Arhivele lunare: iunie 2015

About

Standard

Fug de pagina asta de About. Pun de obicei o melodie. O melodie e suficient. Ar merge și niște cărți. Poate câteva poze. O șuviță de-a Sarei? 🙂

E ca atunci când cineva te întreabă Ce faci. Sau. Despre ce scrii pe blog. Habar n-am, mă blochez la întrebările astea. Poa să fie cea mai aglomerată perioadă din viața mea, poa să fi fost anul în care m-am măritat și am făcut copil, aș fi zis că fac bine. Și atât. Și habar n-am ce naiba scriu pe blog. Și nici ce aș putea scrie la About. Nu cred că scriu. Eu nu scriu. Eu citesc, fac poze, iubesc muzica și o ador pe Sara.

Dar mă gândeam zilele trecute la Generația Peter Pan. Chestie pe care o să mi-o scot din cap până la urmă și o să o pun pe ecranul calculatorului. Dar cu ocazia asta m-am gândit și la asta de-a ieșit mai jos.

Am senzația în ultimul timp de. de de de. Îmi vine să scriu maturizat dar nu-mi place conotația cuvântului, implică ceva înțelepciune pe care nu cred că o am. De asumat. Poate.

M-am schimbat, mă uit la mine din afară și sunt atât de diferită de cea de acum 10 ani. O fi normal, mposibil. Dar eu una sunt, în general, constantă. Și, de fapt, în multe privințe, încă sunt neschimbată, încă sunt stângace și incapabilă să mă descurc în mulțimi, încă îmi înșir firele după aceeași logică elementară ca la 6 ani (îmi dau seama că poate pune semne de întrebare asupra inteligenței mele 😛, dar e ok, chiar cred că e adevărat), încă sunt nesigură de tot și simultan încă sunt sigură că am dreptate în tot ce spun 😛 doh, nu?, încă fac lucrurile cu pasiune, pe fast forward (da, mai ales condusul și circulatul sângelui prin vene :P), încă reușesc să enervez multă lume. încă.

M-am trezit însă ca îmi plac oamenii (ok, unii, nu toți, evident). Deși tot mă sperie să cunosc oameni noi. Dar dacă ajung (cumva, prin cine știe ce împrejurări ciudate) să cunosc o persoană, găsesc aproape întotdeauna o parte bună și de cele mai multe ori, de fapt, multe. Și unii îmi devin dragi. Și vreau să le fie bine. Sunt atentă la ei. Știu când sunt triști după cum spun alo la telefon sau după cum apasă butonul la lift. Unora le-aș sufla în spate să le dau aripi 🙂.

Am început sau reînceput cumva să am conversații cu oamenii, indiferent de gen. Conversații adevărate. Fără grabă. Mai scriu o dată. Fără grabă. Despre lucruri care contează pentru noi, despre ce suntem, ce credem, poate ce citim, ce vrem să schimbăm în lume (da, nu m-aș fi crezut vreodată în stare să mă gândesc la asta, am fost întotdeauna atât de mici). Oameni la fel, oameni din bulă, din familie, prieteni, viitori prieteni 🙂. Mult timp am crezut că oamenii așa mai găsești doar în cărți, dar poate era doar pentru că nu eram chiar atentă la cei adevărați.

Mi se pare prețios rău asta în lumea asta aflată veșnic în fugă (n-am priceput dupa ce fug) să mai vorbim cu adevărat. Aici, sau uite, accept chiar să vorbesc la telefon  (doar dacă asta presupune o conversație, nu tăceri și platitudini) deși, de fel, urăsc să vorbesc la telefon. Sau încerc să merg la cafea, să pot privi ochi în loc de ecrane (deși mi-e greu, greu rău să împac timpul ăsta arțăgos).

Mi-am dat seama, chiar săptămâna trecută, că dacă aș fi pusă vreodată față-n față cu întrebarea oameni vs. orice aș alege fără să clipesc sau fără să respir oamenii (nu toți, desigur, doar unii oameni, oamenii mei :P).

