Arhive zilnice: 24 iunie 2015

Norii gri

Standard

De fiecare dată când naște câte o prietenă de-a mea (a născut Semințe mă, un băiețel cute as a button pe care aș vrea să pun un tag cu rezervat pentru Sara, mai ales dac-o să semene cu Tutu, desigur, pentru că ea e prietena noastră și tatăl poate că e grozav, dar cui îi pasă, ea e prietena noastră și musai să semene cu ea :P) retrăiesc nașterea Sarei și ce a venit după.

Mi se întâmplă cu prietenele apropiate, la restul nu prea.

Sigur că citisem (am stabilit deja că măcar asta pot să fac), știam (în teorie) cam tot ce mă așteaptă. Asta unu la mână. Deci sigur că înțelegeam că o să fie greu o perioadă. Că n-o să dorm (băi, dar cam așa a fost și la facultate și mi s-a părut că n-a fost chiar atât de rău, nu?).

În plus, eu sunt o persoană optimistă. Chiar cred că sunt asta. Zâmbesc mult. De fapt, de când cu Sara mi-am dat seama că aproape non-stop (pentru cei de la buro, dacă ajung cumva din întâmplare aici, în  afară de momentele când scot flăcări pe nas și fum pe urechi. concomitent). Și mi-am dat seama de când cu ea, pentru că dacă sunt supărată, mă opresc din zâmbit și Sarei îi ia 0.0001 secunde să mă întrebe: Mami, ce s-a întâmplat, de ce nu zâmbești? De unde deduc că zâmbesc mai tot timpul. Nu e exclus să fie doar când o văd pe ea, voi aprofunda subiectul. Dar ideea ați prins-o. Zâmbesc mult. Râd mult. Nu mă iau în serios (și nu-mi plac oamenii care prea se iau în serios), și unul din motivele pentru care l-am ales pe sotzoo a fost că făcea (și încă face, de altfel) tot timpul poante cu mine și mă ia peste picior. Mi s-a părut tot timpul că viața e băi, la naiba, frumoasă (sunt veșnic nemulțumită că avem doar una) și că în orice chestie nasoală e pe undeva o parte bună sau măcar una din care poți învăța dracului ceva.

Mă rog, vă reamintesc că sunt de asemenea colerică, egocentristă, introvertită,răutăcioasă și în general, destul de ciudată.

Bon. Deci ați înțeles ideea, cu roz, galben, picățele, de-astea.

Ei bine, după naștere, cred că au venit simultan. Partea cu nesomnul și partea cu depresia (baby blues în cea mai clasică și relativ scurtă variantă).

Partea cu nesomnul puteți citi aici ce dă: http://www.iflscience.com/brain/what-happens-your-brain-when-you-don-t-sleep.

Și aici eram amândoi, că doar dacă eu nu dormeam (mă rog, Sara nu dormea), nimeni nu dormea. Teren minat. În fiecare zi. Prima lună or so îl trezeam pe sotzoo la fiecare trezire, pentru că a) habar n-aveam ce naiba să fac cu ea. și b) pentru că puii mei, eram în asta împreună, nu doar eu singură (din fericire, am abandonat tratamentul barbar după o lună, în cine știe ce episod de luciditate. la mine a continuat, am dormit prima noapte full la 1 an și 9 luni ale Sarei, plus ce n-am mai dormit înainte să nasc, ați prins ideea, cam 2 ani de bezmeticeală, pur și simplu îmi sunt șterși de pe radar, nu am nicio idee clară despre ce s-a întâmplat atunci, par că au trecut instant și totuși cel mai lent dintre toți anii mei).

Stai să vă citez, că poate vă e lene să dați click: Privarea de somn ne face să ne focalizăm pe aspectele negative, să interpretăm greșit expresiile faciale și devenim arțăgoși.

O, duamne, da, pot să o printez și să mi-o tatuez pe fund?

Serios acum, fix așa a fost. Îmi aduc aminte cum am plâns o oră (oricum plângeam din orice) că mi-a zis sotzoo că nu e o idee bună să lase cuțitele pe lângă mine (când îi tăiasem macaroana cu cine știe ce). O orăăă, a fost jale. Ce să pricep gluma, ce să mi se pară amuzant (ați văzut mai sus că de asta l-am luat, da?) mi se părea de o răutate atroce.

Asta fuse una.

Apoi, cu baby blues-ul ăsta.

Băi, nu mă prea pricep, dar cred că poate, doar poate, la mine a fost o idee mai mult. A și durat ceva, am ieșit din nor (pentru că un nor mi se părea) treptat, nu știu nici acum exact când, oricât încerc să îmi aduc aminte.

Deci era un nor. Gri, desigur.

Înotam într-un nor, undeva, la înălțime și priveam din exterior realitatea, oamenii cu ritmul lor, cu cafelele lor, cu agitația lor, cu grijile lor, cu concerte, teatre și crize de dragoste. Complet ruptă de orice însemna viața normală. Îi invidiam, da, pe toți, cu dinții și cu fiecare zi supraviețuită îi invidiam.

