Vacanța în Turcia-varianta rotundă

Standard

Prietena mea L. (guru-ul hotelurilor din Belek) zice că se simte ca-n 1001 de nopți la Turci. O cred. E fericită aici, respiră asta prin toți porii ei în apa transparentă din piscină.

Pentru mine, hotelul ăsta, de când l-am văzut, m-a pus într-un roman de Fitzgerald. M-aștept să iasă un Gatsby de sub un coctail de la piscină sau să prind cu coada ochiului o rochie de Rosemary fugind după un Dick. Problema e că deși romanele lu’ nenea ăsta mă fac să nu dorm noaptea și să stau în ele, de fapt e printre puținii care nu-mi oferă nici măcar o bucată în care să mă regăsesc. Mă fascinează, dar nu sunt eu, nici măcar o unghie de-a mea.

Oare e din cauza camerelor? Sunt grej (m-au învățat fetele de la buro culoarea asta). Totul strălucește, în sensul că are sclipici. Tabloul cu (oare ce e) magnolie? de lângă pat. Sclipici. Piscinele? Sclipici. Tavanul? Sclipici. Scările? Sclipici.

Și nici măcar nu e sclipiciul ăla kitchos, ca să-l pot urî și gata, e chiar cel mai benign sclipici pe care l-am văzut.

Oglinda din baie e ovală și luminile sunt așezate în așa fel încât par mai slabă și mai tânără. Ochii parcă îmi sunt verzi în ea. Mai am un pic și îmi fac un selfie. La naiba, mi-am făcut un selfie. Cu camera, dar na, tot selfie.

De fapt cred că e de la piscine. Hotelul are cele mai mari piscine pe care le-am văzut vreodată. E un fluture cu 3 laturi pe fiecare parte. Cu jdemii de șezlonguri și niște bungalow-uri pentru ăia cu camere șmechere sau pentru cei care sunt dispuși să plătească o mică avere pe zi ca să poată să transpire într-o seră lângă piscină (au niște plase să îi apere fie de insecte fie de priviri indiscrete, fie de ambele), departe de briza de la malul mării.

Pândesc petreceri somptuoase și ținute diafane dar găsesc doar sandalele mele alb-albastre, coborând pe scara imensă de marmură neagră. De rușine cred, se rup în chiar ultima zi și sunt nevoită să le las în urmă, pradă de război.

Noi stăm pe plajă. Sara merge la piscina pentru copii, care, din fericire, e așezată exact lângă mare. Aproape fiecare apus aduce castele de nisip.

Seara mergem la un loc de joacă de la intrarea hotelului. Are un leagăn uriaș (singurul care mă face să mă simt de 8 ani, în cele din parcuri sunt ușor Gulliver), o farfurie balansoar în care te poți uita la stele și câteva scaune ce se rotesc, unde mie mi se face rău după 10 secunde și Sara se dă minute în șir, râzând, și (aparent) fără să amețească.

Totul e împrejmuit. Tot cuvântul țarc îmi vine. Cât suntem la locul de joacă măsor cu pasul toate laturile din față și mă holbez plină de speranță să văd ce e afară. Nimic. Un teren de golf (sau mai multe?) unul de tenis. În stânga și dreapta alte hoteluri. Bucătăria celui din stânga e chiar lângă noi și fumegă aburi în semn de salut.

Ziua, alte garduri. Geamanduri legate cu sfoară cam la 150m în larg, după ponton. Înot până la ele și încerc să ies, dar pe acolo trec bărcile cu banane și canapele plutitoare, iar șoferii nu-mi acordă nici cea mai mică atenție, știind că acolo e teritoriul lor, așa că sunt nevoită să mă întorc, cuminte, în dreptunghi. Îmi pun labele și capul pe câte o geamandură și mă las să plutesc. Încerc să regăsesc sentimentul de imensitate de pe plaja mea, dar reușesc doar dacă închid ochii.

Observ, fără să vreau, câteva familii din sutele care se prindă ca niște furnici haotice.

