Arhivele lunare: august 2015

Tatăl: aer condiționat. Mama: complet lipsită de responsabilitate. Copilul. Copilul?

Standard

Sara, în concediu:

De ce nu doarme tati cu noi?

-Păi a zis să ne lase nouă mai mult loc, că pare că răcești.

-Aha, zice, ce bine, uneori, noaptea, tati face ca un aparat de aer condiționat.

***

Ne pregătim de-o plimbare pe ATV.

Își pune pălăria (e soare afară).

-Ia-ți un batic mama, zic.

De ce?

-Păi pălăria o să ți-o zboare vântul.

De unde știi, ți-a zis un adult?

Adică io ce sunt? 😮

***

Am fost plecați câteva zile, doar noi doi.

Sara a stat cu bunicii, cum stă de obicei, motiv de maximă bucurie, 2 săptămâni a întrebat în fiecare zi când vin, da când plecăm o dată șamd. La fel, când am plecat (cum face de obicei de altfel, ne-a zis ura și la gară și nici nu s-a uitat de două ori în urma noastră. Nicio problemă când am fost plecați, răsfăț pe capul ei ce-a fost, vă imaginați, nicio problemă când ne-am intors. Bon. astea nu contează. Fast fowrard fast forward cateva zile (buro parc nani buro parc nani) stop.

Ieri seară, la noi în dormitor, ne pregătim de baie.

Sara baletează pe lângă scaunul pe care zac pijamalele noastre.

And here it comes:

-Am venit și-am mirosit pijamalele când ați fost plecați, mi-era dor și hainele voastre miros a voi.

Atât. Eram bucățele, bucățici, pe jos, pe sus, printre cărțile din bibilotecă, sub pat, pe podeaua maro deschis din dormitor. Una intrase între 2 stinghii de parchet.

Flash-back-uri despre cum eu făceam chestia asta acum 100 de vieți, cu perna lui sotzoo, gândul la pisicile și cățeii care se încolăcesc pe pijamelele stăpânilor când sunt plecați, de dragoste și dor.

E a mea zic. A mea, e clar. Bucățică ruptă din sufletul meu. Ea e.

O iau o pup peste tot de 1000 de ori, o privesc cu privirea de bovină etc etc.

Bon.

Sara, cu o moacă inconfundabilă.

-A, zice, da stai. Hainele voastre miros a voi?

-Pai presupun că da, nu de asta ai zis ca ai venit la ele? o întreb

-Ba da, zice, ia vino să te miros (nu uitați de moaca de mai sus).

Își înfundă nasul în obrazul meu și zice:

-Pffffff, da’ ce urât miroși măi mami!

Și râde cu râsul ăla în note muzicale, moștenit și el, desigur.

A lui e, a lui. Bucățică ruptă.

🙂 A noastră.

IMG_6950

Caut o poveste. Ofer recompensă

Standard

Aud că e niște lume supărată că nu se mai citește zilele astea. Mărturisesc că nu mă deranjează. Nu văd de ce m-ar preocupa, e ok, suntem liberi. Sigur, mi-ar plăcea, dar pe de altă parte e cu atât mai drăguț când găsesc oameni care citesc, hei, cui nu-i place să fie special? 🙂

Înțeleg sincer că unora nu le place să citească. Ba nu, mint. Accept. Accept că unora nu le place să citească. Nu e ca și cum n-am mai putea ieși la bere dacă nu îți place să citești, sigur că berea are același gust.

Sper să simtă și cel care nu citește cărți aceeași toleranță față de mine.

Adică nu e că îmi place să citesc cărți, că îmi place, întotdeauna mi-a plăcut, chiar dacă am avut momente în care n-am putut să citesc nici măcar un rând.

E mai mult de atât, când găsesc o carte care îmi place sunt fericită. Pe bune, mi se schimbă vocea, mi se înseninează ziua, lumea e roz, țopăi prin casă și hormonii ăia ai fericirii colcăie prin mine ca și cum m-aș da pe un tobogan uriaș.

Trăiesc în unele. Nu toate, desigur, dar unele mă iau de mâini și mă trag în ele. Uit de ora de masă a Sarei, nu observ că începe să plouă peste mine, pierd rândul la coadă la bancă, stau trează nopțile deși mă așteaptă țâșpe ședințe hidoase a doua zi. Mai grav e că la fiecare carte citită îmi dau seama că mai sunt cel puțin încă 5 cărți pe care mi-ar plăcea să le citesc :(. Cu fiecare carte citită mă simt puțin mai proastă (hei, fără râsete acolo-n spate :P).

Aș vrea ca autorii cărților care mi-au schimbat lumea să știe toate astea. Habar n-am dacă o știu, dacă e important au ba, adevărul e că oricum ei nu există pentru mine deloc atât timp cât citesc cartea. Autorul sunt eu. E cartea mea, povestea mea, cu personajele mele în ea. E ca și cum m-aș apuca să desenez un tablou cu un castel, întâi un turn, apoi un zid de apărare, un nor, o apă, o pasăre. Încet încet se vede imaginea completă. Imaginea mea, a mea, creată de mine și nu de altcineva. Nu trebuie să vă pară foarte rău de ei, cred că și reciproca e valabilă, îmi imaginez că și scriitorii scriu pentru ei și nu neapărat cu gândul la ce o să zică lumea :).

