Beauty is in the eye of the beholder

Standard

Mie mi se pare că Sara e o frumusețe. Foarte posibil pentru că-i a mea, dar așa mi se pare, pur și simplu. Ma uit la genele ei, la gura ei, la ochii ei maaari și la părul parcă-i despris din pinurile mele de pe pinterest cu țoale (și fotomodeale) și mă gândesc: oau. ce frumoasă e.

După care, i-o spun și ei. Fix așa. Oau mama, ce frumoasă ești. Apoi completez. Și deșteaptă. Că și asta mi se pare că e.

Ma încurc însă în ultimul timp în tot felul de reclame lăcrimoase și articole suculente despre cum ar trebui să ne simțim frumoase sau despre cum ar trebui să nu le spunem fiicelor noastre că sunt frumoase.

Deci, dacă am înțeles corect, când suntem mici nu trebuie să ne simțim, sau să punem accentul pe a fi frumoase, dar când creștem mari, musai să știm că suntem, că cică toate suntem, nu?, e ceva definitoriu treaba asta cu frumusețea.

Se mai simte cineva pierdut ca mine în logica asta sau sunt eu (iar) mai blondă azi?

Nu că ar fi în capul meu ceva mai multă ordine.

În principiu, cred că este obligatoriu ca pe parcursul vieții ei să se simtă urâtă. Moa ce nașpa a sunat asta. Dar chiar cred asta. Cred că, în procesul de a ajunge omul pe care mi-l imaginez, va trebui să se simtă, cel puțin la un moment dat urâtă, neadaptată, outsider.

Oare reușesc să explic?

Cred că cei care se simt toată viața ok cu ei, ok cu ce au, cu ce fac, cu felul în care arată, nu au niciun motiv să vrea mai mult. Să ceară mai mult, să spere mai mult, să învețe mai mult.

De asta, mi se pare, cumva, că mulțumirea e cea mai stupidă chestie care ți se poate întâmpla în viață.

Ce încerc să zic e că dacă eu m-aș fi crezut o zână în liceu, n-aș fi citit Pe Culmile Disperării, nu l-aș fi descoperit pe Jung (Freud nu l-am priceput, ăstălaltul mi s-a părut mai pentru prostănaci, așa, scuze nenea Jung), nu l-aș fi iubit (și devorat) pe Eliade șamd. Nu aș fi simțit nevoia să compensez. Dacă eram ocupată să mă văd cu băieți (deși am iubit în liceu, desigur 🙂 ), să stau doar la cafele cu fetele, dacă o țineam numai în petreceri și rulat pe autostradă cu 200 de km la oră cu milioane în buzunar de la tăticu’ nu aveam timp de niciuna din astea. Sau nu cred că aș mai fi avut timp. Nu mi-aș mai fi dorit să compensez ceva. Pentru că nu mi-ar fi lipsit nimic 🙂

Deci, mi-aș dori ca pe parcursul vieții ei, Sara să experimenteze asta.

Apoi, simultan, mi-aș dori și să se simtă frumoasă, cumva. Dar fix așa cum am scris. Să se simtă frumoasă, nu să se știe frumoasă. Adică nu știu cum să zic. Să simtă că e atât de frumoasă încât să creadă că băiatul care o urmărește cu privirea din fundul clasei o urmărește pentru că o place nu pentru că i-au rămas morcovi între dinți (cum am crezut eu mai toată viața mea). Încât să se dezbrace în costum de baie de față cu no matter who dacă vrea să facă o baie în mare. Încât să stea cu bărbații (sau persoanele, apropos de ultimul post) care o merită, și să stea, să îi aleagă, pentru că ea vrea asta. Să știe că merită oameni buni. Suficient de frumoasă. Mi se pare important. Nu vreau să se micșoreze în ochii ei și ai nimănui. Dar nu atât de frumoasă încât să se folosească de asta. Sunt altele pe care le are și pe care le poate folosi. Frumusețea n-aș vrea să o folosească vreodată (știu femei care o folosesc și mi se pare ca și cum ai trișa la cărți, cumva 🙂 ).

Apoi, sau habar n-am dacă cel mai important dintre toate, aș vrea să înțeleagă titlul articolului. Frumusețea va rămâne, întotdeauna, în ochii celui care privește. Am mai scris despre asta. Toți oamenii pe care eu îi văd buni, unii dintre ei fiindu-mi prieteni, sunt frumoși. La fel cum oameni care standard sunt frumoși (și atât) îmi spun absolut nimic și mă fac să le întorc spatele în secunda 2. Sau la fel cum oamenii răi se fac automat urâți. Ca să nu mai vorbim de chimie și cum ne face ea realmente frumoși sau urâți, sau gata de îndrăgosteală au ba, că nu mai termin niciodată articolul ăsta :P.

La fel cum imaginile din capul meu, plaja pe care încă o visez, podul pe care trec la apus, luna în mare, razele de soare pe o carte, dimineața din fața scării blocului când ies dimineața la 7 pe ușă, sunt imagini care mie îmi taie respirația. care mă fac să cred că o să le revăd înainte să mor. sunt frumoase pentru că în realitatea mea sunt frumoase. E la fel ca atunci când toată lumea spune că Bucureștiul e un oraș oribil (și înțeleg de ce spun asta, chiar o înțeleg), dar în capul meu tot e un oraș superb. Nu îmi imaginez, nu e o fantezie. E realitatea în care eu trăiesc, e 2 cu 2 fac patru meu.

În loc de concluzie, cred că o să ignor cu totul și articolele și reclamele despre cum ar trebui să mă simt io frumoasă și despre cum nu ar trebui să îi mai spun Sarei că e frumoasă.

Chiar nu contează. Nici reclamele, nici articolele, nici vreun standard de frumusețe. Deloc. Ne pierdem vremea.

IMG_4080

 

Anunțuri

2 răspunsuri »

  1. Din punctul meu de vedere a stii ca esti frumoasa nu inseamna automat ca lasi desteptaciunea in urma sau ca devii delasatoare. Eu cred ca in urma unei educatii echilibrate ajungi sa intelegi ca frumusetea este o treaba relativa si dezvoltarea e un proces continuu. Eu m-am simtit frumoasa toata viata mea si cred ca a fost un atu ptc niciodata, indiferent de cate kile in plus am avut sau de ce am facut nu m-am simtit urata, prin urmare nu am fost complexata. Daca nu eram multumita de cum aratam in acel moment stiam ca totul e rezolvabil de catre mine ptc sunt frumoasa (ma refer strict la fizic). Dar intotdeauna am cautat sa-mi dezvolt mintea pentru a-mi demonstra mie si pt a arata celorlalti ca nu sunt doar frumoasa si ca nu ma incadrez intr-un anumit stereotip. Ideea ca sunt frumoasa m-a ajutat sa experimentez cu mine insami – de la freze si tzoale si look-uri (cel androgin ramanand preferatul meu). Asadar eu cred cu tarie ca un copil trebuie ajutat sa inteleaga ca e frumos, indiferent de constructele sociale la moda, tocmai pt a fi liber sa faca ce vrea, sa experimenteze si sa nu ramana fixat pe un stereotip. Am vazut cat de rau fac familiile care spun copiilor „nu esti frumoasa asa ca trebuie sa fii desteapta”, mai ales la adulta ptc in cele din urma tot un complex creeaza. Deci da, sustin concluzia ta si mi se pare normal sa iti educi copilul inafara constructelor si stereotipurilor sociale.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s