Despre stele căzătoare și dorințe cu înghețată de ciocolată

Standard

Cred că ați auzit de Perseide. Mă rog, nu ălea din mitologia greacă, ăstea de pe cer.

Adică ce atâtea fițe, ploaie de stele. Wikipedia zice bine de ele.

Atâta ce le-am pândit anul ăsta, pentru că a fost primul an în care Sara a fost suficient de mare încât să înțeleagă care e treaba cu ele, cum vin, ce se întâmplă, cum e cu dorința (10 înghețate de ciocolată mâncate deodată).

În prima seară, le-am văzut singură. Era vreo 4 dimineața și am numărat 8 stele căzătoare în 15 minute. Ăăă, da, mi-am pus câte o dorință pentru fiecare dintre ele 😛

Aștept să vină cineva care scrie mai bine decât mine să explice cât e de frumos. Cred că doar deschisul cadourilor sub pomul de Crăciun, când ești copil, se poate măsura cu ce simți când vezi asta. Primul sărut cu tipul/fata care îți place de trei eternități. Senzația pe care o ai când copilul tău mic te îmbrățișează mai strâns ca o cămașă. Dacă nu ați făcut-o până acum, vă rog eu din sufletul meu negru și acru să nu mai pierdeți ocazia. Sunt în fiecare an, prin august. E una din chestiile musai în o viață de om. Chiar cred că lumea ar fi un loc un pic mai bun dacă toți oamenii ar vedea măcar o dată în viață o ploaie de stele căzătoare. Magie curată.

Revenind. N-am trezit-o pe Sara, era prea târziu, dar în seara următoare abia aștepta, patrula în sus și în jos, mă întreba de un triliard de ori CÂND vedem stelele (primele 3 seri fusese complet înnorat la 11 noaptea), i-am făcut baie, am citit poveștile, și apoi când se întunecase suficient să se vadă bine stelele am ieșit cu o pătură în brațe să o găsim pe cea care avea să-i aducă 10 înghețate de ciocolată.

Și ne-am așezat și s-a uitat spre cerul negru cu mii de stele, de acolo de jos, noaptea, când sunt ireale toate, nu-i totuna cu uitatul din picioare sau uitatul de pe un leagăn, când te uiți așa, culcată pe o pătură la stele, nici vorbă, asta e ceva cu totul special. Și atât mi-a fost.

Nasul ei s-a înfipt categoric sub mâna mea dreaptă, ochii larg închiși.

Ce faci mami, nu te uiți?

Nu mă uit nișiodată.

De ce vierme mic? Nu ai cum să vezi altfel stele căzătoare și să îți pui o dorință.

E înfricoșător.

Și nu, n-a vrut să se uite.

Nu știu ce vedeți voi când vă uitați la cer dar mie mi se rupe filmul. Reiau în capul meu imaginile cu Pământul din spațiu. Îmi amintesc de celelalte planete. Cât de reci sau calde și imposibile sunt. Mă gândesc la exoplanetele aflate la mii de ani distanță. La evoluție. La atomi. La tot ce nu știu. Și, da, e al dracului de mult.

Mă uit la copaci. Copacii îmi pun capac, de fiecare dată. Singura planetă, din cele pe care le știm noi, care are sigur copaci. Copacii sunt varianta mea de minuni reale.

Ei bine, cam asta mi se întâmplă în o fracțiune de secundă. Apoi, ca orice om ce mănâncă la KFC și conduce peste viteza legală, mă adun și revin pe Pământ, în pantofii mei (colorați) de adult responsabil care în puii mei, n-are cum să amețească când merge prin parc și se uită la cer.

Dar adevărul e că Sara are dreptate. E înfricoșător. Unul din cele mai înfricoșătoare lucruri din lume.

Unii oameni spun că simt ceva când merg în biserică. M-am tot gândit ce simt eu, că simt și eu ceva când merg acolo. Încă nu știu dacă e mai mult decât faptul că sunt foarte stingherită și nu știu cum să mă port și cum să fug mai repede. E ca și cum m-aș simți vinovată față de ceilalți cu ce cred eu despre religia lor și preoții lor și regulile lor.

Dar când privesc cerul? Da, mi-e și mie frică.

Dar nu e numai atât. E și cel mai sincer moment. Sunt eu cu mine singură (deși, atunci, la 4 dimineața, m-am gândit care ar fi fost oamenii pe care mi-ar fi plăcut să îi am acolo, cu mine, printre copaci și iarbă și beznă, i-am plantat imaginar, mai în stânga, mai în dreapta, fără să se atingă sau să se încurce, pe toți cu care aș fi vrut să împart bucățica mea de cer din noaptea aia). Fără minciuni, poleieli sau haine sau cărți citite sau limbă sau ani sau orice. Este, da, alături de sentimentul pe care îl am în fața mării, una din cele mai aproape chestii de divinitate, din cele pe care eu sunt capabilă să le simt.

PS. Poza (nu e cea mai grozava, nici nu mă prea pricep și nici n-am avut trepied) e din noaptea aia

IMG_1713

Anunțuri

2 răspunsuri »

  1. Noi ne-am uitat toti patru la stele, de undeva, din varf de munte, infofoliti bine. A fost magic! Do, sufletul meu de 4 anisori, mi-a adormit la un moment dat in brate, dar pana atunci mi-a pus atatea intrebari ca a doua zi a trebuit sa intru pe net sa ma informez mai bine despre stelele astea cazatoare (unde cad, de ce, cat sunt de mari). Dorinte nu ne-am pus, insa… am vazut zeci de stele, ne-ar fi fost si greu sa le tinem evidenta

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s