Și uneori citesc citesc citesc și găsesc pasaje care opresc timpul în loc. Mă uit în stânga și în dreapta, încercând să verific dacă realitatea în care eu citesc cuvintele astea există. Chiar scrie chestia asta? Nu e doar în imaginația mea?

Mai mult, cărțile au un impact concret asupra vieții mele. Mă afectează, mă schimbă. Unele cărți, cele rele (adică cărțile triste, o carte poate fi bună chiar dacă te aruncă-n gri), mă bântuie multe zile, chiar luni după ce le termin, caut apoi cu disperare cărți care să echilibreze balanța, să mă (re)facă veselă. Recunosc că mi-e frică să citesc cărți din astea și fug de ele. Uneori, când termin de citit o carte care mi s-a părut năucitoare trăiesc în ea, complet ruptă de realitate, câteva zile. Colegii mă întreabă dacă sunt ok, dacă sunt supărată, dacă s-a întâmplat ceva. Mi-e rușine să le zic că am terminat de citit o carte care fucked me up completly. Cum ar suna asta? Și așa nu sunt foarte normală.

Dar adevărul ăsta e. Cărțile ating oameni. Și revenind la autorii care există doar înainte să mă apuc de citit sau după ce termin de citit, da, nu sunt îngrijorată că nu mai citește lumea, sunt puțin îngrijorată că nu mai scrie lumea. Citesc cam 1 la 10 autori foarte contemporani și știți ceva? Timpul nu stă în loc la ei. Unii lustruiesc la formă de parcă mi-ar vopsi mie mașina, alții desenează linii drepte, unii fac limonadă, ba cu prea mult zahăr, ba cu prea multă apă, pur și simplu nu știu să deseneze niciun castel. Sigur, poate nu am întâlnit eu autorul potrivit din cei de acum, dar ipoteza mea e că autorii care fac vrăji și magie când adună litere nu mai scriu cărți. Sunt ocupați. Au joburi stabile și stau la aer condiționat vara în casă. Plătesc rate la bancă, au o nevastă urâtă (și cam proastă, și doi copii cu ea, vorba cântecului), postează videoclipuri cu pisici pe Facebook și poze haioase.

Oare câte cărți din astea care pe mine m-au urcat sau m-au coborât, care m-au adus în forma de om care sunt acum, n-ar fi fost scrise dacă autorii lor nu și-ar fi făcut curajul să lase ritualuri confortabile în spate ca să scrie un roman care pe mine mă ține trează noaptea? Hm?

Dacă e acum un autor acolo, unul singur care ar scrie o carte care ar face-o pe Sara să își aleagă un soț în loc de altul, să plângă o lună sau zece, care să o facă mai blândă, mai bună, face acum altceva, nuș, un selfie? Câte cărți geniale se pierd chiar acum? Chiar cred că unii oameni au povești în ei (nu, eu nu sunt un astfel de om, eu văd și simt, dar atât) și că ar trebui să își facă curajul să le scoată din ei.

Mă sperie mult mai mult decât faptul că nu se mai citește gândul că pierdem povești. Pentru că nu număr doar povești pierdute, număr oameni neschimbați, decizii neluate, lacrimi neplânse.

Sper să se trezească autorii mei, ai Sarei, ai oamenilor pentru care cărțile sunt mai reale ca biroul maro deschis pe care zace computerul de la birou. Vreau Avem nevoie de poveștile lor.  Scrise, pe hârtie, cu coperta cartonată, în fața mea, în un an, cinci, sau zece.

IMG_0004

Guest post: văru-miu vă spune că bărbații sunt porci, apoi încearcă să profite de voi ca un porc

Standard

Text scris de văru-miu:

”Salut, eu sunt vărul posesoarei paginii. Băiatul dur și nemilos (cu cine merită, oamenii răi, deh!), dar totuși sensibil și feminist, pe care l-ați… L-aaaați… L-ați lua în concediu cu familia, să vă citeze cu voce groasă din clasici și să vă spună povești cu stele cât e soțul plecat cu copilul la joacă.

Bărbații sunt niște porci. Serios. Sunt porci pentru că în general vă mint. Nu intru în detalii referitoare la motivele pentru care bărbații le mint pe femei, vi le puteți imagina și voi. Ei, eu nu mint. Așa că vă spun direct și sincer: nu știu nimic despre copii, deși mi-ar plăcea să am vreo doișpe. Nu neapărat cu aceeași persoană, nu vă speriați. Tot sincer și direct, scriu asta pentru un client al agenției de publicitate pe care mă străduiesc s-o ridic în slăvile advertisingului. Nu, vrea să vândă nimic, ci să dea ceva gratis. Ca să primiți chestiile gratis (niște pamperși mai speciali și niște jucărele, din ce-am înțeles), însă, trebuie să vă înscrieți undeva. Pe link-ul ăsta, mai exact http://buzzaar.eu/ro/pamperspants/survey?ref1476. Voi vă înscrieți cu nemiluita, eu îmi impresionez clientul și o să-mi dea mulți bani cu care nu o să vă scot în nici un caz în oraș, pentru că sunteți femei măritate*.

