Arhivele lunare: iulie 2015

August vs. Septembrie

Standard

Voiam să vă întreb

  • dacă vă place septembrie (pentru că începe august și n-ar avea niciun farmec să vorbim despre august în București pentru că august în București arde ucigător și nu-i nimic de povestit).
  • dacă știți și voi uameni din ăștia (din diverse zări și părți, și vânzătoarea de la sandale și colega cu doctorat de la insituția X) care se adresează cu Duamna Numele Mic (cam cât de mega tâmpit trebuie să fii să faci asta).
  • dacă ați observat cumva că fotografii români sunt geniali (și tot vin, noi și foarte noi, buni și foarte buni)
  • oare dacă am sta undeva, lângă o mare caldă, m-aș sătura de ea cum mi se mai ia de câte o melodie pe care o iubesc inițial și mi s-ar face lene să mai înot?
  • au început să cadă frunzele. 28 iulie, pe Bulevardul Unirii, partea dreapta, îngălbenite. le pândesc în fiecare an când incep. de obicei e august, dar am văzut și septembrie. iulie anul ăsta.

Playlist playfull (și total danțabil) pentru că deși aș vrea să scriu despre toamnă urmează totuși ultima luna de vară. Make it count băi că iar vine frigul și hainele foi de ceapă și culorile alea urâte și seriozitatea și ce mama dracu nu m-am născut într-o țară unde-i numai vară.

PS. Awesome ukulele first song. Ukulele rulz people, ukulele rulz, mark my words 😛 (hint: when you’re sad google Nirvana Smells Like Teen Spirit – ukulele orchestra).

PPS. Muțumiri oficiale furnizorului meu special de ukulele :)). Dacă mai are cineva sugetii vesele și complet, dar complet neserioase (cum plănuiesc să fiu și eu luna asta, om mai vedea în septembrie dacă chestiile serioase merită au ba ceva atenție 😛 ) de melodii de vară please bring it on!

Montessori @ home?

Standard

Mmmm. Noi nu facem. Ca nu cumva să se înțeleagă că e un articol despre cum îi prezint eu materiale Sarei.

Nu îi prezint. Nu știu cum să îi prezint și chiar dacă aș ști, tot nu i-aș prezenta.

Ăsta e rolul grădiniței, al educatoarei.

Acasă, eu sunt mamă și atât.

Da, o cresc în spiritul ăsta. Decide singură, face singură, încerc să nu o întrerup din ce face, sau dacă chiar trebuie negociez cu ea întreruperea, nu sar să fac chestii pentru ea pe care le poate face singură, nu îi propun eu să facem ceva și îi cumpăr jucării (niciodată pe cele pe care le are la grădi) în funcție de chestiile pentru care arată interes. Sunt o placă foarte stricată cu veșnica mea replică că poate face orice atâta timp cât nu deranjează pe altcineva.

Mi se pare foarte dificil să le faci pe amândouă, să fii și educatoare și mamă simultan și să le faci și bine. E, probabil, unul din motivele pentru care nu am luat niciodată în calcul varianta homeschooling deși recunosc că simt fiori reci pe șira spinării când mă gândesc la sistemul tradițional de educație.

Nu văd cum din mama care se trântește pe jos, care se strâmbă și care se împiedică repetat ca să smulgă un hohot de râs m-aș transforma în eduacatoare care îi prezintă ovoidul și apoi o invită să lucreze cu el.

Sigur, or putea altele, nu zic nu. Doar că eu nu pot :).

Și pentru a țâșpea mia oară nu înțeleg mamele care se plâng că plozii nu sunt interesați de materialele pe care le prezintă. Mame Montessori. Știți ce înseamnă dacă nu sunt interesați de materialele pe care le prezentați? Fix asta. Că nu sunt interesați de materialele pe care le prezentați, deci probabil le-ar plăcea altele, deci probabil nu sunteți foarte atente la nevoile lor, deci probabil sunteți mai preocupate de ce vreți voi să învețe decât ce vor ei să învețe. Cam dur? Bine. Deja eram într-o pasă prea dulce.

