru restul relațiilor mele, am „decis de comun acord să rămânem prieteni” :D. Uneori am și reușit. Serios.

La 14 ani ascultam pe repeat Unbreak my heart de Toni Braxton, melodie care ar trebui interzisă atât de proastă e. De atunci am așa niște dubii când ascult o piesă slow, dacă nu cumva o să mi se pară la fel de complet imbecilă în 2 ani sau 6 luni. Mă gândesc îngrijorată cât de mononeuronală eram perioada aia.

Mă rog, lecție învățată. De ce naiba trebuie să fie prima iubire un idiot cu acte în regulă care îți rupe inima în 14 miliarde de bucăți și care te face să rămâi pe veșnicie, pentru tot restul vieții, blocat în mood-ul dump him before he dumps you otherwise it hurts like fucking hell?

Sau stai. Asta eram doar eu? 🙂

Și nu, nici măcar nu merita efortul.

Deci n-am mai pățit din astea de atunci și după o vârstă (ăăăă dacă știți ce vreau să zic) nici măcar nu ți se mai prea poate întâmpla.

Atâta doar că eu simt tâmpenia asta de sentiment anual.

Cam pe vremea asta, cel târziu (dar de obicei mai devreme).

E ziua aia, ultima din an, în care înot în mare.

Pffffaaaaai.

Salut marea când ajung la ea. Și când plec. Serios. Îi zic bună și pa pa (am învățat-o și pe Sara la fel și acum suntem două nebune care vorbim cu apa de parcă ne-ar fi o prietenă bună).

Când știu că asta e ultima baie înot de 2 ori mai departe decât de obicei (nu știu voi cum înotați dar eu mă duc cât de departe mă ține frica și apoi revin) și o ascult și mă uit la nori, la pescăruși, la mâinile mele sub apă, mă învârt de vreo 3/4 ori, o mângâi, îmi vine să-i spun șoapte de iubire cu gura pe jumătate udă de sare (dar n-o fac, mi-e prea rușine să fiu penibilă, deși nu e ca și cum m-ar vedea cineva la mama dracu în larg) și traaag cât pot de timp. Ies încet, încet, abia merg și la fiecare pas îmi trece prin cap că m-aș întoarce înapoi și-aș mai fugi la ea o dată, dar n-o fac, știu că aș suferi mai rău după.

Deși eu sunt cea care pleacă, o simt ca și cum ea mă lasă, sufăr ca un câine când o uit acolo, departe, în diferite zări, singură, fără mine, chiar dacă poate e cu alții (cui îi pasă). În fiecare an la fel, nimic nu se schimbă, senzația aia îngrozitoare e la fel de fiecare dată. Mă uit la sotzoo, fac bot, mă plâng la el, el se preface că nu sunt complet dusă cu pluta (intră în atribuțiile standard ale oricărei căsătorii) și în capul meu e doar că poate inimaginabilul se va produce și octombrie va avea un weekend atât de cald încât să mai fac o baie în mare.

Deci da. Sunt și nostalgică și melacolică și mi-e dor rău de marea mea (oricare dintre ele, ea e de fapt una singură) deși abia ce-am văzut-o, numai la gândul că oricum aș privi-o ne desparte un an.

Mmm, sunt singura? Sau vă e și vouă dor de mare? 🙂

PS. Da mă da, știu că v-am căpiat cu marea anul ăsta, dar să gândim pozitiv, vine octombrie și de acum înainte o să mă rezum să înjur cât am de lucru și ce nașpa-i afară.

IMG_9458

Elsa și oile negre

Standard

Am o pijama cu un motan. E gri și motanul negru mi se înșiră cu o coadă pe coastele din stânga. Zic cam mult de pisici, dar să știți că îmi doresc un câine. Aștept să am un aliat în Sara și să ne luăm unul.

Cel mai mult îmi plac nasturii ei. Cinci. Patru albi și unul negru.

Pentru nasturele ăla negru am cumpărat-o și tot de aia e pijamaua mea preferată.