În prima familie tatăl e roșcat, cu pielea albă și poartă niște șlapi bleumarin pe care tronează mare T-ul de la Hilfiger. Îmi aduce aminte de un tip cu care lucrez. E un tip tare deștept, ăla cu care lucrez, poate de asta îmi e ușor simpatic și roșcatul familist. Pare ușor distant, superior. Nu-mi dau seama dacă banii sau inteligența. Soția lui e elegantă. Nu prin îmbrăcăminte, prin aer. Habar n-am ce nație sunt, dar, uitându-mă la ea, îmi imaginez că e franțuzoaică. Italiancă poate? Chiar e foarte frumoasă. Au o fetiță brunetă, slăbuță, cu părul lung, de vreo 12 ani. Peste câteva zile, mă întâlnesc cu ele două pe culoar și le aud vorbind. Sunt românce.

Apoi e familia de ruși. Sunt mulți ruși aici, dar doar ei mi-au atras atenția. Ea citește, probabil de asta. Am numărat și în tot hotelul sunt 7 oameni și un sfert care citesc (sfertul citea o revistă). Are pe cap un batic care mă face să mă gândesc la o nevastă din o familie de mormoni. Nu-și dă tricoul niciodată jos. Băiatul lor are cam 3 ani și alege să mă stropească, din toată piscina, taman pe mine. Are niște ochi mari, verzialbasțriceva (cine știe, or fi grej) și râde de fiecare dată când mă uit la el. Taică-su are o barbă imensă, blondă. E hipster, desigur, dar mie mi se pare coborât din romanul cu ruși de pe la 1900 toamna pe care îl citesc acum. Nu râde aproape niciodată, pare tare serios. Și el face baie în mare cu o cămașă de in, albă, cu mânecă lungă. Se uită fix la mine fără să clintească un milimetru și fără să-și coboare privirea când mă uit și eu (aici n-am dubii, ochii sunt cu siguranță albaștri). Mă face să verific dacă n-am cumva șlițul deschis dar la naiba, sunt în costum de baie. Pare să știe și de câte ori am înjurat ieri și câte baclavale am mâncat de când am venit aici și totuși să nu mă judece, doar știe.

Preferații mei sunt bătrânii. Cred că au undeva la 80 de ani. Mâinile le tremură amândurora și ea are un cadru prin care își târăște picioarele groase, încălțate în crocși roz. Citește la tableta aia oare? Mai degrabă se dă pe net. El are câteva tatuaje pe mâna dreaptă. De ce oare zice lumea să nu-ți faci tatuaje că o să arate nașpa când ești bătrân? Sunt frumoase tatuajele lui. Frumoase. Fumează țigări rulate. N-am reușit nici la 20 de ani să rulez o țigară și nenea ăsta pare că încă se descurcă perfect. Se uită mult la mare. Nu vorbesc (niciunul din cuplurile pe care le urmăresc nu vorbesc între ei mai mult decât ceva fraze scurte). Sunt nemți. El are o boală de piele care îi face spatele și un picior să pară arse și jupuite simultan.

Dacă ar fi să aleg cu care dintre ei să intru în vorbă (în ceva Univers paralel în care aș fi capabilă de astfel de acte de curaj nebun) cu ei m-aș duce să vorbesc. Sunt curioasă cum s-au cunoscut și ce îl face să o susțină cu atâta blândețe când merge încet.

Niciunul nu pleacă. Îi văd în diverse momente ale zilei. Erau aici când am venit și sunt aici când plecăm. Mă fac să cred că, de fapt, vor rămâne întotdeauna personaje într-un hotel de lux, plătite să stea și să le dea subiecte de visare călătorilor pentru care totul e stingheritor de opulent, repetitiv și prestabilit, călători care încă ronțăie o vacanță simplă și albastră din Grecia.

IMG_0277  IMG_0503IMG_0405IMG_0240-001IMG_0232IMG_0004

Anunțuri

9 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s