Revenind. Sigur că pot să îi explic despre stele, despre de ce-i marea sărată, despre toate câte le știu și mă întreabă, dar în stilul meu propriu și personal, cu nas roșu de la frig, cu aruncat în sus în mare și pupat mânuțe. Nu cum îi prezintă educatoare la grădiniță. Și nici nu vreau să o fac. Sara are nevoie, da, nevoie, de amândouă.

Iar Sara acasă este independentă dar, de exemplu, are zile când mă pune să o încalț. Sau chiar să îi dau să mănânce (deși mânca singură cu lingurița de pe la 11 luni). Și asta în condițiile în care mi se spune că e un copil montessorian. Este. Dar doar când vrea ea :).

Și știți ceva?

E normal.

E exact, dar exact același motiv pentru care eu, atunci când sunt cu sotzoo în mașină și mergem undeva, deși știu drumul, îl întreb întotdeauna pe el pe unde să o iau. 🙂

IMG_9585

Tăcerea plimbărilor din parc :)

Standard

Dacă m-ați fi cunoscut acum vreo 6 ani, ați fi observat, poate, că îmi era oarecum frică să tac.

Mă simțeam datoare să vorbesc. Să înțeleagă lumea că în capul meu e ceva. Că principala chestie care mă definește este capul meu. Pentru că era capul meu. Mai ales nu felul în care arătam (mult prea mult a copil și aproape deloc a adult serios), cât de tânără eram. Veșnic pusă la colț pentru cât de tânără eram. Or fi fost și altele la pachet.

Deci mă construisem cumva așa. Să vorbesc. Să dovedesc câte știu, câte gândesc, câte pot.

Totodată, eram fata cu un plan. Serios. Pe termen mediu și lung, la virgulă și pătrat. Ziua era împărțită în ore (până la un moment dat mult prea multe petrecute la buro) cu chestii de făcut. Nu puteai să ratezi una sau să schimbi alta. Un plan e un plan și mai bine nu-l mai faci dacă n-ai de gând să te ții de el.

Tot veselă, tot colorată, ca și acum, dar cu un plan.

Niciodată, dar niciodată înainte de Sara nu mi s-a întâmplat să mă plimb așa, fără scop, printr-un parc. Dar asta era vreme pierdută. Puteam să îmi fac unghiile, să văd un film sau să merg la sală ( ha ha, glumă, nu, niciodată nu mi-a plăcut sau n-am înțeles de ce mama naiba merg oamenii la sală). Cum să mă plimb prin parc? Ca să ce?

Apoi Sara.

🙂

Îmi vin o avalanșă de imagini și de cuvinte și zâmbesc.

Crunt la început, desigur, oribil.

Și apoi, oau. Viața. Copilul ăsta m-a învățat atât de multe de-mi vine să-mi dau palme.

Cum să tac de exemplu. Și ce fain e.

Sara imi arata o floare. Eu pândesc soarele printre frunzele din copac. Ne certăm puțin în barca din Cișmigiu dacă o rază te mângâie (cum zic eu) sau te gâdilă (cum zice ea). Rămânem fiecare la opinia ei.

Alergăm după un fluture. Ne aplecăm peste malul lacului să ne holbăm la apă. Găsim culcușuri de gărgărițe. Salutăm gândaci negri.

Când obosim ne oprim. Când ne-am odihnit mergem mai departe.

Râdem când ne rătăcim și nu mai găsim mașina (se întâmplă mai des decât mi-ar plăcea să recunosc să uit complet unde am parcat).

Dacă ne e foame mâncăm, dacă ne e sete bem o cafeasuc.

Oricum eu nu mai am ceas, iar al Sarei zace la fel de liniștit într-un sertar. Ne uităm, simțim.

Nu ne grăbim.

In voi ce-au schimbat oamenii astia mici? 🙂

IMG_9660

Lady like

Standard

Futu-i. Dracului de treabă. Puii mei. Ocazional (adică când interlocutorul nu pricepe româna), merge și un fuck, fucked, fuck it samd.