Fac lucrurile intenționat pe dos decât majoritatea. Probabil e dovadă de imaturitate, e ok, pot accepta asta, că sunt imatură (chiar sunt, uit sau refuz să mă fac om mare și mă prefac că nu văd firele albe din păr, din ce în ce mai multe și fluier când frizerul meu-sau cum se cheamă nenea ăsta de tunde femei- mă întreabă când am de gând să încep să mă vopsesc). Un psiholog poate ar avea ceva de comentat pe tema asta. Dar chiar îmi place. Dacă văd o turmă de oameni că merg spre punctul A eu o sa mă întorc și-o să merg spre punctul B.

Acum, normal că în capul meu mă așteptam să fie și Sara la fel.

Atât că nu e. Deloc. Ba dimpotrivă.

A avut o perioadă în care imita orice acțiune (cu cât era mai dubioasă cu atât mai bine) a copiilor pe care îi plăcea (se arunca unul pe jos, ea după el, scotea limba, ea după el șamd).

Părul pe șira spinării mi se ridica. Din fericire a trecut. Nu știu cum, nu știu când, dar Slavă Domnului a trecut.

Însă am început cu Elsa. A fost cu mine la Frozen pe la 3 ani. La cinema, a rezistat până la sfârșit, nu i-a spus absolut nimic și nici n-a avut nicio treabă cu ea pentru aproape 1 an. Ei bine, restul aveau. E o modă la grădinița ei (și nu numai) cu Elsa. Toate fetele sunt cu Elsa, vor să fie Elsa (mai rar Ana). Așa că, încet încet a început și ea. Întâi să cânte Let it go (emigo zicea, că na, habar n-avea ce e). Apoi a vrut tort cu Elsa de ziua ei, deși nici nu mai știa bine cine e Elsa. Apoi rochie cu Elsa. Într-o zi a vrut să vadă filmul. Și săptămâna trecută, când eram cu scârbiciul câteva zile într-o deplasare l-a dus pe sotzoo în mall. Mi-au trimis poza pe WhatsApp. 7 bluze. ȘAPTE. Cu Elsa. Și o pereche de pantaloni. Cu sclipici. Argintiu.

M-au durut ochii când am văzut. Ba chiar e posibil să fi scăpat vreo două lacrimi.

În calitate de mamă care DACĂ îmi iau o chestie cu ceva imprimeu e o zi tare specială, vă spun sincer că viața e grea. Maxim ce pot produce sunt tricouri/bluze cu mesaje.În rest gri, gri, gri, albastru, pal, pal, rosu, gri, negru, gri. Repeat.

Deci da, și Sara e pe dos. Dar doar față de mine.

Nu, nu i-am zis că-s hidoase. Am zis că dacă ei îi plac e ok. Dar cred că se poate citi durerea pe fața mea (nu v-am zis de pantofi, duamne pantofii, 4 perechi și-a luat, cevaaaa). Da, o las să le poarte.

Sufăr. Ca un câine. Să îmi spună, cineva, vă rog, că trece. Când trece?

Nu mai știu cine îmi zicea că nu trebuie să mă supăr. Urmează era roz, apoi era mov și apoi era negru.

Da? Zic, plină de speranță, eu încă sunt în era negru, hai cu era negru!

Nu serios, când ajunge la vârsta aia când n-o mai influențează turma? Dacă ziceți la 20 de ani vă bat.

Și da, probabil că sunt o mamă exagerată și rea și ar trebui să fiu în extaz că își exprimă propria ei personalitate în hainele cu sclipici și Elsa sau ceva. Băi nu sunt, după cum se poate vedea. Dar de lăsat o las 😛

Voi cum rezistați oameni buni cu astea?

PS. Și apropos, vă rog potoliți-vă cu ochelarii ăia cu ramă groasă neagră și bărbile alea de dac obosit lăsate recent să crească, a ajuns mai rău ca uniforma în liceu pe vremea lui Ceașcă. Nu mai pot cu bărbile, mor cu bărbile astea. Toți bărbații arată la fel, aproape că mă încurc între ei.

PPS. V-am zis că o să fiu enervantă săptămâna asta, da?