De ce ați face-o? Nu știu, poate pentru că am fost unul dintre puținii bărbați care v-au spus, fie și într-un text scurt pe Facebook, adevărul. Voi poate încă sunteți visătoare, dar eu mă pricep mai bine la bărbați. Dacă ați ști cât de puțini sunt ăia sinceri, zău că ălora ați încerca să le faceți toate mofturile, inclusiv să vă înscrieți pe site-uri dubioase ca să primiți mocangeli. Parol!

*dar niște mâncare chinezească la mine acasă pot comanda de ei. Și știți care e marea mea problemă cu mâncarea chinezească? Nu pot să comand doar pentru mine, pentru că doar cu o porție nu se face prețul de comandă minimă… IF YOU SEE WHAT I MEAN.”

Reguli de citit. Pentru Sara.

Standard

Mă rog, nuș la ce vă așteptați după titlul ăsta, dar nu cuprinde o listă de lecturi obligatorii (deși îmi propun să fac o listă cu toate cărțile care mi-au dat lumea peste cap, poate, cine știe, m-o întreba vreodată). Nope, e despre alte treburi.

Sigur, există și riscul ca Sarei să nu îi placă să citească. Să creadă, cum aud uneori, că viața nu e ca în cărți. Că nu aduc nimic util. Cai verzi pe pereți. Timp pierdut.

Dar, ghidându-mă după cât timp petrece citind, după faptul că primul raion în care se îndreaptă în mall e cel de cărți, după, de ce nu, ce vede acasă, mă gândesc că or fi oareșce șanse să citească și ea.

Regula 1: Când citești, nu există reguli. Aș putea să mă opresc aici, dar ar ieși cam scurt articolul ăsta ;))

Regula 2. Fuck ce carte e bună, ce carte are recenzii bune, ce carte TREBUIE să citești, ce carte e clasică. Sigur, te poți ghida după toate astea când alegi ce carte vei citi, dar să citești o carte care nu îți spune nimic doar pentru că e habar n-am, o chestie despre care cineva sau mai mulți cineva zic că e o capodoperă, e o prostie. Cărțile se simt. Dacă nu o simți, nu o citești. E ca și cum m-aș preface eu extaziată când privesc o pictură de Grigorescu (sunt o țărancă absolută în materie de pictură și nu simt nimic în niciun organ intern când mă uit la tablouri, deși recunosc câțiva pictori pe ici pe colo). În schimb plâng ca o vacă, în mașină, când conduc și îmi aduc aminte ce-a scris unul într-o carte.

Regula 3. Fuck comentariile. Dacă aș putea și dacă aș ști că n-o să ajungi niciodată, mama, în școala noastră imbecilă, te-aș ruga să nu citești niciodată comentarii despre cărțile altor oameni. Să citești o carte mama, e ceva foarte foarte personal. Sunt absolut convinsă că fiecare o simte altfel. O carte se transformă, își adaptează intensitățiile și modulațiile după fiecare cititor. Nu e matematică și nici chimie. O carte e vie. Deci ce i s-a părut lui X că citește e irelevant. Și nu ar trebui să îți fie impus ție sau oricui vreodată. Eu una nu prea îndărznesc să vorbesc despre cărțile care mi-au plăcut, ce-am simțit când le-am citit, e ca și cum aș vorbi despre bărbații pe care i-am iubit, serios :).  Așa că o fac foarte foarte rar și în general numai cu câțiva oameni, numărați pe degetele de la o mână, despre care știu că înțeleg cum e să iubești o carte. E adevărat, atunci putem să vorbim ore. Nu găsesc nicio conversație mai plăcută decât cea pe care o am cu o persoană căreia i-a plăcut una din cărțile mele preferate. Când văd/aud de cineva căruia i-a plăcut una din cărțile mele preferate devine brusc cea mai simpatică persoană din cameră, chiar dacă poate n-am suportat-o cu 2 secunde înainte :)).

Regula 4: 1 întors. Nu trebuie să citești ce nu îți place. Indiferent, dar indiferent cât de faimoasă e, cât de obligatorie e, cât de mult ți-ai dori poate chiar tu să îți placă. Dacă ai citit nu știu, 100 de pagini de ea și tot nu-ți place, las-o jos. Nu are sens. O să o urăști. Mai bine o reiei peste 5, 10 ani sau 15 și poate atunci poate o să îți placă (eu una nu recitesc niciodată cărțile pe care le-am iubit, mi-e frică că le-aș simți altfel acum, dar recitesc întotdeana cărțile despre care mi se pare că mi-au „scapat” la prima încercare).