Copleșitor era sentimentul de singurătate. Indifrrent cine era lângă mine, eram singură. Singură, complet singură. Nimeni nu înțelegea, nimeni nu mă putea ajuta.

Ce să fi și fost de înțeles, aveam momente, când urla Sara când aș fi aruncat-o pe geam. Sigur, nu aș fi aruncat-o, dar mă gândeam la asta. După care l-aș fi împușcat și pe sotzoo, fix în cap. Și visam des că plec de acasă. În lume, oriunde. Doar să plec, să fiu singură, fără responsabilitatea asta de mamă care înghițea tot.

Apropos de cei care încă își imaginează că un copil face bici din o relație căcat. Nu face. Un copil ia o relație și se joacă cu ea și o face tot felul de forme de zici că-i plastilină. Niciodată n-o să mai fie ce-a fost când era lăsată în pace, dar, dacă ai noroc, poate să iasă o formă drăguță din ea și după. Un crocodil gen. Sau un porcușor. Mă rog, fiecare ce vrea 😛

Deci o dată că nu puteam dormi din cauza Sarei, care, na, se trezea să mănânce. Apoi, a doua, că aveam insomnii (probabil din cauza depresiei), deci și când aș fi putut dormi, de fapt, nu puteam.

Și iar înoată și înoată în norul gri.

Îmi aduc aminte cum mă holbam în oglinda din baie la ochii-mi înfundați în orbite și-mi dădeam palme de ciudă că nu pot să adorm, la 3 noaptea, după a 3-a trezire a Sarei, când ea dormea, și-aș fi putut să mă odihnesc și eu, de-aș fi reușit să adorm. Nu reușeam.

Aș vrea să vă pot spune partea bună. Dar nu o știu. Chiar nu o știu. De asta primele luni mi s-au părut ucigătoare, de asta orice după mi se pare floare de ureche, de asta spun că nu contează nimic, da nimic (nici alăptatul, co-sleep-uitul sau purtatul, toate sunt opționale) cum contează sănătatea mentală a mamei.

Și nu, nu cred că sunt o mamă rea pentru că am simțit asta. Ba dimptrivă, sunt mândră de mine pentru că în ciuda norilor ăștia gri, am făcut tot ce-am putut și-am înmulțit cu doi ca să îi fie ei bine. I fucking kicked ass. 😛

Și de obicei le povestesc asta prietenelor mele, recunosc.

Din 2 motive. E ca o amuletă. Dacă o spun eu înainte să nască atunci, în capul meu, vor fi protejate și lor nu o să li se întâmple (și să știți că nu li se întâmplă, v-am mai spus că ele sunt mult mai bune ca mine 🙂 ). E o copilărie, dacă spun cu voce tare că avionul în care mă urc mâine o să se prăbușească atunci nu are cum să se prăbușească, pentru că doar ce am spus-o eu cu voce tare, ar fi prea mare coincidența. Stupid, da, ok, dar  e superstiția mea și țin de ea :P.

Și al doilea, pentru cei din jurul lor. Soț, frați, familie, prieteni. Este vital. Vitaaaaaaaal, pot să urlu? Vital să îi simți lângă tine, când ești în norul ăla, pe oamenii pe care îi iubești și care te iubesc. Vital. Chiar dacă tot singură te simți. Dar nu cred că poți ieși din nor fără ei. Și să te ajute. Și apropos, da, asta înseamnă că în secunda în care intri pe ușă trebuie să iei plodul în brațe. Nu, nu mă interesează că vrei să faci pipi, ai avut 8 ore de relaxare la buro (da, indiferent cât de oribilă e ziua la buro e relaxare față de stat 24/7 cu un nou-născut) când ai fi putut să faci 50j de mii de pipi. Fă pipi la buro. Când ajungi acasă, primul lucru, dar primul, ia plodul în brațe. E foarte posibil ca mama să nu fi apucat să facă nici măcar un pipi toată nenorocita aia de zi (nu mai vorbesc de mâncat, duș și alte lucruri sfinte). Și restul lumii. Aduceți mâncare. Și faceți curat.

Oa, iar am scris mult :). Pentru că știți, n-apucasem să-mi spun incantația pe post de amuletă pentru semințe, și aș vrea să mă asigur că și la ea totul o să fie ok. :).

PS. Și for crying out loud for all the husbands out there, când dați sms prietenilor după naștere, spuneți-ne naiba ce face mama, ok, plodul ca plodul, e vag interesant, dar noi (încă o dată), suntem prietenele ei, vrem să știm ce face ea (și sotzoo, toți sotzii, dădeau mesaj numai cu plodul: nota 10, înălțime, greutate, bla bla). Mama, băi, mama. Mama e prietena noastra, nouă de ea ne pasă! :))

IMG_5283b

Reclame