IMG_5613

Despre îmbrățișări și plânsete

Standard

Vineri când parchez observ că Sara a ațipit în scaunul de mașină.

E ok, am o carte în mașină pentru situații din astea și azi chiar mi-au venit două comenzi deci răsfoiesc jumate de oră cât doarme ea.

Când se trezește e puțin mâțâită, vrea în brațe.

Îmi pun ghiozdanul cu Elsa (musai să vă povestesc cum nu mai scăpăm de tanti asta și scuze educatoarelor de la grădi pentru priveliștea îngrozitoare pe care o suportă zilnic) pe-o mână și traista cu pisică pe cealaltă și îmi înfășor copilul în brațe.

Capul ei e pe umărul meu stâng, mă întreb care o fi secretul umărului ăsta de câștigă întotdeauna bătălia cu cel drept în preferințele Sarei și dacă ăsta drept o fi trist. Eu aș fi în locul lui, nu știe ce pierde.

Sara nu vorbește, nici eu.

Mă concentrez la respirația ei. Inspirăm și expirăm sincron. Încet. Mi se pare că e făcută special să intre în brațe la mine. Ne completăm perfect, ca două jumătăți de puzzle tridimensional. Și asta nu se schimbă, e așa de când s-a născut, indiferent câte luni sau câte kilograme are, se mulează pefect în brațele mele. Aș duce-o în brațe și la 20 de ani de m-ar lăsa, mă îngheață mamele care nu-și țin copiii pentru că sunt prea mari (cum dracu să fii prea mare pentru o îmbrățișare, nu ești niciodată prea mare pentru o îmbrățișare, aș da tot pupatul social din istorie pentru o îmbrățișare sinceră).

Fac o acrobație să scot cheia și să deschid ușa de la bloc, apoi încă vreo două la lift. Ajungem în sfârșit acasă și viermele începe să mișune prin casă, i-a trecut somnul.

O mai las să-și revină și o întreb:

-Ia zi-mi mâțo, de ce n-ai dormit la grădi? (doar când nu doarme la grădiniță îmi adoarme în mașină).

A plâns D. mult.

-Și nu s-a liniștit? o întreb ușor alarmată (veșnica obsesie cu plânsul copiilor).

Ba da, zice Sara, dar după ce s-a liniștit am simțit eu plânsul ei și m-am gândit la el și n-am mai putut să adorm.

Știți figurile alea de apă ținute în formă de o mână de vrăjitor care se prăbușesc într-o baltă mare când vrăjitorul își lasă mâna în jos?

Așa mă simt eu când spune Sara câte una din astea. Nu, nu cred că o să îi fie rău că e așa. Dimpotrivă.

Mă dezintegrez.

Mai ales că nu o spune nici că știe că e bine, nici că pentru mine contează enorm că simte asta, nici că vrea să o aud eu.

O spune cu nonșalanța aia ca și cum e un fapt nu o senzație, ca și cum îmi spune că cerul e albastru și că are o bubă la glezna dreaptă.

Evident că o iau și o pup și îi spun că o iubesc și se enervează toată că sunt așa sentimentală cu ea și pleacă și se scălâmbăie și se prostește ca să compenseze cât de sensibilă a fost cu două secunde în urmă.

O înțeleg mai mult decât își imaginează.

Sper că o să rămână așa, că o să fie mulți oameni așa (copiii voștri, îmi place să visez) când Sara o să fie adult. Și mai sper să se găsească unii pe alții. 🙂

LE. Maria îmi atrage atenția, și are deptate, că uneori pur și simplu nu-i poți căra (hernie, chestii treburi). Deci da, nu musai pe sus, și pe jos e la fel de magic 🙂

IMG_6845

Obosită

Standard

Băi, sunt bătrână. Ăsta e adevărul. Am dobândit pretenții absurde.

Eram la Mol să alimentez pe la 7 dimineața. Soare pe strada mea, muzica în căști, dădeam din picior și mă gândeam la cafeaua pe care o să o beau la buro din cana mea superrrrbă când m-a trezit cucoana de la casă, care ulra la mine, deși creștinul din fața mea încă își strângea catrafusele:

-Hai, ce doriți?