Dacă le folosesc? Mă, da. Chiar da. Adică nu în loc de bună ziua, doar dacă e cazul. Atât că uneori e cazul. Și în loc să zic ăăăăă zeeeeen now serendipity, înjur. Căcat în principiu, când crapă ceva. Când e groasă rău, e futu-i. Una ușoară e de puii mei.

Acuma, că asta nu mă face o doamnă, e clar. Sincer, niciodată n-am pretins c-aș fi una.

Dar oare cele care nu folosesc niciodată aceste prețioase (și utile, zău, credeți-mă) cuvinte în vocabular sunt? Doar pentru că nu le folosesc? Asta ne face au ba doamne? 🙂

Sunt obsedată de oamenii reali. Adevărați, care nu își pun măști, care nu joacă roluri (măcar un rol mic, fiecare parcă vrea să joace măcar un mic rol acolo de-l miroși de la o poștă). Care se asumă (mă-ndoiesc că e conjugat bine, da mă rog, ideea e mai importantă) cu bune și rele, pentru că, sa lăsam rahaturile, toți avem și rele. Oamenii ăștia îmi plac.

Iar adevărul adevărat e că înjur când mă enervez. Uneori, recunosc, când nici măcar nu sunt nervoasă.

Port blugi și teniși, prefer berea vinului alb, zic căcat, mă dau în leagăn, știu să merg pe toace de 12 în așa fel încât să nu arăt ca o pitzi blondă (pentru mine e o performanta, ca prima oara cand am incercat treaba asta opreau masinile pe strada sa ma intrebe daca n-am nevoie de ajutor, si intre noi fie vorba, chiar aveam). Nu că se întâmplă des să merg pe toace de 12. Dar și când se întâmplă posibil să mai scap câte un futu-i. Doar dacă e groasă, desigur.

Mi-au auzit urechile recent că nu e frumos. Că nu sunt în ton cu lumea. Că nu se face. Că mon cher.

Duamne da  cine dracu vrea să fie în ton cu lumea asta. Eu una chiar nu.

Bon. Duamnelor, de care-mi sunteți? Mai scapă câte-un ucide-l toaca au ba? 😛

IMG_9524

Potty training

Standard

Pe cand avea Sara aproape 2 ani am fost la o plimbare prin parc cu o mamica si un tatic si o fetita de-o seama cu a noastra. Si fetita a facut no. 2 pe ea. Tatal ei, foarte suparat pe mamica, ca de ce nu a pus-o acasa, ea nu stia „care e mersul”? Mamica, la randul ei, foarte suparata pe fetita ca facuse asa o rusine.

Sincer va spun, m-a impresionat scena. Daca mai incercasem si eu sa o pun pe Sara pe olita de cateva ori pana atunci, cand mi se parea mie ca face (si pe fie-mea o durea la basca, se ridica si se ducea unde avea treaba fluturand intr-o viteza ametiotoare doua buci roz prin fata ochilor mei) de atunci am zis ca o las in plata Domnului, cand o vrea atunci s-o lasa de ei, ca doar nu s-o marita in pampers.

Vara cand avea 2 ani jumate, cand am fost la tara, din motive de caldura, am mai lasat-o in chiloti dar avea tot soiul de accidente, abia spre sfarsitul vacantei incepuse sa se imbunatateasca….aaa…asta, procesul :). Intoarse la Bucuresti, a cerut categoric pampersul si la intrebarea mea: „Da cand renuntam mami la el?” mi-a raspuns, hotarata, „La vara’. Asa ca n-am mai stresat-o absolut deloc, si cand a venit vara, intr-o zi cu soare de la inceputul lunii iunie (3 ani si 5 luni), am intrebat-o daca nu vrea sa renunte la el. A zis da, si aia a fost. A avut 2 accidente in prima saptamana, cand eram in deplasare cu Anya (verisoara ei) si de atata joaca uita de ea :).

Nu face la WC-ul de acasa, i se pare mare (si chiar e, chiar si cu reductorul ala), in schimb la gradi da (au micute pentru ca Montessori). Acasa face la o „olita” in forma de WC :D. Asa mi s-a parut mie logic sa ii iau atunci cand am gasit-o la oferta pe Amazon, in forma de WC :D.

