Arhivele lunare: iunie 2015

Gay

Standard

Mie nu cred că mi-au explicat ai mei niciodată cum stă treaba cu homosexualitatea. Și sinceră să fiu, nici acum habar n-am ce cred ei despre asta, am presupus tot timpul că la fel ca mine 🙂

Era o fată, mai mare decât mine, prin clasa a 6-a (sau poate chiar mai mare?) când eu eram în clasa 1-a sau a 2-a și se îmbrăca și se purta ca un băiat. Îmi amintesc destul de precis că se făcea mișto de ea, că se arăta cu degetul pe la colțuri și că se râdea mult.

Aș vrea să pot scrie că m-am dus să îi iau apărarea, sau măcar să stau de vorbă cu ea, dar adevărul e că nu am făcut-o, mi-era prea frică de ce mi-ar fi făcut mie, prea terorizată să aparțin la 7 ani (între timp, fuck it). Dar încă mi-o amintesc destul de clar, tocmai probabil pentru că mă mustră conștiința că nu le-am zis să o lase în pace.

Zilele trecute am aterizat, din întâmplare, în mijlocul unei conversații despre cuplurile de gay care au copii. Se dezbătea între a nu fi de acord cu cuplurile de gay în general sau a accepta asta, atât timp cât nu o vedem, și mai ales, exclus să aibă copii. Dacă se molipsesc? Ce i-aș spune Sarei dacă ar vedea doi bărbați sărutându-se?

Le-am zis că mai bine să nu mă întrebe, sunt din alt film și făcut un S cu piciorul drept în nisip, în timp ce băteam în retragere încercând să evit conversația.

Am și reușit, de altfel, cu puțin ajutor nesperat (dar foarte apreciat) :).

Dar vreau să scriu acum. E un fel de late stand up 🙂 (nu la conversație, I could care less about that, ci pentru fata din clasa a 6-a).

Nu, nu cred că e o boală.

Nu, nu cred că alegem pe cine iubim. Fie că alegerea vizează genul persoanei sau chiar persoana în sine.

Nu, nu am nimic împotriva cuplurilor de homosexuali. Dacă ar vedea Sara 2 bărbați sau 2 femei care se sărută i-aș explica exact ce e: uneori, sunt femei care iubesc femeile, și uneori, sunt bărbați care iubesc bărbații. Ba chiar e o fată care vinde în parcul în care mergem. Probabil e gay, se îmbracă foarte masculin, se poartă și e tunsă ca atare. Dar are niște ochi calzi și ne zâmbește tot timpul. Într-o zi, m-a întrebat Sara ce e: fată sau băiat. Are 4 ani Sara. I-am răspuns doar că pare a fi o persoană foarte frumoasă :).

Nu, nu am nimic împotrivă să aibă copii. Nu, nu cred că s-ar molipsi de la părinți. Cred că unii oameni n-ar trebui să aibă copii. Oamenii răi, așa cum definesc eu răutatea în capul (fie ea subiectivă au ba, definiția zic, nu neg), dar că iubești nu intră în definiția lucrurilor rele, indiferent de circumstanțe, cel puțin în capul meu.

Da, mi-am imaginat cum ar fi dacă, cine știe, fac scenarii, constant, cu tot ce s-ar putea întâmpla în viața Sarei.  Cum ar fi dacă Sara ar iubi o femeie. Și știți ceva, chiar dacă ar fi un șoc, evident că în capul meu aștept un super dud care s-o iubescă (hei, și care musai să citească, dacă tot sunt la capitolul condiții), accept și o super dudă. Important e să fie ea fericită, să iubească și să fie iubită. Că eu, una, o s-o iubesc complet indiferent de persoana pe care o alege. Ba chiar mi s-ar părea mai rău să aleagă un tâmpit care nu ține la ea sau care vorbește urât cu ea sau care crede că locul femeii e la cartiță sau care sau care. Da, mai rău.

Îmi e greu să găsesc argumente pentru acceptarea homosexualității pentru că în capul meu e pur și simplu ceva firesc să o faci. Am mai zis și la alte articole. Nu cred că a fi diferit de majoritate ar trebui să atragă o penalizare. Și nu, nu mă refer să accepte societatea ochelarii cu rama neagră groasă, codițele în vârful capului la băieți sau bărbile astea omniprezente. Ci pe cei cu adevărat diferiți.

N-a ieșit prea drăguț, niciodată nu-mi iese când scriu despre treburile astea serioase în care cred.

S-a notat, da? 🙂 I’m with them.

PS. Și dacă cumva, cine știe, fata din a 6-a citește blogul: Darling, fuck ‘em all.