Eu? Mă gândesc. Pe bune, așa vorbește cu mine?Da ce i-oi fi făcut? Adică zâmbeam cu zâmbetul meu de viața e frumoasă, cât casa. Și nici nu aveam cum să mă apropii de ea pentru că na, nenea era încă acolo.

Da, cu mine vorbea.

Bună dimineața, pompa 5 vă rog, îi zic, de la 5 metri distanță și astea (nimicuri pentru drumul lung pe care îl aveam de făcut după-amiaza).

Ok, îl împinge pe nenea mai încolo, îmi ia alea, scanează nervoasă, țâșpe lei.

Un leu! se răstește

Mă uit încă zen și surprinsă la ea.

UN LEU, dați-mi un leu! un pic mai tare, de parcă nu aș fi fost acolo când urlase prima oară.

Așa că am întrebat-o, cu toată bunăvoința și tot calmul și tot soarele din lume:

Nu vă supărați, dar de cuvinte ca: bună dimineața, poftiți, vă rog, mulțumesc, ați auzit?

Ezită câteva secunde, pare a fi o urmă de umanitate acolo, pe care o acoperă repede și mi se stropșește:

Dacă ați lucra ca mine aici și dumneavoastră ați fi la fel!

Am zâmbit și-am plecat, dar nu, futu-i mama ei de treabă, n-aș fi la fel și m-am săturat de toți mojicii care își găsesc scuze să fie așa.

Nu aveți băi, nicio scuză, sunteți bădărani.

Repetați după mine: Bună dimineața, te rog, poftim.

Mulțumesc!

Grrrrrrrrrr.

IMG_3683

Do you believe in magic?

Standard

Nu cred în destin. Că Universul e aici să conspire la fericirea mea sau cum naiba era tâmpenia aia. Cred că suntem doar o planetă singuratică într-un colț de galaxie într-un Univers pe care nu-l cuprind în minte. Nu e niciun Dumnezeu cu barbă acolo care mă trage la stânga sau la dreapta. Niciun destin care setează când o să am un copil. Nici nu cred în suflete pereche, în cazul în care vă întrebați. Mba nici măcar în dragoste la prima vedere. Da, cred că evoluția e aleatoare. Cred că totul e aleator. Și cred în explicații logice, atunci când se pot furniza, când nu, retur la aleator.

Sunt o non-credincioasă. A non beliver.

Dar. Hai că știați că urmează un dar.

Cred în magie, la naiba.

Ok, nu toată lumea îi spune așa. Am citit-o sub multe forme: calitate, armonie, mindfulness etc. etc.

Eu aleg să îi spun magie, poate pentru că încă cred în povești, doar de asta citesc :):

-Sara. tot ce are legătura cu Sara e o magie. Din secunda în care am simțiti că am rămas însărcinată cu ea (pentru că da, am simțit) până acum când îmi spune Te iubesc și totul între. M A G I E.

-când ajung la mare

-când înot

-când mangai un caine care n-a mai fost mangaiat de mult

-când merg pe nasul unei bărci, în Deltă și înghit apă sub mine

-când mi se așează un fluture pe degete

-când mă găsesc în o carte

-când 2 libelule îndrăgostite fac nod peste mine în un râu rece de munte

-ploaia de stele căzătoare

-când faci cadoul potrivit

-când conduc pe o șosea ondulată cu un apus tovarăș de drum

-când mănânc nachos cu brânză, la cinema, la un film de Oscar (my scale)

-când cobor un deal pe ATV, cu vântul în față și chiui cât pot de tare și da, mă simt infinită (cine n-a văzut Wallflower să se execute acum, vă rog)

-când colind păduri singură

-când râd, pe bune, în hohote

-inima de pe Pluto

-când îmi găsesc gândurile în mintea cuiva

-când stau să mă cert până dimineața la 5 cu niște oameni dragi pe chestii absurde (don’t ask 🙂 ).

toate astea însă trebuie să le simți, cu totul, să oprești timpul în loc pentru ele (e foarte ușor, nu trebuie să vă speriați, timpul nu-i deloc o linie dreaptă).