Si gata, end of story. Eu n-am facut nimic, copilul nu a fost stresat, nu a avut accidente, nu nimic. E tarziu? Poate. As face-o la fel daca as avea de ales? Mdap. Definitely.

Am scris-o in ideea ca mai dati si voi de berbeci ca nenea ala care se aplecase spre Sara sa ii spuna ca e foarte rau ca are inca pampers. Fie-mea il ignora (stiti ce buna e la chestia asta? nus cu cine o semana :D). Eu insa am bombanit, suficient de tare cat sa ma auda, ca cred ca e mai grav ca fi-su stie pe dinafara ordinea la desene animate de la 9 seara la 9 dimineata.

Deci da. Inca un articol despre cum n-am facut eu nimic si fie-mea le face singura cand ii tuna :)).

La voi cum a fost? Ati renuntat la ele sau still in process?

IMG_5613

Despre

Standard

Despre cei 3 care i-au cumpărat un pahar de suc bodyguardului de la concert, cel care stătea între mine și ei. Că s-au gândit că îi e cald și că are nevoie de un pahar cu ceva rece. A trebuit să îi zică de trei ori ca să înțeleagă că i-au luat suc lui. Da, lui. Suc. Da. Pentru el. La sfârșit a zâmbit. Un nene chel cu mușchi. Știti genul.

Despre tipul care aleargă juma de parc după o mămică care a pierdut pălăria copilului pe care îl ține în brațe.

Despre colegul de la etajul 5 care dă noroc cu gunoierul care locuiește în o cutie lipită de locul unde muncim. Care își bea, uneori, cafeaua cu el dimineața.

Despre tipa care se duce în mijlocul străzii, printre mașini, să ia un bolovan mare care ar putea cauza un accident.

Despre nenea de la mașinuțele din parc care lasă copiii săraci să se dea o tură fără bani.

Despre cei care mă întrebă dacă nu vreau și eu o poză (nu prea vreau, dar întotdeauna mă topește cine întreabă 🙂 ).

Și aș mai avea exemple.

Deci nu, nu e despre cât de asortate sunt sandalele cu rochia sau câte zerouri am în cont în ziua de salar sau cât mi-a ieșit la ultimul test de IQ. Da, la naiba, e despre random acts of kindness. Genul care nu se văd. Cu care nu pui o poză după pe Facebook, să știe lumea că ești bun. Pe care le știi doar tu, nu le povestești în birou sau la cafea ca să impresionezi duduia cu gene false și silicoane-n bot (deși vorbesc prostii, probabil duduia cu pricina n-ar fi impresionată de chestii de-astea ci de o mașină albă și un smartfeon asortat).

Real human beings. The only ones that matter. Mai sunt pe ici pe colo. Rari, na, că toate de mai sus par a conta mai mult. Și da, asta vreau să se facă Sara când crește mare.

Cine nu crede în magie să iasă afară din clasă acum

Standard

În ziua când au găsit pentaquarkul stau pe o bancă cu o fetiță al cărei păr se transformă în aur dacă vreo rază de stea aterizează pe el și-mi cere să i-l arăt pe Pluto, iubirea ei, și-a mea, doar ce i-am zis că oamenii au trimis o mașină acolo, o mașină care merge cu fro 2 becuri de 100 de wati și care duce cu ea puțin din cenușa omului care l-a descoperit da, pe Pluto, mașină care a bântuit prin cer fro 5 miliarde de km și care ne-a trimis o poză la care se uită Sara acum și mă întreabă dacă Pluto are o inimă acolo, uite, mi-o arată, și mie nu-mi vine să cred, râd în hohote pe banca din parc, o inimă măi, o inimă, de la planeta cea mai iubită de oameni (sigur măcar de ăia timizi care au suferit cu Pluto când i-au zis că e prea mic să fie planetă-câtă răutate-, că numai Pluto putea să înțeleagă cum e să fii ultimul la Țară Țară Vrem Ostași și uite că nici măcar nu e așa mic cum credeam) ha! cât de tare poa să fie asta că și dacă o citeam într-o carte mi se părea trasă de păr și voi vedeți chestia asta în ziua când eu întineresc 11 ani, dar fix 11, că doar la 22 de ani ascultam Robbie cu colega de apartament din facultate, cu care o să merg, desigur, tot cu ea, nu puteam să merg cu altcineva în ziua când întineresc 11 ani, la concert.