Regula 5. E ok dacă nu ai chef să citești. Toți cititorii pe care îi știu eu au perioade în care citesc și perioade în care nu citesc. Asta e. Chiar e ok. Nu înseamnă că nu mai iubești cărțile. Uneori trec zile, săptămâni, cine știe, poate chiar ani fără să vrei să citești.

Regula 7. Fuck cartea asta e prea grea. Nu e de vârsta ta (în plus sau în minus). Poți să fii copil la 50 de ani și să citești povești și poți să citești Ulyssele lui James Joyce în liceu. Ba chiar insist, mama, să citești orice, oricând. Nu există o vârstă pentru o carte. Există anotimpuri pentru cărți (uite, chiar acum aștept să vină toamna pentru o carte), există stări sufletești pentru cărți, momente pentru cărți, da, dar nu lăsa niciodată pe nimeni să îți spună că o carte e prea grea pentru tine.

Regula 8. Chiar dacă pare că e în contradicție cu cea de mai sus, doar pare, nu e. Citește cărți care îți aduc ceva nou. Care adaugă ceva sufletului tău. Caută cărți care să fie ele un pic mai mari ca tine. Dacă una e mai mică, las-o jos, ce sens are să pierzi vremea cu ea. N-avem eternități de pierdut.

Regula 9. Nu ai niciodată prea multe cărți. Și nu trebuie să îți pară rău niciodată de banii aruncați pe cărți. Da, că îți iei prea multe țoale sau pantofi e un motiv de supărare (și probabil o să îți iei și tu, că na, muieri suntem amândouă), poți să te simți vinovată. Dar dacă cheltuiesc juma de salariu pe cărți nici măcar nu clipesc, conștiința mea e curată ca lacrima. Ceea ce, de fapt, e cam rău, lunile în care chiar cheltuiesc jumate din salariu pe cărți sunt destul de dificile :)).

Regula 10. Ignora ce cred alții despre ce citești. Tot timpul se va găsi câte un guru al cărților care să comenteze ce carte proastă/bună/albă/neagră citești. Ăla, mama, ăla e un impostor, ascultă-mă pe mine. Un om care iubește cu adevărat cărțile nu intră așa, cu cizmele, în cărțile pe care le citești. Cel care o face o face probabil de frică, l-o fi judecat și pe el lumea la viața lui. Tu să ții minte mama, cărțile se simt, atât. Le discuți în șoaptă, să nu cumva să se sperie și să fugă, și musai desculță.

IMG_8901

Despre cărți la telefon

Standard

E luni. Prima zi după un concediu la mama dracu unde n-am avut nici măcar semnal (și n-aveți idee cât sper să rămână în continuare locul ăla așa). Mi-am luat o rochie roșie de duamnă pentru că am stat o lună doar în teniși și pantaloni (foarte) scurți. Și niște sandale din care mi se ițesc cele 2469 de zgârieturi pe care le-am acumulat între timp, în principal de la cules de mure. Petrec între 5 și 20 de minute holbându-mă cum arată un pix între degetele mele. Colegii mei zic că miroase a tristețe (ca să știți și voi că n-are cum să nu-ți placă de ei cu așa replici de dimineață, precafea). E greșit să te întorci la muncă.

Mă sună un număr.

O tanti.

E de la editura Litera.

Am un minut?

Am, pentru cărți, cum nu. Mă gândeam că cine știe ce sondaj face, și sunt sensibilă la oamenii care sună să facă sondaje că făceam și eu de-astea pentru un leu în plus când eram în facultate. Așa că am răbdare întotdeauna cu ei.

Ați fi interesată să beneficiați de o campanie de reduceri de 75%?

Wait wait wait wait wait.

Pe bune?

Băiatul ăla sau tanti aia care a autorizat campania asta de sunare a cumpărătorilor fideli (că înțeleg că de asta m-au selectat), s-a gândit pentru măcar o nanosecundă care mama mă-sii o fi profilul psihologic al cumpărătorilor lui?

Cam care ar fi șansele să fie niște persoane mai introvertite așa, care preferă să (ghici ce?) citească în loc să primească telefoane tip nuvrețioasiguraredeviață / suntdelabancășiamoofertăirezistibilă / ceamaibunăcremădelamareamoartăedisponibilăacumlaunsuperprețnumaipentrumine?

Iar modalitatea de formulare a întrebării + vocea mieroasă e ATÂT de insultătoare pentru inteligența mea că îmi vine să nu mai cumpăr niciodată cărți de la ei.

