Îs pe o plajă la un all inclusive în Turcia, doar eu cu Sara, sotzoo se tratează cu o bere cu băieții pe la o umbră.

Hai în apă, zic.

Hai, zice mâța, dar ce facem cu astea (arătându-mi aparatul foto și prostiile de le luăm cu noi la plajă).

Nimic, le lăsăm aici.

Păi nu ni le ia nimeni?

Nu.

De ce? (știind că în România când mergem facem cu rândul la intrarea în apă, unul păzește șezlongul, după ce ne-au furat actele și ultima cheie de la mașină)

Păi aici nu fură nimeni mami.

De ce nu fură aici?

Nu prea au nevoie mami, au bani.

Și oamenii care au bani nu sunt răi?

Ok, nu, nu asta era ideea, mergem în direcția greșită.

Nu neapărat, dar nevoia să fure e mai mică. Ma rog, realitatea mă contrazice dar nu mi se pare ca as fi capabila sa ii explic acum de ce, de fapt, bogatii fura mult mai mult.

Cum adică? (niciodată nu scap ușor).

Încerc să explic.

Uite, imaginează-ți un tată. E foarte, foarte sărac, soția lui a murit, și nu are nimic să le dea de mâncare celor 2 copilași. N-au mâncat niciunul de 3 zile și abia își mai țin ochii deschiși de epuizare. Trece pe lângă o brutărie în fața căreia sunt coșuri cu pâini calde, aburinde. Cedează și ia una. Doar una. Să le dea de mâncare copiilor, el nici măcar nu gustă din ea. E bun sau rău?

Rău.

De ce mami? o întreb eu de data asta, destul de surprinsă. Adică totuși, l-am pus într-un super scenariu pe furăcios.

Sara:

Trebuia să ceară.

Knock out. Sara 1. Mami 0.