Deci cum. Cum, cum, cum mă cum să nu crezi în magie? Cum?

IMG_1366

A început

Standard

E 12 noaptea și Sara n-a adormit de mult. A fost ziua ei, e incredibil de veselă (copilului ăstuia i-ai putea aduce Luna de pe cer în dar și ar zice meh, dar când vin prietenii ei la ea strălucește).

Am stat muuult la povești, mai mult decât de obicei (cred că de la atâta zahăr din tort :P).

Am vorbit de-ale noastre. Dacă e fericită (încă e obsesia vieții mele, încă o întreb constant).

Era. Este.

Au venit prietenele ei pe la ea (ceva ciudat totuși în raționamentul pe care și-a bazat alegerile) și ăsta e motivul pentru care e fericită, dar uneori copiii de la grădi se poartă urât cu ea.

Știu asta. Ce naiba poți să-i zici? Că i-aș juca pe cap și pe ei și pe mirobolanții părinți, sau de fapt pe ăia primii că doar ăștia nu vin așa pe țeavă, gata educați să-mpartă palme și vorbe dulci?

Nu pot să-i zic asta. Îi zic că da, unii copii sunt așa. Așa sunt și unii oameni mari. Trăim cu ei. Zâmbești frumos, tragi aer în piept, pleci și te duci să-i cauți pe ceilalți.

Sara: eu sunt bună.

Îmi întind antenele să simt dacă nu se plasează cumva pe o poziție de superioritate față de ceilalți. Dar nu o percep așa. N-o zice ca să se laude sau că știe că e ceva pozitiv. Nici nu mă întreabă pe mine, nu intră în repertoriul lucrurilor pe care i le spun. Mi-o zice ca pe o constatare. Cum îmi zice că azi a fost cea mai caldă zi sau că nu îi mai e foame.

Înghit nodul din gât.

Dar îți place la grădi mami? O întreb, inutil de altfel.

Da, zice, îmi plac educatoarele, pot să vorbesc cu ele, mă ascultă, și eu le ascult pe ele.

🙂 Ok, știu că le iubește.

Dar copiii mami? Ai un prieten adevărat la grădi? Sau nu prea?

Nu prea, îmi zice inițial. Ce e un prieten adevărat? vrea să știe.

Îm. Ce e un prieten adevărat.

Mă gândesc un pic la asta.

O persoană despre care simți că îți vrea binele. Care ține la tine, care simți că te iubește.

Se înseninează. Are. Două prietene așa (sunt două fetițe mici și sensibile din câte îmi povestește și despre ele simte asta. și ea ține la ele, îmi spune).

Ok. Mă gândesc dacă e prea mult să îi zic asta la 4 ani și jumătate.

La dracu, nu e.

Îi zic.

Mama, senzația asta, oamenii ăștia, că simți că țin la tine și tu ții la ei, cred că asta e unul din cele mai importante lucruri în viața asta de om. Ești norocoasă că le ai pe fetițele astea 2 și că ele te au pe tine. Și în viață, și noi, oamenii mari, dacă avem asta suntem norocoși.

Mă întreabă dacă am și eu oameni așa. Am. Vrea să știe și ea cum îi cheamă. Îi zic.

Îmi place să vorbesc cu tine.

Și mie cu tine (e adevărat, n-o zic doar așa).

Și să mă joc cu tine.

Și să ne plimbăm prin parc și să citim împreună și să petrecem timpul împreună.

Hei, stai, de ce ai zis tu prima, că exact asta voiam și eu să zic.

Pentru că, uneori, oamenii care se iubesc gândesc același lucru în același timp (ok, oatevăr, oi fi nebună, eu și cu melodia pesedeilor, dar chiar cred c-am fir direct cu mintea și sufletul ei cum are și ea).

Zâmbește ca o pisică și adoarme.

Cred că a înțeles.