Uite primele 5 idei care mi-au venit în cap, in no time, chestii pe care mie mi-ar plăcea să le primesc/ să le găsesc ca să mă facă să cumpăr cărți pe veci dintr-un loc:

  1. Trimiteți-mi cinci/zece plicuri de cafea sau de ceai cu un bilețel atașat: Cafeaua/Ceaiul e aici. Cărțile te așteaptă la http://www.blablaoatevăr.ro. Cafea bună mă, că nouă, cititorilor ne place cafeaua bună. Lavaza sau Illy. Măcar.
  2. Faceți colțuri de citit cum a fost ăla din Cișmigiu. Puteți pune 50 de cărți, din care 10 musai pentru copii, cu niște hamacuri și panouri cu firma voastră cât de mari vreți. Garantat o să vă țin minte.
  3. Când cumpăr cărți de la voi trimiteți-mi și un extras dintr-o altă carte (din același gen cu cel din care am cumpărat), printat pe o hârtie drăguță. Dacă vreau să aflu restul poveștii, făceți-mi o ofertă bună la voi. Nu mai zic cum ar merge ideea asta la cărți pentru copii.
  4. VIP me. Tocmai ce mi s-a spus că toate femeile sunt attention hores. Când fac nuș, cumpărături de 1 milion/5/10 trimiteți-mi un card fain, haios. Pe care să scrie mare: Bookworm verificat sau ceva. Și cu el să am reduceri la cărțile care mă interesează pe mine. Că na, tanti aia de își pierde vremea sunându-mă ar putea în locul timpului ăluia pierdut să se uite la ce am comandat. Sau la contul meu de pe goodreads (ați putea să mă întrebați când mă autentific la voi pe site dacă am cont pe goodreads, ca să-mi trimiteți oferte personalizate).
  5. Faceți-mi un cadou frumos. De ziua mea. Tot așa, dacă am comandat de X lei în anul cu pricina. Nuș. O carte bună (nu rahaturile alea de le dă elefant cadou când comanzi). Un voucher de 20j de lei la o cafenea reader friendly (puteți să faceți parteneriate cu ei). Un CD cu muzică bună. Nu vă zgârciți, la naiba, fidelizați un bookworm. Pe termen lung, sunt o investiție. 😛

Între un telefon să vă piseze una la cap și oricare dintre cele de mai sus, voi ce-ați alege? Grrrrrr.

PS. Am avut noroc de cărți năucitoare vara asta, dar asta de mai jos e specială. De-aveți cumva o bucată de timp la dispoziție, și dacă n-ați citit-o deja, o recomand. Între timp eu o să mă mai uit din când în când la poză, poate mă hotărăsc care e copia și care e originalul.

PPS. Asta e articolul de era programat pentru vineri (dupa cum vedeti, tot cu draci era). Avertisement: intentionez sa o tin toata saptamana numai cu carti (prea mult trafic cu articolul asta cu educatia, ma simt ciudat ;)) )

IMG_1260

Despre metodele spartane de crescut copiii

Standard

Nu citesc bloguri (mă rog, citesc vreo 2, nu vreo, 2, chiar 2 :D). Nu că aș avea ceva împotriva lor, ba chiar când, cine știe cum, ajung pe câte unul, mi se par și unele drăguțe. Dar a ajuns în newsfeed-ul meu de pe feisbuc, întâmplător, articolul pe care îl citez mai jos (găsiți sursa dacă căutați pe goagăl, eu refuz să contribui cu puținul meu trafic la promovare).

