Caut o poveste. Ofer recompensă

Standard

Aud că e niște lume supărată că nu se mai citește zilele astea. Mărturisesc că nu mă deranjează. Nu văd de ce m-ar preocupa, e ok, suntem liberi. Sigur, mi-ar plăcea, dar pe de altă parte e cu atât mai drăguț când găsesc oameni care citesc, hei, cui nu-i place să fie special? 🙂

Înțeleg sincer că unora nu le place să citească. Ba nu, mint. Accept. Accept că unora nu le place să citească. Nu e ca și cum n-am mai putea ieși la bere dacă nu îți place să citești, sigur că berea are același gust.

Sper să simtă și cel care nu citește cărți aceeași toleranță față de mine.

Adică nu e că îmi place să citesc cărți, că îmi place, întotdeauna mi-a plăcut, chiar dacă am avut momente în care n-am putut să citesc nici măcar un rând.

E mai mult de atât, când găsesc o carte care îmi place sunt fericită. Pe bune, mi se schimbă vocea, mi se înseninează ziua, lumea e roz, țopăi prin casă și hormonii ăia ai fericirii colcăie prin mine ca și cum m-aș da pe un tobogan uriaș.

Trăiesc în unele. Nu toate, desigur, dar unele mă iau de mâini și mă trag în ele. Uit de ora de masă a Sarei, nu observ că începe să plouă peste mine, pierd rândul la coadă la bancă, stau trează nopțile deși mă așteaptă țâșpe ședințe hidoase a doua zi. Mai grav e că la fiecare carte citită îmi dau seama că mai sunt cel puțin încă 5 cărți pe care mi-ar plăcea să le citesc :(. Cu fiecare carte citită mă simt puțin mai proastă (hei, fără râsete acolo-n spate :P).

Aș vrea ca autorii cărților care mi-au schimbat lumea să știe toate astea. Habar n-am dacă o știu, dacă e important au ba, adevărul e că oricum ei nu există pentru mine deloc atât timp cât citesc cartea. Autorul sunt eu. E cartea mea, povestea mea, cu personajele mele în ea. E ca și cum m-aș apuca să desenez un tablou cu un castel, întâi un turn, apoi un zid de apărare, un nor, o apă, o pasăre. Încet încet se vede imaginea completă. Imaginea mea, a mea, creată de mine și nu de altcineva. Nu trebuie să vă pară foarte rău de ei, cred că și reciproca e valabilă, îmi imaginez că și scriitorii scriu pentru ei și nu neapărat cu gândul la ce o să zică lumea :).

Și uneori citesc citesc citesc și găsesc pasaje care opresc timpul în loc. Mă uit în stânga și în dreapta, încercând să verific dacă realitatea în care eu citesc cuvintele astea există. Chiar scrie chestia asta? Nu e doar în imaginația mea?

Mai mult, cărțile au un impact concret asupra vieții mele. Mă afectează, mă schimbă. Unele cărți, cele rele (adică cărțile triste, o carte poate fi bună chiar dacă te aruncă-n gri), mă bântuie multe zile, chiar luni după ce le termin, caut apoi cu disperare cărți care să echilibreze balanța, să mă (re)facă veselă. Recunosc că mi-e frică să citesc cărți din astea și fug de ele. Uneori, când termin de citit o carte care mi s-a părut năucitoare trăiesc în ea, complet ruptă de realitate, câteva zile. Colegii mă întreabă dacă sunt ok, dacă sunt supărată, dacă s-a întâmplat ceva. Mi-e rușine să le zic că am terminat de citit o carte care fucked me up completly. Cum ar suna asta? Și așa nu sunt foarte normală.

Dar adevărul ăsta e. Cărțile ating oameni. Și revenind la autorii care există doar înainte să mă apuc de citit sau după ce termin de citit, da, nu sunt îngrijorată că nu mai citește lumea, sunt puțin îngrijorată că nu mai scrie lumea. Citesc cam 1 la 10 autori foarte contemporani și știți ceva? Timpul nu stă în loc la ei. Unii lustruiesc la formă de parcă mi-ar vopsi mie mașina, alții desenează linii drepte, unii fac limonadă, ba cu prea mult zahăr, ba cu prea multă apă, pur și simplu nu știu să deseneze niciun castel. Sigur, poate nu am întâlnit eu autorul potrivit din cei de acum, dar ipoteza mea e că autorii care fac vrăji și magie când adună litere nu mai scriu cărți. Sunt ocupați. Au joburi stabile și stau la aer condiționat vara în casă. Plătesc rate la bancă, au o nevastă urâtă (și cam proastă, și doi copii cu ea, vorba cântecului), postează videoclipuri cu pisici pe Facebook și poze haioase.

Oare câte cărți din astea care pe mine m-au urcat sau m-au coborât, care m-au adus în forma de om care sunt acum, n-ar fi fost scrise dacă autorii lor nu și-ar fi făcut curajul să lase ritualuri confortabile în spate ca să scrie un roman care pe mine mă ține trează noaptea? Hm?

Dacă e acum un autor acolo, unul singur care ar scrie o carte care ar face-o pe Sara să își aleagă un soț în loc de altul, să plângă o lună sau zece, care să o facă mai blândă, mai bună, face acum altceva, nuș, un selfie? Câte cărți geniale se pierd chiar acum? Chiar cred că unii oameni au povești în ei (nu, eu nu sunt un astfel de om, eu văd și simt, dar atât) și că ar trebui să își facă curajul să le scoată din ei.

Mă sperie mult mai mult decât faptul că nu se mai citește gândul că pierdem povești. Pentru că nu număr doar povești pierdute, număr oameni neschimbați, decizii neluate, lacrimi neplânse.

Sper să se trezească autorii mei, ai Sarei, ai oamenilor pentru care cărțile sunt mai reale ca biroul maro deschis pe care zace computerul de la birou. Vreau Avem nevoie de poveștile lor.  Scrise, pe hârtie, cu coperta cartonată, în fața mea, în un an, cinci, sau zece.

IMG_0004

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s