Arhive zilnice: 21 august 2015

Despre metodele spartane de crescut copiii

Standard

Nu citesc bloguri (mă rog, citesc vreo 2, nu vreo, 2, chiar 2 :D). Nu că aș avea ceva împotriva lor, ba chiar când, cine știe cum, ajung pe câte unul, mi se par și unele drăguțe. Dar a ajuns în newsfeed-ul meu de pe feisbuc, întâmplător, articolul pe care îl citez mai jos (găsiți sursa dacă căutați pe goagăl, eu refuz să contribui cu puținul meu trafic la promovare).

                5 metode spartane de educare
Cu riscul de a părea lipsită de inimă, radicală sau chiar nebună de-a dreptul trebuie să vă spun (şi ştiu că o să mă înţelegeţi) că la un moment dat, vorba dulce mult(ă) enervare aduce.
Sătulă să tot repet ca un disc zgâriat veşnicul „Matei, te rog să…” sau „Matei, te rog să nu…” sau „Matei, nu ai voie să…” am ajuns la concluzia că trebuie să trec la fapte.
Prin urmare, iată cinci metode de educare despe care vă garantez că au funcţionat.
  1. Ascunsul după copaci
Cât era mic, Matei se smulgea din mâna mea şi o lua la goană pe stradă, prin parc sau pe unde apuca. Şi totul, cât ai clipi din ochi. Era de ajuns o secundă să slăbesc strânsoarea şi o lua la sănătoasa.
Aşa că, într-o zi, în Herăstrău, am ajuns într-un loc sigur (fără apă sau obstacole prin jur) şi m-am pitit după un copac. Vizibilitatea era perfectă, eu îl vedeam, el pe mine, nu. Am stat ceva după copacul ăla, vă asigur. Când şi-a dat seama că e singur, prima reacţie a fost să se blocheze. Au urmat strigătele de „mamaaa”, panica, alergatul în zig-zag, iar strigătele şi lacrimile în şuvoi. Secretul e să vă stăpâniţi şi să nu ieşiţi imediat din ascunzătoare. Nu e uşor, asta e clar, dar de atunci nici că s-a mai smuls din mâna mea. 1 la 0 pentru mine!
  1. Plecatul intempestiv
Fie că vorbim de crize de isterie din motive oarecare, de tăvălit pe jos, de obrăznicii la vreo petrecere, medicamentul amar se numeşte: „Plecăm!” Dar nu oricând, ci atunci când îi e lumea mai dragă. Adică, atunci când sunt copiii mai mulţi, clovnul mai haios sau desertul mai dulce. Atunci, vă ridicaţi calm de la masă şi plecaţi. Când ajungeţi acasă, îi explicaţi şi de ce aţi plecat şi ce a ratat. Va durea, vă asigur, şi va fi o experienţă de neuitat. Pentru el.
  1. Finanţele proprii
Atâta timp cât va dori lucruri pe care le veţi plăti dvs., nimic nu va fi de ajuns şi nimic nu va fi prea scump. Nici lego-ul de 5000 de piese, nici ultima colecţie de pietre_maşinuţe_reviste_dvd-uri sau Dumnezeu mai ştiu eu ce.
Dacă îi veţi da din când în când nişte bani ai lui şi îi veţi spune că atunci când vrea ceva şi-l poate lua din banii lui, veţi vedea că lucrurile se schimbă dramatic. Şi asta din simplul motiv că va constata că totul este foarte scump atunci când ai doar 100 de lei în buzunar!
  1. Deprivarea de mâncare
Aia e prea moale, aia e prea tare, aia e prea sărată, aia e prea dulce, aia am mâncat şi ieri, aia nu ştiu ce are dar nu-mi place. Mofturile la mâncare nu pot fi tratate decât într-un singur fel. NU-i mai daţi nimic de mâncare după ce refuză cinşpe sortimente ce ar face invidios până şi pe un masterchef. Până când? Până când, răpus de foame, va constata că până şi pâinea cu unt poate fi o delicatesă. În niciun caz nu faceţi mâncare special pentru el şi în niciun caz nu alergaţi cu mâncarea după el prin casă.
  1. Silenzio stampa
V-a supărat rău de tot? Nu-i mai spuneţi nimic. Dar nimic, nimic, Tăcere totală! Obişnuit cu veşnicele cicăleli pe care nici nu le mai aude, acest nou tratament va avea un impact năucitor asupra lui. Precizaţi-i doar că v-a supărat atât de tare din cauză că….încât nu mai aveţi ce discuta cu el. Tăcerea dvs. va aduce mai multe păreri de rău în inima lui decât o mie de vorbe furioase.