Deci asta e. Am un gol în stomac. A început. Viața ei de om mare.

10506969_604396773028996_500862844156641027_o

Oracol

Standard

ț

Să ridice mâna sus cine n-a completat un oracol în clasa a 8-a.

I did. Și, apprarently, cum am aflat recent, so did Proust (și nu, n-am citit În căutarea timpului pierdut).

Nimic n-am scris. Nimic, nimic, asta nu e vreme de scris, nu-i, marea ne așteaptă și scârbiciul ne-ngrozește. Așa că am completat asta. 😀

Ce-a răspuns Proust aici.

Și David Bowie.

Și de fapt cică o grămadă de uameni mișto au răspuns în cartea asta.

Have fun, răspundeți și voi (mi-ar plăcea să văz și eu ce ziceți, dar nu-i musai, ăvcors), pare mai puțin jenant, acum că am aflat că și Proust a completat unul 😀

What is your idea of perfect happiness?
Reading on a beach (with the people I love).

What is your most marked characteristic?
Optimism.

What do you consider your greatest achievement?
Sara.

What is your greatest fear?
Dying too soon, not seeing Sara grow up.

What historical figure do you most identify with?
Hate history. Highschool trauma.

Which living person do you most admire?
My father.

Who are your heroes in real life?
Human beings.

What is the trait you most deplore in yourself?
Impatience (working on it).

What is the trait you most deplore in others?
Phoniness. And overdose of perfume.

What is your favorite journey?
Reading, no doubt about it.

What do you consider the most overrated virtue?
Smartness.

Which word or phrases do you most overuse?
Exactly.

What is your greatest regret?
Not speaking out or acting in several occasions.

What is your current state of mind?
Probably dreamy.

If you could change one thing about your family, what would it be?
Distance. I would like for all of us to get together more often. Fun group in some sort of non-traditional weird way :).

What is your most treasured possession?
My car. Makes me serene and brings me happiness :).

What do you regard as the lowest depth of misery?
Living in between.

Where would you like to live?
Right here. In a normal society tough. That would be nice.

What is your favorite occupation?
Swimming. Into the sea.

What is the quality you most like in a man?
Kindness.

Mă scuzați 2 secunde. Sara mamă, ai notat-o pe asta, da?

What is the quality you most like in a woman?
Sense of humor.

De fapt ambele, la amândouă sexele.

What are your favorite names?

Couldn’t care less about names.

What is your motto?

Mottos make me think at beauty pageants. I have a necklace which says Let Go.

PS. Seminte, Radu, Maggie, this sounds like a leapsa to me. You’re it. 😛

IMG_8469

Death defying acts

Standard

Acum vreo lună povesteam cu var-miu la un drum lung în mașină (astea sunt bune de vorbit) că nu înțeleg de ce vor oamenii să fie foarte bogați, să aibă milioane, când mie de fapt îmi trebuie bani pentru 3 lucruri: călătorii, cărți și benzină. Sume medii mi-ar trebui 😀 . Astea 3 chestii mă fac să zâmbesc (sunt și cărți care mă fac praf, dar e ok, Kafka parcă zicea că așa ar trebui să fie cărțile bune-sunt de acord doar pe jumătate). Sara și muzica îmi oferă fericire fără bani :). Aș adăuga niște cafea. Și pozele.

Sigur, ne trebuie în primul rând bani pentru nevoile de bază. Rate. Dacă mai rămâne ceva.Dar dacă mai rămâne ceva, cumva, pe ce îi dăm? Eu i-aș da/îi dau pe alea 3 chestii de mai sus.

Dacă m-ar fi făcut fericită o casă cu piscină? Sau un Ferrari? O bijuterie? O rochie de nuș ce firmă? Să stau la 5 stele în Maldive? Dar mzău, oare o casă sau un Ferrari chiar pot face un om fericit? Și știu eu câteva locuri cu o apă ireală pe aici, pe aproape. Nu-i nevoie de Bahamas.  În plus, între noi fie vorba, mă simt cam aiurea la 5 stele.