Pentru mine asta e magie.

Pentru asta suntem aici, pentru asta trăim.

Pun 2 poze, de la mare, de weekendul trecut. Una cu pișerele mele și-ale Sarei, care n-a mai avut răbdare să se dezbrace și i-a trebuit să intre în apă în secunda în care am ajuns, pentru că like mother like daughter și pentru că sunt șpagat că și ea iubește atât marea.

WP_20150905_14_04_37_Pro

A doua, tot din weekendul ăla, cu o poză făcută tot la mal de mare, cu un citat dintr-o carte. E despre stele și despre frică și la fel ca de fiecare dată când mi se întâmplă, mi s-a părut ireal și m-am uitat în stânga și în dreapta să fiu sigură că e adevărat. Și încă nu sunt sigură că e, de asta o pun aici, dacă o vedeți și voi, poate am o șansă.

WP_20150906_09_49_52_Pro

Tell me. Do you believe in magic? 🙂

PS. Duamne ce siropoșenii de articole bag în ultimul timp, săptămâna viitoare musai să schimbăm niște răutăți ceva 😛

PPS. Încă una cu speed of light de la Queen, oameni suntem :)). N-ar trebui să mai ascult Queen, face muzica de azi (toată, din păcate) să pară complet imbecilă.

Despre (Dumne)zei. De unde îi apucăm și ce facem cu ei.

Standard

Mărturisesc de la bun început că habar n-am cum să tratez subiectul ăsta. Știu că încerc să îi spun adevărul Sarei. Cred în asta, în a spune adevărul vs. a spune cuvinte care să te facă să te simți bine. Însă mai cred și că sunt multe moduri de a spune adevărul ăla și că ar fi bine să le alegem pe cele care fac mai puțin rău.

Eu una sunt atee agnostică, un pas mă desparte de ateism și niciunul mai mult. De fapt, dacă aș avea un minim de cohones mi-aș asuma că sunt atee, dar așa mă vând în varianta coafată, atee agnostică. Mă rog, asta nu-i despre mine. Bănuiesc că și sotzoo tot pe acolo (fie agnostic, fie ateu, credincios nu-i), deși n-am stat să punem etichete la o masă de seară pe tema asta.

Nu, nu mergem la biserică. La nunțile și botezurilor prietenilor apropiați și la înmormântări. Dacă m-aș mărita acum nu aș mai face nuntă deloc. Nici botez (mi se pare un ritual barbar, mi s-a părut de atunci. Lipsit complet de empatie. Adresa de mail pentru înjurături e în dreapta). Serios, nu glumesc. Le-am făcut habar n-am de ce, de oboseală și de lipsă de chef să mă cert cu lumea, de frică poate? Într-un cuvânt, conformism. Și sincer verigheta mea e prea mare și prea grea. Când aplaud (gen la un concert) trebuie musai să mi-o dau jos, altfel mă autoînvinețesc cu ea. Oricum, regret toate astea. Nu regret alegerile, deciziile, aș face de o sută de ori la fel, doar tot circul ăsta ar fi putut dispărea.

Mi s-ar părea corect să îi spun Sarei ceva pe tema asta cu religia (începe să mă întrebe, are colegi credincioși la grădiniță) și nu reușesc să mă hotărăsc ce.

Ar fi o variantă să îi prezint principalele religii ale lumii. Asta pare pe stilul meu, dar chiar vreau să fac asta la 4 ani? Nu. Am încredere în capacitatea ei de a înțelege multe lucruri, dar asta e prea mult și pentru unii oameni de 40, nu de 4 ani.

Aș putea să tac și să nu zic nimic și să văd ce-o ieși. Nu mă caracterizează abordarea, și mi se pare și ușor struț așa, dar pe de altă parte seamănă destul de mult cu ce-au făcut ai mei (nuș dacă intenționat sau neintenționat, mdeh, comunism) și până la urmă când am fost destul de mare să pricep ceva (prin liceu) și să nu mă mai suport așa am pus mâna ș-am citit tot ce-am prins pe tema și asta a fost (acuma, ce-s eu de vină dacă biblioteca lor la vremea respectivă duduia de filosofie :D). Mi-am dat seama cu ce seamănă ce simt eu.