Apoi, nu mă mai lupt. mă luptam tot timpul, știi? să fac, să repar, să mă fac auzită, să nu rămână cineva cu impresia greșită, să mă asigur că s-a înțeles punctul meu de vedere. n-o mai fac. încerc să fac ce cred eu că e bine, mi se pare esențial să nu renunți la asta, dar nu luptând. fuck it. las întrebări (sau provocări, ce-or fi ele) fără răspuns. întorc spatele. n-aș fi reușit asta acum 2 ani. 🙂 dar încă nu sunt acolo, o mai trece vreme până renunț de tot (hei, poate într-o zi o să reușesc să plec acasă de la birou și să las un mail necitit, doar poate).

Aproape că mi-e frică să o spun cu voce tare să nu dispară, dar uneori chiar am devenit din cea care se enervează, cea calmă, chiar cea care așteaptă uneori, sau poate chiar cea care are răbdare. O dată, de două ori, de 10 de ori.

Mi s-a stricat ceasul și nu l-am mai dus la reparat. S-ar putea să nu-l mai duc niciodată. Am ceas de la 8 ani. Un sfert de veac de uitat cum trece vremea cred că e suficient.

Și m-am surprins (dar asta chiar așa a fost, surprinzător) că îmi asum riscuri. Tot timpul mi-a fost mai frică. Acum nu chiar așa de rău. Pot să cad, e ok. O să mă ridic cumva. Am căzut de atâtea ori și stând pe scaun, pe bune :))

Nici nu mai alerg după nimeni. Voiam prietene, amici, iubiți. N-am fost singură pentru 5 minute . Acum, la 33 ani am fost pentru prima oară (băi, pentru prima oară) singură pe o plajă. Întotdeauna am fost ba cu părinții, cu gașca, cu prietenul, cu familia mea. Abia acum, pentru prima dată singură. Am înregistrat fiecare secundă prin toți porii și drumul și muzica și mașina și prosopul și apa rece ca gheața. Acum, gata, nu mai vreau. Nimic. Am oameni faini în jurul meu și pot să mă duc singură la plajă. Cei care mă vor ok, nu plec nicăieri. Cei care nu mă vor, iar ok. Nu mai alerg după nimeni. Sunt doar aici.

Mă uit cum se joacă tata cu Sara, cu chiote, fix cum se juca cu mine. Realizez cât de mult soare am înghițit de când eram eu cea care râdeam și cât de incredibilă de norocoasă sunt că am asta acum.

Și tot așa până am înțeles că nu mi se mai potrivește imaginea pe care mi-o făcusem despre mine. Era altcineva 🙂. Cred că am îmbătrânit puțin, dar nu mi se pare deloc trist 🙂.

Atâta am evitat să scriu pagina asta de about. cred că asta ar putea fi. S-ar potrivi poate să spun și de ce scriu. dar chestia e că nu prea știu. nu caut lume,dimportivă, mi-e groază când mă mai descoperă careva în viața reală.

Știu că citesc să mă simt normală, să mă regăsesc în propozițiile altora. închid cartea și îmi dau cu ea în cap  (serios, la propriu, și ultima de mi-a făcut asta avea fro 400 de pagini, that hurt). apoi mai citesc o dată. și pot respira după. cred că și de aia scriu, cumva.

PS. plus o melodie (nu pot să renunț la muzică, e parte din mine 🙂 ). Cred că piesa asta s-ar potrivi. Fugeam și de ea, că pare a fi un cântec de dragoste, dar nu cred că e neapărat asta.

Reclame

Norii gri

Standard

De fiecare dată când naște câte o prietenă de-a mea (a născut Semințe mă, un băiețel cute as a button pe care aș vrea să pun un tag cu rezervat pentru Sara, mai ales dac-o să semene cu Tutu, desigur, pentru că ea e prietena noastră și tatăl poate că e grozav, dar cui îi pasă, ea e prietena noastră și musai să semene cu ea :P) retrăiesc nașterea Sarei și ce a venit după.

Mi se întâmplă cu prietenele apropiate, la restul nu prea.

Sigur că citisem (am stabilit deja că măcar asta pot să fac), știam (în teorie) cam tot ce mă așteaptă. Asta unu la mână. Deci sigur că înțelegeam că o să fie greu o perioadă. Că n-o să dorm (băi, dar cam așa a fost și la facultate și mi s-a părut că n-a fost chiar atât de rău, nu?).

