Tăcerea plimbărilor din parc :)

Standard

Dacă m-ați fi cunoscut acum vreo 6 ani, ați fi observat, poate, că îmi era oarecum frică să tac.

Mă simțeam datoare să vorbesc. Să înțeleagă lumea că în capul meu e ceva. Că principala chestie care mă definește este capul meu. Pentru că era capul meu. Mai ales nu felul în care arătam (mult prea mult a copil și aproape deloc a adult serios), cât de tânără eram. Veșnic pusă la colț pentru cât de tânără eram. Or fi fost și altele la pachet.

Deci mă construisem cumva așa. Să vorbesc. Să dovedesc câte știu, câte gândesc, câte pot.

Totodată, eram fata cu un plan. Serios. Pe termen mediu și lung, la virgulă și pătrat. Ziua era împărțită în ore (până la un moment dat mult prea multe petrecute la buro) cu chestii de făcut. Nu puteai să ratezi una sau să schimbi alta. Un plan e un plan și mai bine nu-l mai faci dacă n-ai de gând să te ții de el.

Tot veselă, tot colorată, ca și acum, dar cu un plan.

Niciodată, dar niciodată înainte de Sara nu mi s-a întâmplat să mă plimb așa, fără scop, printr-un parc. Dar asta era vreme pierdută. Puteam să îmi fac unghiile, să văd un film sau să merg la sală ( ha ha, glumă, nu, niciodată nu mi-a plăcut sau n-am înțeles de ce mama naiba merg oamenii la sală). Cum să mă plimb prin parc? Ca să ce?

Apoi Sara.

🙂

Îmi vin o avalanșă de imagini și de cuvinte și zâmbesc.

Crunt la început, desigur, oribil.

Și apoi, oau. Viața. Copilul ăsta m-a învățat atât de multe de-mi vine să-mi dau palme.

Cum să tac de exemplu. Și ce fain e.

Sara imi arata o floare. Eu pândesc soarele printre frunzele din copac. Ne certăm puțin în barca din Cișmigiu dacă o rază te mângâie (cum zic eu) sau te gâdilă (cum zice ea). Rămânem fiecare la opinia ei.

Alergăm după un fluture. Ne aplecăm peste malul lacului să ne holbăm la apă. Găsim culcușuri de gărgărițe. Salutăm gândaci negri.

Când obosim ne oprim. Când ne-am odihnit mergem mai departe.

Râdem când ne rătăcim și nu mai găsim mașina (se întâmplă mai des decât mi-ar plăcea să recunosc să uit complet unde am parcat).

Dacă ne e foame mâncăm, dacă ne e sete bem o cafeasuc.

Oricum eu nu mai am ceas, iar al Sarei zace la fel de liniștit într-un sertar. Ne uităm, simțim.

Nu ne grăbim.

In voi ce-au schimbat oamenii astia mici? 🙂

IMG_9660

Anunțuri

2 răspunsuri »

  1. M-a invatat sa fiu rabdatoare. Altfel decat cu rabdare nu ai sorti de izbanda cu prichindeata. Sunt tare curioasa cum o sa se dezvolte relatia noastra pe masura ce creste, dar sunt deja convinsa ca o sa fie mi-nu-nat! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s