Sau să îi spun adevărul, că nu știu ce e acolo. Că eu cred că nu e nimic. Că eu cred în stele și mare. Dar că nu cred în chestia asta cu ortodoxismul, cel puțin așa cum e aici, acum. Că unii oameni cred X și atunci merg la biserică pentru Y. Ar putea fi ok. Dar mi-ar fi ciudă să fac asta. Ar fi prea amabil și prea neutru din partea mea pentru ortodoxismul din România. Pentru chestia gigantică neagră pe care o văd în fiecare dimineață când deschid ușa de la birou, Catedrala Mântuirii nuștiucui care crește ca un Făt Frumos în un an cât alte clădiri în 10. Pentru preotul care mă întreba dacă spăl haine duminica. Pentru regulile lor stupide de a nu mânca nu știu ce în nu știu ce zi. Pentru numărul de biserici și mânăstiri raportat la numărul de spitale din România. Pentru banii alocați lor de la bugetul de stat vs. banii alocați habar n-am, copiilor bolnavi de cancer din România. Ba, la naiba, vs. întregul sistem medical din România. Nu serios. Cum s-ar putea uita oricine din BOR în ochii mei și să îmi spună să cred în condițiile astea? Să vin la biserică? Sau și mai rău, și mai rău ar fi dacă s-ar putea uita în ochii mei și să-mi ceară asta. Mai bine s-ar uita în jos, măcar atâta decență.

Nu prea îmi vine să fiu neutră în condițiile astea. M-am săturat să fiu neutră.

Mai mult, în contactele limitate pe care le-am avut cu preoții nu mi-au lăsat deloc o impresie bună. Ba dimpotrivă. Nu neg că or exista oameni cu vocație, posibil să nu-i fi întâlnit eu. Dar dacă sunt oameni ok în sistemul BOR, de ce îl acceptă așa, de ce nu aud nimic din interior, de ce nu se schimbă nimic? Știu că uneori să faci pipi împotriva unui sistem e o idee foarte proastă, dar uneori cineva trebuie să încerce măcar, la naiba.

Mă simt ușor cam tâmpit(ă) că nu știu ce să aleg.

Voi ce le spuneți?

IMG_8041

Yes, 4 years old are assholes. Și e ok.

Standard

Serios. Și Sara e, și mai toți copiii de îi știu, și eu am fost, și prietenele mele recunosc că erau.

Nu prea înțeleg de ce trebuie să spunem numai lucrurile bune despre copiii nostri, ca și cum ar fi icoane născătoare și n-ar avea nicio parte rea. Au. Sunt ființe umane, toți avem.

Sunt, băi, sunt, fii-mea este o minune, v-am mai zis. E inteligentă și sensibilă și sunt mândră as fuck că e a mea. Serios, m-am gândit și chiar aș putea să fiu prietenă cu ea dacă aș avea 4 ani acum, e o tipă mișto.

Dar și ea are momente când e a total asshole. Mă rog, și eu am, dar vi le povestesc pe ale mele altă data :P.

Exemplificăm:

Preluat de la grădi.

Vreau în parc să pictez.

Ok, ce parc?

Parcul nostru.

La 50m de parc: nu mai vreau la noi, vreau în Cișmigiu, nu vreau să pictez.

Mama, dar aproape am ajuns, Cișmigiu e în cealaltă parte a orașului, pierdem o oră în trafic și e deja târziu.

Urlete.

(traducere: zi grea la grădiniță, she blows out on the people she loves and feels comfortable with. E ok, e human nature. But she was an asshole that time)

***

Vine bunică-mea de la țară la ea. Femeie de 74 de ani, care muncește pământul cu cârca. Are unghiile pline de pământ și picioarele negre de praful din drum.

Sara: De ce ai unghiile negre? De ce ești murdară? Îți place murdăria? De ce nu te speli? La tine acasă e la fel de murdar?

🙂

***

Încearcă văru-miu (la fel de autist ca mine de altfel) să bonduiască cu ea.