În plus, eu sunt o persoană optimistă. Chiar cred că sunt asta. Zâmbesc mult. De fapt, de când cu Sara mi-am dat seama că aproape non-stop (pentru cei de la buro, dacă ajung cumva din întâmplare aici, în  afară de momentele când scot flăcări pe nas și fum pe urechi. concomitent). Și mi-am dat seama de când cu ea, pentru că dacă sunt supărată, mă opresc din zâmbit și Sarei îi ia 0.0001 secunde să mă întrebe: Mami, ce s-a întâmplat, de ce nu zâmbești? De unde deduc că zâmbesc mai tot timpul. Nu e exclus să fie doar când o văd pe ea, voi aprofunda subiectul. Dar ideea ați prins-o. Zâmbesc mult. Râd mult. Nu mă iau în serios (și nu-mi plac oamenii care prea se iau în serios), și unul din motivele pentru care l-am ales pe sotzoo a fost că făcea (și încă face, de altfel) tot timpul poante cu mine și mă ia peste picior. Mi s-a părut tot timpul că viața e băi, la naiba, frumoasă (sunt veșnic nemulțumită că avem doar una) și că în orice chestie nasoală e pe undeva o parte bună sau măcar una din care poți învăța dracului ceva.

Mă rog, vă reamintesc că sunt de asemenea colerică, egocentristă, introvertită,răutăcioasă și în general, destul de ciudată.

Bon. Deci ați înțeles ideea, cu roz, galben, picățele, de-astea.

Ei bine, după naștere, cred că au venit simultan. Partea cu nesomnul și partea cu depresia (baby blues în cea mai clasică și relativ scurtă variantă).

Partea cu nesomnul puteți citi aici ce dă: http://www.iflscience.com/brain/what-happens-your-brain-when-you-don-t-sleep.

Și aici eram amândoi, că doar dacă eu nu dormeam (mă rog, Sara nu dormea), nimeni nu dormea. Teren minat. În fiecare zi. Prima lună or so îl trezeam pe sotzoo la fiecare trezire, pentru că a) habar n-aveam ce naiba să fac cu ea. și b) pentru că puii mei, eram în asta împreună, nu doar eu singură (din fericire, am abandonat tratamentul barbar după o lună, în cine știe ce episod de luciditate. la mine a continuat, am dormit prima noapte full la 1 an și 9 luni ale Sarei, plus ce n-am mai dormit înainte să nasc, ați prins ideea, cam 2 ani de bezmeticeală, pur și simplu îmi sunt șterși de pe radar, nu am nicio idee clară despre ce s-a întâmplat atunci, par că au trecut instant și totuși cel mai lent dintre toți anii mei).

Stai să vă citez, că poate vă e lene să dați click: Privarea de somn ne face să ne focalizăm pe aspectele negative, să interpretăm greșit expresiile faciale și devenim arțăgoși.

O, duamne, da, pot să o printez și să mi-o tatuez pe fund?

Serios acum, fix așa a fost. Îmi aduc aminte cum am plâns o oră (oricum plângeam din orice) că mi-a zis sotzoo că nu e o idee bună să lase cuțitele pe lângă mine (când îi tăiasem macaroana cu cine știe ce). O orăăă, a fost jale. Ce să pricep gluma, ce să mi se pară amuzant (ați văzut mai sus că de asta l-am luat, da?) mi se părea de o răutate atroce.

Asta fuse una.

Apoi, cu baby blues-ul ăsta.

Băi, nu mă prea pricep, dar cred că poate, doar poate, la mine a fost o idee mai mult. A și durat ceva, am ieșit din nor (pentru că un nor mi se părea) treptat, nu știu nici acum exact când, oricât încerc să îmi aduc aminte.

Deci era un nor. Gri, desigur.

Înotam într-un nor, undeva, la înălțime și priveam din exterior realitatea, oamenii cu ritmul lor, cu cafelele lor, cu agitația lor, cu grijile lor, cu concerte, teatre și crize de dragoste. Complet ruptă de orice însemna viața normală. Îi invidiam, da, pe toți, cu dinții și cu fiecare zi supraviețuită îi invidiam.