                5 metode spartane de educare
Cu riscul de a părea lipsită de inimă, radicală sau chiar nebună de-a dreptul trebuie să vă spun (şi ştiu că o să mă înţelegeţi) că la un moment dat, vorba dulce mult(ă) enervare aduce.
Sătulă să tot repet ca un disc zgâriat veşnicul „Matei, te rog să…” sau „Matei, te rog să nu…” sau „Matei, nu ai voie să…” am ajuns la concluzia că trebuie să trec la fapte.
Prin urmare, iată cinci metode de educare despe care vă garantez că au funcţionat.
  1. Ascunsul după copaci
Cât era mic, Matei se smulgea din mâna mea şi o lua la goană pe stradă, prin parc sau pe unde apuca. Şi totul, cât ai clipi din ochi. Era de ajuns o secundă să slăbesc strânsoarea şi o lua la sănătoasa.
Aşa că, într-o zi, în Herăstrău, am ajuns într-un loc sigur (fără apă sau obstacole prin jur) şi m-am pitit după un copac. Vizibilitatea era perfectă, eu îl vedeam, el pe mine, nu. Am stat ceva după copacul ăla, vă asigur. Când şi-a dat seama că e singur, prima reacţie a fost să se blocheze. Au urmat strigătele de „mamaaa”, panica, alergatul în zig-zag, iar strigătele şi lacrimile în şuvoi. Secretul e să vă stăpâniţi şi să nu ieşiţi imediat din ascunzătoare. Nu e uşor, asta e clar, dar de atunci nici că s-a mai smuls din mâna mea. 1 la 0 pentru mine!
  1. Plecatul intempestiv
Fie că vorbim de crize de isterie din motive oarecare, de tăvălit pe jos, de obrăznicii la vreo petrecere, medicamentul amar se numeşte: „Plecăm!” Dar nu oricând, ci atunci când îi e lumea mai dragă. Adică, atunci când sunt copiii mai mulţi, clovnul mai haios sau desertul mai dulce. Atunci, vă ridicaţi calm de la masă şi plecaţi. Când ajungeţi acasă, îi explicaţi şi de ce aţi plecat şi ce a ratat. Va durea, vă asigur, şi va fi o experienţă de neuitat. Pentru el.
  1. Finanţele proprii
Atâta timp cât va dori lucruri pe care le veţi plăti dvs., nimic nu va fi de ajuns şi nimic nu va fi prea scump. Nici lego-ul de 5000 de piese, nici ultima colecţie de pietre_maşinuţe_reviste_dvd-uri sau Dumnezeu mai ştiu eu ce.
Dacă îi veţi da din când în când nişte bani ai lui şi îi veţi spune că atunci când vrea ceva şi-l poate lua din banii lui, veţi vedea că lucrurile se schimbă dramatic. Şi asta din simplul motiv că va constata că totul este foarte scump atunci când ai doar 100 de lei în buzunar!
  1. Deprivarea de mâncare
Aia e prea moale, aia e prea tare, aia e prea sărată, aia e prea dulce, aia am mâncat şi ieri, aia nu ştiu ce are dar nu-mi place. Mofturile la mâncare nu pot fi tratate decât într-un singur fel. NU-i mai daţi nimic de mâncare după ce refuză cinşpe sortimente ce ar face invidios până şi pe un masterchef. Până când? Până când, răpus de foame, va constata că până şi pâinea cu unt poate fi o delicatesă. În niciun caz nu faceţi mâncare special pentru el şi în niciun caz nu alergaţi cu mâncarea după el prin casă.
  1. Silenzio stampa
V-a supărat rău de tot? Nu-i mai spuneţi nimic. Dar nimic, nimic, Tăcere totală! Obişnuit cu veşnicele cicăleli pe care nici nu le mai aude, acest nou tratament va avea un impact năucitor asupra lui. Precizaţi-i doar că v-a supărat atât de tare din cauză că….încât nu mai aveţi ce discuta cu el. Tăcerea dvs. va aduce mai multe păreri de rău în inima lui decât o mie de vorbe furioase.

Bon. Putem crede în chestii diferite. Unii dintre voi poate, doar poate, există posibilitatea, sunteți de acord cu ce scrie mai sus (sincer, nu prea înțeleg ce căutați pe aici dacă sunteți de acord cu articolul ăla, este fix pe dos față de tot ce scriu eu, da mă rog). Ideea e că sustin dreptul acestor doamne de a scrie acel articol așa cum cred în dreptul meu de a scrie ce cred și eu.

Acuma, de la început zic că am niște issues la capitolul încredere (în general) și în particular în capacitățile mele de mamă. Adică noțiunea de a fi sigur de ceva mi se pare imposibilă. Nu prea sunt sigură de nimic, n-aș putea să zic că așa e bine și așa e rău să crești copii. Nu știu dacă e bine cum o cresc eu pe Sara. O să știu abia când va avea ea vreo 30 de ani (sper să o prind la vârsta aia :D) ce-am făcut. Desigur, mă înfoi ca un păun de mă supără careva, așa că se compensează rapid cele de mai sus. Ce încerc să zic e că sunt foarte departe de ceva pretenții la titlul Mama Anului, cum e și Sara departe de titlul Copilul Anului. Are și ea zile în care zici că a crescut-o Hitler și zile în care a crescut-o Budha. Na. Cum avem toți.  Deci nu știu dacă am dreptate eu sau ele. Scriu aici ce simt eu. Cu fiecare fir de păr din capul meu simt :).

M-a întristat articolul ăsta. Am pufait pe aici juma de oră, ba chiar uite, mi-am anulat articolul care urma să apară azi.

Am citit acum câteva zile niște sfaturi despre cum să scrii scrisori. Că atunci când te-a supărat ceva e mai bine să dai send după o noapte. Că atunci când răspunzi cuiva e bine să fii un pic mai drăguț decât a fost el cu tine șamd.

Deci să se noteze că asta e varianta mea drăguță Nu vreți s-o cunoașteți pe „sora” mea rea, Papeles, care face niște comentarii mult mai rele decât mine pe tema acestui articol :)).

Revenind.

  1. Dacă fuge copilul de tine, te ascunzi după un copac (într-un loc sigur, Doamne fer altfel) și îl lași să plângă până se învață minte.

Booon. Acuma. Vă rog faceți cu mine următorul exercițiu de imaginatie (da, revin la exemplul ăsta, l-am mai folosit și cu alte ocazii, mi se pare că funcționează, chiar și un comentator al articolului cu pricina merge cu gândul tot pe acolo 🙂 ).