-Vrei Pringles? o întreabă pe bancheta din spate a mașinii

Nișiodată nu vreau niciun Plingăls de la tine!!! și-și pune mâinile în piept și-i întoarce fundul.

 ***

Și-s doar 3, aleatoare, probabil nici măcar cele mai grave, mai am multe. Sunt convinsă că și voi.

Și mai cred că sunt normale. Că e ok să fie așa. Că e bine să fie așa (în sensul că e destul de ok cu ea și cu noi ca să își permită să facă așa, fix asta și vreau să se simtă). Că așa sunt copiii. Spun adevărul, nu se cenzurează, zic ce simt. De asta e bine să te vezi uneori prin ochii lor.

Dar.

În același timp nu pot și n-o să fiu de acord vreodată ca toate cele de mai sus să treacă neobservate. Să aștept să-i vină inspirația divină că nu-i ok ce face, să aștept să crească ca să îi explic, la 7 ani sau 10.

Una din chestiile care pe mine m-a schimbat radical s-a întâmplat când aveam vreo 3 ani, poate 4. Ceva pe acolo.

Venise la mine bunicul patern. Care trăia la țară, în comunism și pentru care banii erau ceva mai rar ca apa caldă la Motru.

Mi-a adus cadou o pungă de bomboane de ciocoloată și o pungă de biscuiți din ăia de un leu.

Am luat bomboanele și am zis mersi, i-am dat biscuiții înapoi că nu-mi plac, poate să îi păstreze.

Omul i-a luat înapoi, n-a zis nimic, m-a mângâiat pe păr cu mâinile lui noduroase pe care le văd și acum în fața ochilor, miroseau a cum miroase țara mea, a brânză de capră și fân și aer curat.

Apoi, după ce a plecat, bunicul meu matern s-a așezat lângă mine și mi-a explicat, fără să mă certe, cum s-a simțit omul ăla, care își dăduse poate singurii bani să îmi facă o bucurie și că i-am rupt sufletul în 2 când i-am dat biscuiții ăia înapoi.

Și știți ce s-a întâmplat? Am simțit-o. Până în adâncul stomacului meu de copil de 3 ani am simțit-o. Exact senzația de neputință că nu are bani să îi cumpere nepoată-sii dulciurile pe care și le dorește. Și a durut cumplit că l-am făcut să se simtă așa. 30 de ani mai târziu și încă o simt. Tot acolo.

Da, e unul din lucrurile care m-au schimbat, afectează încă modul cum percep lumea.

Așa că la fel fac și eu cu Sara. Aștept să vină seara, să îi citesc povestea de noapte bună și apoi încerc să îi spun cum s-au simțit oamenii, de ce nu e ok asta și de ce nu e ok aia. Și știți ceva? Deși nu îi convine întotdeauna ce îi spun, de înțeles înțelege 🙂

Cresc o ființă umană. Una empatică, pentru mine e obligatoriu. Mi-o doresc o femeie blândă, mai bună decât am fost eu vreodată. Și nu aștept pentru asta nicio vârstă. Începe acum.

10506969_604396773028996_500862844156641027_o

Citește restul acestei intrări

Let go

Standard

Mă whatsappesc cu prietena mea seminte, eu mă legăn sub un deal, ea leagănă un pui de om, pe la București.

Suntem, sau am fost amândouă control freaks și niște chestii de vreo 3 kile fucked our entire sistem down.

Mine still is. Down. And I’m enjoying every second of it.

Așa că îi scriu că pentru mine despre asta a fost. Despre a te lăsa să pierzi controlul.

Habar n-am cum ar trebui să fim ca părinți. Nu cred că e careva pregătit să fie părinte. Sărim cu toții în gol. 🙂 Pasul 1.

Asta da, chiar e random. Ce ți se întâmplă, ce simți, cum te schimbă, cât.

În cazul meu, a fost un șoc. L-am resimțit ca atare, l-am respins la început și l-am acceptat foarte treptat și foarte încet.

Încă nu cred că știu să fiu părinte.

