Arhive zilnice: 15 iulie 2015

A început

Standard

E 12 noaptea și Sara n-a adormit de mult. A fost ziua ei, e incredibil de veselă (copilului ăstuia i-ai putea aduce Luna de pe cer în dar și ar zice meh, dar când vin prietenii ei la ea strălucește).

Am stat muuult la povești, mai mult decât de obicei (cred că de la atâta zahăr din tort :P).

Am vorbit de-ale noastre. Dacă e fericită (încă e obsesia vieții mele, încă o întreb constant).

Era. Este.

Au venit prietenele ei pe la ea (ceva ciudat totuși în raționamentul pe care și-a bazat alegerile) și ăsta e motivul pentru care e fericită, dar uneori copiii de la grădi se poartă urât cu ea.

Știu asta. Ce naiba poți să-i zici? Că i-aș juca pe cap și pe ei și pe mirobolanții părinți, sau de fapt pe ăia primii că doar ăștia nu vin așa pe țeavă, gata educați să-mpartă palme și vorbe dulci?

Nu pot să-i zic asta. Îi zic că da, unii copii sunt așa. Așa sunt și unii oameni mari. Trăim cu ei. Zâmbești frumos, tragi aer în piept, pleci și te duci să-i cauți pe ceilalți.

Sara: eu sunt bună.

Îmi întind antenele să simt dacă nu se plasează cumva pe o poziție de superioritate față de ceilalți. Dar nu o percep așa. N-o zice ca să se laude sau că știe că e ceva pozitiv. Nici nu mă întreabă pe mine, nu intră în repertoriul lucrurilor pe care i le spun. Mi-o zice ca pe o constatare. Cum îmi zice că azi a fost cea mai caldă zi sau că nu îi mai e foame.

Înghit nodul din gât.

Dar îți place la grădi mami? O întreb, inutil de altfel.

Da, zice, îmi plac educatoarele, pot să vorbesc cu ele, mă ascultă, și eu le ascult pe ele.

🙂 Ok, știu că le iubește.

Dar copiii mami? Ai un prieten adevărat la grădi? Sau nu prea?

Nu prea, îmi zice inițial. Ce e un prieten adevărat? vrea să știe.

Îm. Ce e un prieten adevărat.

Mă gândesc un pic la asta.

O persoană despre care simți că îți vrea binele. Care ține la tine, care simți că te iubește.

Se înseninează. Are. Două prietene așa (sunt două fetițe mici și sensibile din câte îmi povestește și despre ele simte asta. și ea ține la ele, îmi spune).

Ok. Mă gândesc dacă e prea mult să îi zic asta la 4 ani și jumătate.

La dracu, nu e.

Îi zic.

Mama, senzația asta, oamenii ăștia, că simți că țin la tine și tu ții la ei, cred că asta e unul din cele mai importante lucruri în viața asta de om. Ești norocoasă că le ai pe fetițele astea 2 și că ele te au pe tine. Și în viață, și noi, oamenii mari, dacă avem asta suntem norocoși.

Mă întreabă dacă am și eu oameni așa. Am. Vrea să știe și ea cum îi cheamă. Îi zic.

Îmi place să vorbesc cu tine.

Și mie cu tine (e adevărat, n-o zic doar așa).

Și să mă joc cu tine.

Și să ne plimbăm prin parc și să citim împreună și să petrecem timpul împreună.

Hei, stai, de ce ai zis tu prima, că exact asta voiam și eu să zic.

Pentru că, uneori, oamenii care se iubesc gândesc același lucru în același timp (ok, oatevăr, oi fi nebună, eu și cu melodia pesedeilor, dar chiar cred c-am fir direct cu mintea și sufletul ei cum are și ea).

Zâmbește ca o pisică și adoarme.

Cred că a înțeles.

Deci asta e. Am un gol în stomac. A început. Viața ei de om mare.

10506969_604396773028996_500862844156641027_o

Reclame