-Mi-am spart cana. Zilele mele la scârbici sunt mai triste, îi scriu lui A. (de la My Neverland).

Inițial spuneam că s-a spart cana, dar era complet lipsit de responsabilitate. Așa că am început să reformulez: am spart cana. Asta duce cu gândul că m-aș fi apucat să arunc cu ea prin birou, de draci, imagine despre mine care mă încântă, dar e falsă. Am împins-o din greșeală într-o dimineață (mă rog, a vreo zecea oară) și cana mea cu purcelușul roșu gras, coada arc și multe culori s-a spart.

-A. mă întreabă: Ce faci tu, în afară de a sparge căni?

-Mor de cald, parcă i-am zis. Și i-am mai zis că vreau o cană cu o mare și o lună și-un oraș și-o pisică. Sunt nebună? am mai întrebat-o.

A. a evitat cu eleganță problema facultăților mele mintale și a zis că daaaa, îmi face cana cu pisică.

Și peste câteva zile m-am trezit pe mail cu pozele astea două de mai jos (n-am ajuns încă în posesie).

Complet, dar complet a ignorat că eu voiam o cană și, după cum puteți vedea, mi-a făcut o poveste.

Așa că, de acum înainte, vreau nu vreau, cafelele mele au casă. Cu vise și felinar și spumă de mare. Cel mai mult îmi place că pisica însăși are o cană exact ca a mea.

Desigur, ăsta nu e un articol de recomandare, ci unul de mirare. De ce nu vă beți încă cafelele (sau hai, ceaiul, dacă sunteți niște persoane foarte foarte ciudate care preferă ceaiul cafelei) din cele mai magice căni din Univers? My Neverland e aici sau aici.

PS. În atenția colegilor de buro (și nu numai) da, îmi place cana, dar tot trebuie să beau tot ce-i în ea ca să puteți vorbi cu mine fără să vă înghit cu totul.