IMG_6998

Zgârieturi

Standard

Am 3 zgârieturi în tălpi. 2 în dreapta și una mai mare în stânga. Mai am una pe degetul arătător al mâinii drepte și o gaură în palmă.

Pe cea din talpa dreaptă o simt uneori, când stau la semafor, în trafic în București sau când accelerez pe autostradă. Pe cele din stânga nu prea, poate doar atunci când calc. Sau poate la baie, când mă holbez la ele.

Cea de la deget e cea mai enervantă, o simt de fiecare dată când bag mâinile în buzunar, ocazie cu care am descoperit că bag destul de des mâinile în buzunar.

La gaura din palmă mă uit ușor îngrijorată, e aproape vindecată și mi-e teamă că în curând o să dispară de tot.

La mâini m-am lovit în prima zi, pe o plajă cu multe alge și mult miros. Am alunecat pe pietre și m-am oprit în mâna dreaptă. Dar totuși, am înotat destul de mult, chiar dacă a trebuit să sărim de pe bolovani ca să ajungem la apa curată și chiar dacă am mers pe jos aproape o oră până am ajuns acolo.

La picioare chiar aș fi putut să evit, desigur. Eram pe o plajă lungă și lată, cu cea mai turcoaz apă pe care am văzut-o eu vreodată la Marea Neagră. Încă nu sunt sigură că era o plajă adevărată, poate mi-am imaginat-o. Am plecat să mă plimb, cu căștile în urechi și telefonul băgat în slipi până am fost complet singură. Mă rog, aproape, pescărușii ăia erau destul de băgăcioși. Atâta că partea antrenantă de la Come on Eileen a început într-un moment total neprielnic, în care am simțit o nevoie impetuoasă să alerg. Eu, care nu alerg. Așa că, desigur, am făcut orice om normal ar fi făcut, am alergat (preuspunând că oamenii normali au nevoie impetuase de a alerga pe plaje pustii). Prin multe scoici, dar ce mai conta. Nici măcar n-am simțit decât peste vreo oră mai tâtziu, când înotam, că mă zgâriasem destul de rău, de 2 ori în talpa dreaptă și o dată în talpa stângă, după cum spuneam.

Cred că oamenii care iubesc doar oameni greșesc, e de-a dreptul plictisitor. Poți să iubești melodii, sau cărți, sau fracțiuni de secundă cu lumină și o copertă, sau o plajă. Eu, de exemplu, cred că m-am îndrăgostit de plaja asta. E aproape prea bună să fie adevărată, de asta sunt încă ușor îngrijorată.

Acum serios. Știți ceva pe lumea asta care să te facă să te simți, în același timp atotputernic și infim ca sentimentul pe care îl ai atunci când stai pe o plajă pustie cu o mare agitată în față? Că eu nu știu. De când am vreo 6 ani stau așa cu capul gol și mă uit la ea și ascult vântul și simt cum mi se îngroapă picioarele în nisip până mă simt și mică și mare.

Așa că, vedeți, de asta n-am scris nimic, am niște zgârieturi pe care vreau să le păstrez până data viitoare când o văd.

IMG_8041

Wallflower

Standard

Ok.

Încerc să scriu despre asta și înainte să mă apuc mi-e frică că n-o să fiu coerentă, că, de altfel, de obicei nu sunt :). Și că o să fiu prea serioasă, pentru că încerc să fiu clară, și nici asta nu îmi place să fiu. Serioasă,nu clară.

Dar încerăm.

Un nene, Carl Gustav Jung, zicea pe la1913:

This excessive sensitiveness very often brings an enrichment of the personality. . .  Nothing could be more mistaken, though, than to regard this excessive sensitiveness as in itself a pathological character component. If that were really so, we should have to rate about one quarter of humanity as pathological.
Literatura recentă duduie pe tema asta (HSP-Higly Sensitive Persons), persoanele foarte sensibile, sfântul goagăl vă poate ajuta, eu am preferat să mă rezum la nenea ăsta, părea băiat serios :P.
În traducere, cam 25% dintre oameni (și copii) sunt…foarte sensibile :). Unii dintre ei sunt introvertiți, dar nu neapărat. Însă da, mulți dintre introvertiți sunt și persoane foarte sensibile.
O să pun întâi linkurile la nește teste pentru persoane și copii (evident, nu are aceeași relevanță ca unul făcut de un profesionist, informațiile de background sunt mult mai importante, dar e mai degrabă util pentru a înțelege ce caracteristici are o pesoană hipersenzitivă).
Ok. Sara bifează fiecare, dar fiecare căsuță.
Plânge ușor (as in repede, că altfel vă garantez că are cel mai puternic țignal din București și posibil România),o deranjează etichetele, bluzele miros când i le dau dimineața pe ea, zgomotele o sperie, după o zi agitată la grădi îmi cere să opresc până și muzica în mașină șamd.Urăste surprizele (a plâns la 2 ani când i-am adus tortul de ziua ei, deși eram doar eu și sotzoo acasă). E persoana care sesizează, dintre toți oamenii din jurul meu, la doar 4 ani, cea mai subtilă schimbare de dispoziție (și nu cred că sunt o peroană ușor de citit – mă rog, cu excepția momentelor când mi se pare cineva idiot când parcă o am tatuat pe frunte).Sau când mergem prin parc, și am o bluză căreia îi pică umărul, se oprește din pictat, mi-o ridică la loc, îmi zâmbește și continuă. Da, are simțul umorului, chiar face glume bunuțe :). Evideeent că adoarme imposibil de greu seara (scriu despre asta de aproape 5 ani :)) ), urăște schimbările (mai ales când asta implică persoane noi în viața ei) și pune tone (toooneee) de întrebări. Și vrea să învețe, să învețe, nu trece zi să nu îmi spună cu cea ar mai vrea să lucreze aka joace la grădi (luckily din jucatul ăla învață o tonă). Este în permanență atentă și obervă când are cineva nevoie de ajutor. Mă terorizează cu cel mai incredibil simț de observație (ex. am mers  o lună cu taxi, la interval de 2 săpămâni a recunoscut un taxi, că mai fusesem în el. sincer. wtf? sau gardurile de pe o stradă sunt identice cu cele de la casa  lui X, la care a fost de maxim 4 ori în toată viața ei, ultima oară anul trecut). sau sau sau. chestii pe care eu nu le-aș observa niciodată). Nu mai vorbesc de cât de precaută e șamd.
Mă rog. Pot continua până mâine. She fits the profile.
Și nu numai ea, mai știu eu câțiva copii :).
Ce încerc să subliniez e că nu un defect. Ceva ce trebuie corectat. La fel cum spuneam mai demult și despre introvertiți. Nu e cazul să ne dorim să-i perfecționăm, să-i facem extrovertiți. Să îi schimbăm.
Ci să îi respectăm și să îi acceptăm așa cum sunt. Cam cum ar trebui să facem cu orice altă ființă, indiferent cât de aparte ar fi față de marea majoritate, atâta timp cât nu deranjează pe cei din jur.
Bănuiesc că vă imaginați că nu sunt prostănaci, sau ceva. Dimpotrivă.
Sunt persoane foarte intuitive, inteligente, empatice.
Am avut recent ocazia să o văd într-un grup de copii. Ok, sunt copiii extrovertiți, primii care interacționează cu profesorul, primii care ridică mâna, primii care răspund, cei care se agită, care se aud. Și profesorii îi caută și e firesc să fie așa :). Apoi sunt cei de mijloc (ca să nu folosesc termenul normali că nici ăi de dinainte și nici ăi de după nu-s anormali), care încearcă, care vor să învețe. Și apoi mai sunt cei ca Sara. Copiii (hei, sau adulții 😉 ) care stau undeva în spate, fără să se îmbulzească, și care știu mai bine poate chiar ca cei din prima linie lecția, îi poți vedea în fundal, dacă ești atent, cum știu cântecul, mișcările la dans sau cum încep să citească, de nebuni, singuri, pe la 4 ani :). Și aici contează, așa cum mai spuneam acum o sută de ani cuiva, atât de mult cine te privește. Pot fi sclipitori sau pot ajunge ignorați, la fel de ușor. Recunosc că am emoții cum o să îi fie viața. Sper să aibă (în continuare) noroc de oameni, de dascăli, mi-aș dori să aibă noroc de dascăli și nu de profesori, care să o vadă. Că în rest sunt convinsă că va fi absolut fenomenală. Și că va găsit un super dud care s-o iubească :P.
Ce încerc să fac cu articolul ăsta nu e neapărat să o laud sau să o apăr, deși îmi vine (instinctiv) să le fac pe amândouă, ci doar să îmi imaginez că data viitoare poate vom fi mai mulți cei care vor vedea persoanele din spate. De la marginea mulțimii. Cele care tac, care observă.
Și că mai multă lume o să învețe să relaționeze cu ele.
Nu e așa greu. Trebuie să le oferi spațiu, o privire caldă și un zâmbet sincer.
Nu?
🙂
PS. Ăsta-i un playlist nou nouț mai jos, care începe cu o melodie ancestrală (e singura de gen din el) și doar pentru că se poate dansa bestial în mașină pe ea. Ok și că miroase a vară. Și că Wallflower, desigur 😉