Bon. Putem crede în chestii diferite. Unii dintre voi poate, doar poate, există posibilitatea, sunteți de acord cu ce scrie mai sus (sincer, nu prea înțeleg ce căutați pe aici dacă sunteți de acord cu articolul ăla, este fix pe dos față de tot ce scriu eu, da mă rog). Ideea e că sustin dreptul acestor doamne de a scrie acel articol așa cum cred în dreptul meu de a scrie ce cred și eu.

Acuma, de la început zic că am niște issues la capitolul încredere (în general) și în particular în capacitățile mele de mamă. Adică noțiunea de a fi sigur de ceva mi se pare imposibilă. Nu prea sunt sigură de nimic, n-aș putea să zic că așa e bine și așa e rău să crești copii. Nu știu dacă e bine cum o cresc eu pe Sara. O să știu abia când va avea ea vreo 30 de ani (sper să o prind la vârsta aia :D) ce-am făcut. Desigur, mă înfoi ca un păun de mă supără careva, așa că se compensează rapid cele de mai sus. Ce încerc să zic e că sunt foarte departe de ceva pretenții la titlul Mama Anului, cum e și Sara departe de titlul Copilul Anului. Are și ea zile în care zici că a crescut-o Hitler și zile în care a crescut-o Budha. Na. Cum avem toți.  Deci nu știu dacă am dreptate eu sau ele. Scriu aici ce simt eu. Cu fiecare fir de păr din capul meu simt :).

M-a întristat articolul ăsta. Am pufait pe aici juma de oră, ba chiar uite, mi-am anulat articolul care urma să apară azi.

Am citit acum câteva zile niște sfaturi despre cum să scrii scrisori. Că atunci când te-a supărat ceva e mai bine să dai send după o noapte. Că atunci când răspunzi cuiva e bine să fii un pic mai drăguț decât a fost el cu tine șamd.

Deci să se noteze că asta e varianta mea drăguță Nu vreți s-o cunoașteți pe „sora” mea rea, Papeles, care face niște comentarii mult mai rele decât mine pe tema acestui articol :)).

Revenind.

  1. Dacă fuge copilul de tine, te ascunzi după un copac (într-un loc sigur, Doamne fer altfel) și îl lași să plângă până se învață minte.

Booon. Acuma. Vă rog faceți cu mine următorul exercițiu de imaginatie (da, revin la exemplul ăsta, l-am mai folosit și cu alte ocazii, mi se pare că funcționează, chiar și un comentator al articolului cu pricina merge cu gândul tot pe acolo 🙂 ).

Suntem în anul 2100. Ne ducem cu noua iubire a vieții noastre, cu care suntem încă în cea mai dulce și prostească îndrăgosteală, să vizităm Luna. Pentru că așa de dăștepți ne-am făcut de putem s-o vizităm. Îl iubim de numa, ni se înmoaie picioarele, e cel mai bun și cel mai frumos de pe Pământ, Supraomul nostru propriu și personal (chiar dacă ne mai ciondănim din când în când, că așa e la început, până ne obișnuim unii cu metehnele altora).

Iubi e „umpic”  supărat pe noi pentru că anterior s-a întâmplat să mai plecăm de lângă el. Na, așa suntem noi fetele, mai visătoare, ne mai pierdem după câte un crater, după un meteorit. La un moment dat, ne trezim singure. Fără telefon, fără mail, fără a avea idee cum dracu’ ajungem înapoi la navă (numai iubi știe). Strigăm, țipăm, ne uităm, fugim, nimic. Și nu e nimeni în preajmă. Și chiar dacă ar fi, ce să le explicăm?