Suntem în anul 2100. Ne ducem cu noua iubire a vieții noastre, cu care suntem încă în cea mai dulce și prostească îndrăgosteală, să vizităm Luna. Pentru că așa de dăștepți ne-am făcut de putem s-o vizităm. Îl iubim de numa, ni se înmoaie picioarele, e cel mai bun și cel mai frumos de pe Pământ, Supraomul nostru propriu și personal (chiar dacă ne mai ciondănim din când în când, că așa e la început, până ne obișnuim unii cu metehnele altora).

Iubi e „umpic”  supărat pe noi pentru că anterior s-a întâmplat să mai plecăm de lângă el. Na, așa suntem noi fetele, mai visătoare, ne mai pierdem după câte un crater, după un meteorit. La un moment dat, ne trezim singure. Fără telefon, fără mail, fără a avea idee cum dracu’ ajungem înapoi la navă (numai iubi știe). Strigăm, țipăm, ne uităm, fugim, nimic. Și nu e nimeni în preajmă. Și chiar dacă ar fi, ce să le explicăm?

Așa că la naiba, ne e frică. Foarte foarte frică. Suntem singure și nu știm cum să ieșim din situația asta, e de negestionat. O să rămânem aici, pe Lună, pe vecie, poate pe Iubi l-a mâncat un extraterestru, cine știe, și o să murim de foame și sete.

Ați plânge? Bă, eu da.

Ok, după X minute în care noi am simțit că murim de 1000 de ori, Iubi face țop și îmi explică că totul a fost doar o lecție ca să-l ascult pe viitor, să nu mai plec de lângă el după stele căzătoare.

Dacă l-aș asculta pe iubi pe viitor? La naiba. DA! La dracu, să nu mai văd niciun crater toată viața mea de fapt.

Pare sadic nenea ăsta, nu? Ați sta cu un tip așa? Într-o căsnicie așa? Cu un tip care vă tratează așa? Vă lasă să plângeți minute în șir în timp ce el asistă nepăsător, apoi vă mai și privează de mâncare și nu vorbește cu voi deloc când se supără? Totul în vederea scopului măreț de a vă educa fix așa cum crede el că ar trebui să arate și să se poarte nevasta ideală?

Băi, pe bune, ați sta cu un tip din ăsta? Că eu sigur nu.

Nu am o problemăcu articolul asta ca mamă, ci ca om. Ca om băi. Ca om să tratezi cu atâta indiferență și cruditate ființa care te iubește cel mai mult pe lume e sinistru. Zău, îmi pare rău, da e. Nici cu câinele sau pisica mea nu cred că aș proceda așa, dar cu Sara.

Repetați vă rog scenariul (că mă dor degetele pentru toate situațiile enumerate în articol). În fiecare puneți-vă voi în locul copilului și un soț în locul mamei. Petrecerea unde i-ai făcut o scenă de gelozie și apoi, când te distrezi mai bine cu fetele tale te ia de mână fără nicio explicație și te duce acasă. 100 de lei buget de la el, pe lună, pentru tine. Cado 😉 (mă rog, asta e cea mai zen dintre ele). Aia cu mâncarea nici nu pot să o comentez, să privezi un copil de mâncare? (a se nota, una e dacă vrea el, poa sa stea 3 zile nemâncat din partea mea dacă așa vrea, ok, și eu am zile când mănânc mai nimic și zile în care sperii un bărbat de 120 de kile). Să-mi ceară Sara de mâncare și eu să-i zic acuma rabzi dragă, dacă n-ai vrut ce ți-am dat mai mănânci mâine. Băi, nici nu pot să scriu, la naiba, CUM să îi spui asta? Nu mai am energie să o comentez pe aia cu tăcerea.

Să ne înțelegem. Nu cred în mici Domni Goe. Da, copiii trebuie educați. Noi, părinții le suntem modele și avem responsabilitatea asta. Mă scot din minți părinții care nu pun limite și care dau tot ce vor plozilor. Dar nu așa. Oameni buni, ființe umane, nu așa. Cu vorba bună, cu explicații, cu drag în ochi și curățenie în suflet.

Vorbiți cu niște mici minuni vii. Ale voastre. Modelați lut acum, asta faceți, nu-l transformați, vă rog, în lupi și vulpi. Faceți păsări, să zboare, măi dragi mame măi, faceți, vă rog, păsări, nu mai vreau să trăiască și Sara într-o societate plină de mistreți și voi să vă întrebați la 60 de ani de ce  nu vă sună copilul cu lunile.

PS. Am ezitat puțin să public au ba articolul ăsta. Că n-am chef de ceartă. Sunt în epoca mea zen și mi-ar plăcea să rămân așa. Dar mă sperie puțin că încă se scriu astfel de articole, că încă credem în astfel de metode. Că încă ne purtăm cu ei cum nu ne-ar plăcea să se poarte alții cu noi. Și mai cred că uneori e greșit să taci. Articolul ăla avea nevoie măcar de unul ca ăsta, să echilibrăm balanța 🙂

IMG_5555-001

Despre stele căzătoare și dorințe cu înghețată de ciocolată

Standard

Cred că ați auzit de Perseide. Mă rog, nu ălea din mitologia greacă, ăstea de pe cer.