Ați stat vreodată, așa, să luați la purecat care sunt lucrurile care vă fac cu adevărat să zâmbiți? Sau nu mai e timp de asta? Prinși între. Am o melodie așa pe unul din playlisturile recente, nu mai știu care. Cu oamenii prinși între. E atâta agitație acolo între, cine mai are timp de altceva.

Azi de fapt voiam să pun niște poze de la Londra. Dar nu prea am poze de la Londra, n-am avut chef (doar noaptea am mai făcut câteva. meh, cine știe).

Treaba asta cu călătoritul este un act sfidător de moarte :). Ca și pozele, muzica, să iubești (dar insist, insist să nu fim plictisitori și să nu ne rezumăm numai la oameni), să înveți (băi suntem complet cretini cu școala asta, sunt atâtea lucruri geniale pe care am putea să le aflăm, lucruri care ne-ar face mai buni, oameni și lucruri, idei, care dacă s-ar găsi poate s-ar inventa leacul pentru cancer dar nu ajung acolo pentru că suntem plafonați în ce-a vrut să spună autorul tip de școală. futu-i).

Mă strâmb acum când scriu asta, iese prea serios. 🙂 E din cauza melodiei.

Revenind la Londra, e singurul oraș despre care cred că ar putea întrece Roma. E murdară, aglomerată, gălăgioasă (am stat cu căștile-n urechi, altfel nu rezistam) și mi-a adus aminte de București (sticla și cărămida și toate de mai sus). Era să mă omoare cu fish and chips-ul ei. Dar e incredibil, incredibil de frumoasă. Casele, străzile, domnul în uniformă care citea lângă un porumbel și London Eye (singura imagine care îmi place din cele pe care le-am făcut, și probabil n-are legătură cu felul în care a ieșit poza), florile, culorile,  femeia paznic de la British Museum care mi-a dăruit unul dintre cele mai sincere zâmbete din ultimul timp (ce cadou fain), cărțile bune cu 2 lire jumate, cuplul cu păr alb și sandale urâte, ținându-se de mână (i-am invidiat), terasele, ușile colorate din Notting Hill, parcurile cu veverițe blânde și caruselul.Cel mai mult mi-a plăcut când ne-am pierdut pe străduțe. De fapt, nu prea cred în asta cu pierdutul, în capul meu e exact pe dos:).

Cum să nu iubești orașul care te lasă să te dai în carusel? 🙂 M-am dat în carusel în Londra. Unul din ăla ca-n Amelie. Aici îmi e rușine (se uită lumea ciudat când mă dau în leagăn, dar în carusel).

Mi-ar plăcea tare mult să călătorească Sara când e tânără. Fără noi. Musai fără. Când încă se formează. Atâta mi se pare că te schimbă un oraș sau o călătorie. Erau mulți puști în Londra noaptea, pe malurile Tamisei, atâta energie. Chiar și cu fata care plângea în hohote, în fund, lângă un felinar (aș fi vrut să mă opresc lângă ea să-i promit că o să se îndrăgostească din nou, dar nu știu dacă m-ar fi crezut, fiecare dragoste e ultima). Chiar și cu ea aș vrea să vada Sara Londra cât e tânără. Și Parisul și Roma și Barcelona. Măcar. Toate minuni. Da, minuni. Atâta lasă în tine să vezi orașele ăstea, sau o fi că-s eu din cel mai mic dintre orașe și mă hrănesc din uluiala asta cum pot să fie altele. 🙂 Sper să putem face asta. Și să nu intru cumva în cine știe ce zonă în care să uit.

Așa-i că și voi vreți să călătorească copiii voștri când vor fi tineri? Poate merg împreună :). Aș fi un pic mai liniștită să fie Sara cu ei (nu, nu cred c-aș dormi niciodată în nopțile alea, de fapt nici nu știu cum aș respira, dar tot cred că ar trebui să facă asta :P).

PS. Și are nori grași. Cei mai grași nori pe care i-am văzut. Irezistibil.

IMG_9239 IMG_9254 IMG_9271 IMG_9329  IMG_9427 IMG_9437 IMG_9447 IMG_9450 IMG_9458 IMG_9515  IMG_9520  IMG_9535 IMG_9548