Așa că la naiba, ne e frică. Foarte foarte frică. Suntem singure și nu știm cum să ieșim din situația asta, e de negestionat. O să rămânem aici, pe Lună, pe vecie, poate pe Iubi l-a mâncat un extraterestru, cine știe, și o să murim de foame și sete.

Ați plânge? Bă, eu da.

Ok, după X minute în care noi am simțit că murim de 1000 de ori, Iubi face țop și îmi explică că totul a fost doar o lecție ca să-l ascult pe viitor, să nu mai plec de lângă el după stele căzătoare.

Dacă l-aș asculta pe iubi pe viitor? La naiba. DA! La dracu, să nu mai văd niciun crater toată viața mea de fapt.

Pare sadic nenea ăsta, nu? Ați sta cu un tip așa? Într-o căsnicie așa? Cu un tip care vă tratează așa? Vă lasă să plângeți minute în șir în timp ce el asistă nepăsător, apoi vă mai și privează de mâncare și nu vorbește cu voi deloc când se supără? Totul în vederea scopului măreț de a vă educa fix așa cum crede el că ar trebui să arate și să se poarte nevasta ideală?

Băi, pe bune, ați sta cu un tip din ăsta? Că eu sigur nu.

Nu am o problemăcu articolul asta ca mamă, ci ca om. Ca om băi. Ca om să tratezi cu atâta indiferență și cruditate ființa care te iubește cel mai mult pe lume e sinistru. Zău, îmi pare rău, da e. Nici cu câinele sau pisica mea nu cred că aș proceda așa, dar cu Sara.

Repetați vă rog scenariul (că mă dor degetele pentru toate situațiile enumerate în articol). În fiecare puneți-vă voi în locul copilului și un soț în locul mamei. Petrecerea unde i-ai făcut o scenă de gelozie și apoi, când te distrezi mai bine cu fetele tale te ia de mână fără nicio explicație și te duce acasă. 100 de lei buget de la el, pe lună, pentru tine. Cado 😉 (mă rog, asta e cea mai zen dintre ele). Aia cu mâncarea nici nu pot să o comentez, să privezi un copil de mâncare? (a se nota, una e dacă vrea el, poa sa stea 3 zile nemâncat din partea mea dacă așa vrea, ok, și eu am zile când mănânc mai nimic și zile în care sperii un bărbat de 120 de kile). Să-mi ceară Sara de mâncare și eu să-i zic acuma rabzi dragă, dacă n-ai vrut ce ți-am dat mai mănânci mâine. Băi, nici nu pot să scriu, la naiba, CUM să îi spui asta? Nu mai am energie să o comentez pe aia cu tăcerea.

Să ne înțelegem. Nu cred în mici Domni Goe. Da, copiii trebuie educați. Noi, părinții le suntem modele și avem responsabilitatea asta. Mă scot din minți părinții care nu pun limite și care dau tot ce vor plozilor. Dar nu așa. Oameni buni, ființe umane, nu așa. Cu vorba bună, cu explicații, cu drag în ochi și curățenie în suflet.

Vorbiți cu niște mici minuni vii. Ale voastre. Modelați lut acum, asta faceți, nu-l transformați, vă rog, în lupi și vulpi. Faceți păsări, să zboare, măi dragi mame măi, faceți, vă rog, păsări, nu mai vreau să trăiască și Sara într-o societate plină de mistreți și voi să vă întrebați la 60 de ani de ce  nu vă sună copilul cu lunile.

PS. Am ezitat puțin să public au ba articolul ăsta. Că n-am chef de ceartă. Sunt în epoca mea zen și mi-ar plăcea să rămân așa. Dar mă sperie puțin că încă se scriu astfel de articole, că încă credem în astfel de metode. Că încă ne purtăm cu ei cum nu ne-ar plăcea să se poarte alții cu noi. Și mai cred că uneori e greșit să taci. Articolul ăla avea nevoie măcar de unul ca ăsta, să echilibrăm balanța 🙂

IMG_5555-001

Reclame