Încă nu sunt sigură că adevărul e că eu o învăț pe ea și nu invers. Pentru că asta pare să facă de când s-a născut.

Voi nu aveți senzația asta? Încă? Că ei sunt cei care ne deschid ochii să vedem lumea, și nu invers?

Eu o am. Mă simt des un mic învățăcel în mâinile unui Budha atotștiutor de 4 ani jumate. Și da, una dintre chestiile uluitoare pe care m-a învățat a fost asta, să pierd controlul.

Al orelor mele. Al somnului. Al meselor mele. A mersului la mare. A ce am de făcut mâine. A ce văd la televizor, a ce carte citesc seara înainte de culcare sau a ce o să fac peste 3 săptămâni și 2 zile la ora 4 după-amiaza.

Am dat astea, toate astea și încă ceva.

Am învățat să fiu atentă în schimb. La ce se întâmplă în jurul meu. Chiar aici. Chiar acum. Pe canapea în sufragerie. În dormitor pe covor. În parc lângă un leagăn. În mașină. În liftul murdar. La soare. La frunze. La raze de soare. Să ascult. Tot timpul. Să fiu atentă. Mai puțin despre mine, mai mult despre ea. Și încă sunt abia la început, încă mă învață. Încă mi-e greu să închid cartea în punctul culminant când mă cheamă să-mi arate un WC care e musai să fie văzut acum (true story). Dar o fac :). Totul e pentru ea. Nimic nu mai e fără. Nimic nu mai poate să existe, niciunde, în niciun Univers de nicăieri fără ea.

LE. Nu scriu articolele după calendar. Am perioade când scriu câte 10 și săptămâni în care nu scriu nimic, doar le programez să apară. Dar azi, marți, fix înainte să apară ăsta (știam că urmează) m-am dus să o iau pe Sara de la grădi. M-a rugat să mergem la Edenpark (fusese cu grădinița vineri și, deși nu s-a dat în absolut nimic și doar a observat, voia musai să meargă din nou). Și inițial am zis nu. I-am zis că trebuie să mă anunțe măcar cu o zi înainte, să mă pregătesc (să văd unde e drăcia, cum naiba ajung acolo etc.). După care m-am gândit. Băi, stai, ce fac? Iar? 🙂 Și deși avusesem o zi absolut căcăcioasă la buro (doar rock bubuind în căști și cântat la pian la tastatura de la calculator) am zis ok. Stai să văd dacă-l găsesc pe telefon. Și l-am găsit și m-am rătăcit de vreo 3 ori și eram obosite amândouă și acolo era cam frig că era pădure și noi nu aveam nimic la noi. Dar :). Pădurea era grozavă, mirosea a aaa aaa aaa a nu știu ce, că parcă nu era rășină, a proaspăt, a copaci proaspăt tăiați oare?. Printre ei se holba la noi un soare blând. Sara s-a împrietenit cu o fetiță de vreo 10 ani și vreo oră s-au jucat singure, astfel că eu am putut să mă las cucerită de o carte care încerca de ceva vreme. În plus, s-a dat în toate chestiile alea, s-a urcat singură pe scări de 3m, pe tobogane uriașe și sfori mișcătoare de-mi crăpa pipota în mine de mândrie. La întoarcere, cu niște pantofi foști curați, actualmente murdari și o fustă de duamnă, fostă bej, actualmente maro, am văzut cel mai frumos apus de anul ăsta (și v-am spus că am o obsesie cu apusurile, am fost atentă la câteva). Sara m-a luat în brațe și mi-a zis că mă iubește :). Era fericită. Și eu la fel.

PS. Nu cred că vreodată, înainte să mă învețe Sara să mă uit la furnici și să prind raze de soare s-ar fi oprit vreun fluture pe degetul meu mare. De 2 ani, în fiecare vară, într-un loc care dovedește cu latitudine și longitudine că magia există, un fluture, îmi place să ignor realitatea și să cred că e același, se oprește și stă cu mine minute în șir. Ne uităm unul la celălalt, așa, o vreme, citindu-ne gândurile.

So let go. That’s when the good shit happens.

IMG_1349b