Copleșitor era sentimentul de singurătate. Indifrrent cine era lângă mine, eram singură. Singură, complet singură. Nimeni nu înțelegea, nimeni nu mă putea ajuta.

Ce să fi și fost de înțeles, aveam momente, când urla Sara când aș fi aruncat-o pe geam. Sigur, nu aș fi aruncat-o, dar mă gândeam la asta. După care l-aș fi împușcat și pe sotzoo, fix în cap. Și visam des că plec de acasă. În lume, oriunde. Doar să plec, să fiu singură, fără responsabilitatea asta de mamă care înghițea tot.

Apropos de cei care încă își imaginează că un copil face bici din o relație căcat. Nu face. Un copil ia o relație și se joacă cu ea și o face tot felul de forme de zici că-i plastilină. Niciodată n-o să mai fie ce-a fost când era lăsată în pace, dar, dacă ai noroc, poate să iasă o formă drăguță din ea și după. Un crocodil gen. Sau un porcușor. Mă rog, fiecare ce vrea 😛

Deci o dată că nu puteam dormi din cauza Sarei, care, na, se trezea să mănânce. Apoi, a doua, că aveam insomnii (probabil din cauza depresiei), deci și când aș fi putut dormi, de fapt, nu puteam.

Și iar înoată și înoată în norul gri.

Îmi aduc aminte cum mă holbam în oglinda din baie la ochii-mi înfundați în orbite și-mi dădeam palme de ciudă că nu pot să adorm, la 3 noaptea, după a 3-a trezire a Sarei, când ea dormea, și-aș fi putut să mă odihnesc și eu, de-aș fi reușit să adorm. Nu reușeam.

Aș vrea să vă pot spune partea bună. Dar nu o știu. Chiar nu o știu. De asta primele luni mi s-au părut ucigătoare, de asta orice după mi se pare floare de ureche, de asta spun că nu contează nimic, da nimic (nici alăptatul, co-sleep-uitul sau purtatul, toate sunt opționale) cum contează sănătatea mentală a mamei.

Și nu, nu cred că sunt o mamă rea pentru că am simțit asta. Ba dimptrivă, sunt mândră de mine pentru că în ciuda norilor ăștia gri, am făcut tot ce-am putut și-am înmulțit cu doi ca să îi fie ei bine. I fucking kicked ass. 😛

Și de obicei le povestesc asta prietenelor mele, recunosc.

Din 2 motive. E ca o amuletă. Dacă o spun eu înainte să nască atunci, în capul meu, vor fi protejate și lor nu o să li se întâmple (și să știți că nu li se întâmplă, v-am mai spus că ele sunt mult mai bune ca mine 🙂 ). E o copilărie, dacă spun cu voce tare că avionul în care mă urc mâine o să se prăbușească atunci nu are cum să se prăbușească, pentru că doar ce am spus-o eu cu voce tare, ar fi prea mare coincidența. Stupid, da, ok, dar  e superstiția mea și țin de ea :P.

Și al doilea, pentru cei din jurul lor. Soț, frați, familie, prieteni. Este vital. Vitaaaaaaaal, pot să urlu? Vital să îi simți lângă tine, când ești în norul ăla, pe oamenii pe care îi iubești și care te iubesc. Vital. Chiar dacă tot singură te simți. Dar nu cred că poți ieși din nor fără ei. Și să te ajute. Și apropos, da, asta înseamnă că în secunda în care intri pe ușă trebuie să iei plodul în brațe. Nu, nu mă interesează că vrei să faci pipi, ai avut 8 ore de relaxare la buro (da, indiferent cât de oribilă e ziua la buro e relaxare față de stat 24/7 cu un nou-născut) când ai fi putut să faci 50j de mii de pipi. Fă pipi la buro. Când ajungi acasă, primul lucru, dar primul, ia plodul în brațe. E foarte posibil ca mama să nu fi apucat să facă nici măcar un pipi toată nenorocita aia de zi (nu mai vorbesc de mâncat, duș și alte lucruri sfinte). Și restul lumii. Aduceți mâncare. Și faceți curat.