Adică ce atâtea fițe, ploaie de stele. Wikipedia zice bine de ele.

Atâta ce le-am pândit anul ăsta, pentru că a fost primul an în care Sara a fost suficient de mare încât să înțeleagă care e treaba cu ele, cum vin, ce se întâmplă, cum e cu dorința (10 înghețate de ciocolată mâncate deodată).

În prima seară, le-am văzut singură. Era vreo 4 dimineața și am numărat 8 stele căzătoare în 15 minute. Ăăă, da, mi-am pus câte o dorință pentru fiecare dintre ele 😛

Aștept să vină cineva care scrie mai bine decât mine să explice cât e de frumos. Cred că doar deschisul cadourilor sub pomul de Crăciun, când ești copil, se poate măsura cu ce simți când vezi asta. Primul sărut cu tipul/fata care îți place de trei eternități. Senzația pe care o ai când copilul tău mic te îmbrățișează mai strâns ca o cămașă. Dacă nu ați făcut-o până acum, vă rog eu din sufletul meu negru și acru să nu mai pierdeți ocazia. Sunt în fiecare an, prin august. E una din chestiile musai în o viață de om. Chiar cred că lumea ar fi un loc un pic mai bun dacă toți oamenii ar vedea măcar o dată în viață o ploaie de stele căzătoare. Magie curată.

Revenind. N-am trezit-o pe Sara, era prea târziu, dar în seara următoare abia aștepta, patrula în sus și în jos, mă întreba de un triliard de ori CÂND vedem stelele (primele 3 seri fusese complet înnorat la 11 noaptea), i-am făcut baie, am citit poveștile, și apoi când se întunecase suficient să se vadă bine stelele am ieșit cu o pătură în brațe să o găsim pe cea care avea să-i aducă 10 înghețate de ciocolată.

Și ne-am așezat și s-a uitat spre cerul negru cu mii de stele, de acolo de jos, noaptea, când sunt ireale toate, nu-i totuna cu uitatul din picioare sau uitatul de pe un leagăn, când te uiți așa, culcată pe o pătură la stele, nici vorbă, asta e ceva cu totul special. Și atât mi-a fost.

Nasul ei s-a înfipt categoric sub mâna mea dreaptă, ochii larg închiși.

Ce faci mami, nu te uiți?

Nu mă uit nișiodată.

De ce vierme mic? Nu ai cum să vezi altfel stele căzătoare și să îți pui o dorință.

E înfricoșător.

Și nu, n-a vrut să se uite.

Nu știu ce vedeți voi când vă uitați la cer dar mie mi se rupe filmul. Reiau în capul meu imaginile cu Pământul din spațiu. Îmi amintesc de celelalte planete. Cât de reci sau calde și imposibile sunt. Mă gândesc la exoplanetele aflate la mii de ani distanță. La evoluție. La atomi. La tot ce nu știu. Și, da, e al dracului de mult.

Mă uit la copaci. Copacii îmi pun capac, de fiecare dată. Singura planetă, din cele pe care le știm noi, care are sigur copaci. Copacii sunt varianta mea de minuni reale.

Ei bine, cam asta mi se întâmplă în o fracțiune de secundă. Apoi, ca orice om ce mănâncă la KFC și conduce peste viteza legală, mă adun și revin pe Pământ, în pantofii mei (colorați) de adult responsabil care în puii mei, n-are cum să amețească când merge prin parc și se uită la cer.

Dar adevărul e că Sara are dreptate. E înfricoșător. Unul din cele mai înfricoșătoare lucruri din lume.

Unii oameni spun că simt ceva când merg în biserică. M-am tot gândit ce simt eu, că simt și eu ceva când merg acolo. Încă nu știu dacă e mai mult decât faptul că sunt foarte stingherită și nu știu cum să mă port și cum să fug mai repede. E ca și cum m-aș simți vinovată față de ceilalți cu ce cred eu despre religia lor și preoții lor și regulile lor.

Dar când privesc cerul? Da, mi-e și mie frică.

Dar nu e numai atât. E și cel mai sincer moment. Sunt eu cu mine singură (deși, atunci, la 4 dimineața, m-am gândit care ar fi fost oamenii pe care mi-ar fi plăcut să îi am acolo, cu mine, printre copaci și iarbă și beznă, i-am plantat imaginar, mai în stânga, mai în dreapta, fără să se atingă sau să se încurce, pe toți cu care aș fi vrut să împart bucățica mea de cer din noaptea aia). Fără minciuni, poleieli sau haine sau cărți citite sau limbă sau ani sau orice. Este, da, alături de sentimentul pe care îl am în fața mării, una din cele mai aproape chestii de divinitate, din cele pe care eu sunt capabilă să le simt.

PS. Poza (nu e cea mai grozava, nici nu mă prea pricep și nici n-am avut trepied) e din noaptea aia

IMG_1713