Oa, iar am scris mult :). Pentru că știți, n-apucasem să-mi spun incantația pe post de amuletă pentru semințe, și aș vrea să mă asigur că și la ea totul o să fie ok. :).

PS. Și for crying out loud for all the husbands out there, când dați sms prietenilor după naștere, spuneți-ne naiba ce face mama, ok, plodul ca plodul, e vag interesant, dar noi (încă o dată), suntem prietenele ei, vrem să știm ce face ea (și sotzoo, toți sotzii, dădeau mesaj numai cu plodul: nota 10, înălțime, greutate, bla bla). Mama, băi, mama. Mama e prietena noastra, nouă de ea ne pasă! :))

IMG_5283b

Aproape 2 ani

Standard

Sara face în curând 2 ani de mers la Grădi. Când am dus-o, am avut, sincer, un singur scop, pe care l-am și scris pe aici: să o lase în pace. Nu mă interesa să învețe să citească, să deseneze, să … habar n-am, să cânte sau să danseze sau să vorbească limbi străine.

De fapt, eram (și încă sunt) de părere că până la școală copiii ar trebui doar să se joace. Căutam un loc unde oamenii să o respecte ca o entitate mică și perfectă ce e și să o lase în pace să facă ce o interesează, ce îi place, totul în anumite reguli și limite, nu sunt și n-am să fiu niciodată adeptul micilor domni Goe.

Ei bine, ceva de genul ăsta a fost, cumva. Adică da, a fost lăsată cu siguranță să facă ce vrea, în anumite (multe) limite. Din lăsatul ăsta în pace, să se joace, a și învățat foarte multe, mai multe decât m-aș fi așteptat (de fapt, nici nu era greu, având 0 așteptări).

Știți că sunt fan M. Montessori. Cred în ce a scris, în ce a făcut tanti aia acum 100 de ani. Nu sunt de acord cu tot (și nu cred că se poate să fii de acord 100% cu o teorie sau chiar o persoană, poate doar la un nivel superficial), dar în principiu, da, suntem pe aceeași lungime de undă.

Recunosc însă că nu am aceeași flexibilitate când vine vorba de metoda Montessori în 2015. Mi se pare, de multe ori, că lucrurile sunt luate prea fix, prea ca niște șuruburi și piulițe dintr-un mecanism, cu reguli fixe, unde dacă schimbi ceva riști să nu-ți mai meargă motorul, decât ca ansamblul lor, ca ideea din spate, ca înțelegerea a ceea ce voia de fapt să transmită tanti aia. Sau asta era impresia mea atunci când dădeam de grupuri Montessori, de bloguri Montessori șamd.

Cu toate acestea, mi-a fost dovedit, cumva, că metoda asta funcționează, cu adevărat, chiar și în 2015 :). Simplul fapt că au reușit să protejeze curiozitatea naturală a ei până la vârsta asta mi se pare cel mai răsunător succes. Încă vrea să înțeleagă, să știe, să afle. 🙂 În plus, ea e copilul ăla care întreabă sâmbătă seara, plină de speranță, dacă mâine merge la grădi. Care îmi  cere să nu mai vin să o iau prima, să o las până la 6 :D.

Încă vine acasă și visează zi după zi la materiale pe care vrea să i le prezinte Erika (nu mai reiau cu piedestalul pe care a pus-o pe Erika, care recunosc că mă înduioșează și mă bucură în același timp-și revin cu precizarea că Erika e cea mai nemțoaică româncă în atitudine pe care o cunosc eu, și iar revin că Sara o iubește sincer, ca și pe Alina, despre care îmi spune că „are grijă de ea” și despre care eu una cred, că, după noi, familia, e persoana care o cunoaște cel mai bine, ceea ce, iar, mi se pare incredibil și e mai mult decât aș fi sperat).

Și ziua când am fost la grădi și se ținea după Erika să îi prezinte (din toate chestiile alea de acolo) formele geometrice tridimensionale (ovoid, elipsoid, prismă, cub, șamd). Băi, la 4 ani.Nu mai vorbesc că în toată viața mea de elev, de student, nu mi s-a întâmplat vreodată să aștept așa cu sufletul la gură să învăț ceva nu mai vorbesc să cer eu profesorului să îmi explice ceva.

Apoi, chestia asta cu cititul.  Are o moacă indescriptibilă când citește un cuvânt (pe litere) și îi pică fisa ce înseamnă. Când a făcut legătura că ce poate să facă acum o va duce la cititul singură a cărților a făcut cei mai mari ochi posibil, și-a trântit un zâmbet cââât casa și a început să țipe că va citi o sută, o mie, o sută de milioane, 90 de miliarde de cărți! Băi, recunosc că mi-au dat lacrimile. A fost super emoționant pentru mine (nu mai revin că și eu iubesc cărțile în cel mai concret sens al cuvântului, că iar sunt enervantă) și încă mi se pare, când reiau scena în capul meu :).

Deci, I’m a beliver now (deși încă mi se pare cel puțin ridicol că li se arată cum se apucă corect clanța ușii :P). Am început, încet, încet, să am încredere că, poate, e o mică speranță, acolo, că, dacă va merge în continuare pe linia asta (adică da, va merge, probabil, la o școală Montessori, deși acum un an excludeam posibilitatea), o să reușim să îi păstrăm setea asta de a ști. Și șansa asta, fie ea și de 0.01% merită toate riscurile și toate eforturile din lume, un adult cu scânteia asta încă în el mi se pare invincibil :).

Sigur, iar o să zică lumea că sunt nebună, dar așa au zis și când am schimbat jobul, și când m-am hotărât să mă căsătoresc cu sotzoo, când am făcut-o pe Sara. Cele mai bune decizii pe care le-am luat până acum au fost ușor duse cu pluta :P.

PS. E Sara la grădi jos, și-a scris numele ei și al Ilincăi (confundă pe r cu n), una din prietenele ei. Băi, iar, mi se pare grozav că scriu numele prietenilor și nu mere, pere, casă etc. :). Deci da, e un articol de propagandă, scuze. Da câteodată (atunci când e adevărat) merită și să scrii de bine 😛 18765056109_df04282fe8_o

Heads up

Standard

Nu, pe bune de data asta. De fapt nu chiar up, mai pe spate așa.

În loc de articol, desigur, că știți voi că vinerea mi-s leneșă (și nici măcar nu-mi văd marea săpămâna asta, snif snif, să mă fi autoenergizat cu gândul ăsta).

Adică ce voiam să zic. Că săptămânile astea de urmează să vă uitați, după apus, la cer. Pe principiul #privestecerul. 🙂

Venus și Jupiter (cele mai strălucitoare „stele” pe care le vedem) și-au dat întâlnire. Mă rog, nu chiar, adică evident că nu, ar fi catastrofal, doar pare că aprrroape se ating ( de fapt, pentru noi, cei din Europa, chiar pare că se ating). Muncesc de ceva vreme să se apropie una de cealaltă și pe 30 iunie ajung, în sfrârșit, aproape împreună. Cât de dulcioșenie e treaba asta, huh?

Deci dacă aveți și voi plozi ca Sara (și știu de la grădi că sigur sigur nu e singura) îndrăgostiți de sistemul solar, musai musai capul pe spate serile astea :).

PS. Și tot pe 30, apropos, furăm o secundă. Cine știe, poate avem noroc și nimerim una din alea de dureză o veșnicie ;)) (dulcioșenie no. 2).

PPS. N-am melodie nici cu Venus nici cu Juptier, doar una cu Luna, se pune?

O carte

Standard

M-a dat văr-miu de gol pe feisbuc că mă gândesc de vreo 2 săptămâni (săptămâni mă am zis, nu luni, da e ok, probabil și peste 2 luni tot aici sunt) la o carte. La singura carte pe care aș alege-o. Cartea fundamentală, auzi, câtă seriozitate  (nu, n-am zis nici asta), eu m-aș mulțumi să găsesc cartea mea. Pentru el e Un veac de singurătate, asta a fost de când a citit-o, dragoste la prima vedere, ura și la gară, îl iubește atât de mult pe Marquez că e întâiul și ultimul.

Ocazie cu care s-a găsit un cititor amabil să constate că el e scriitorul la noi în familie. Lăsați-mă să mă adun de sub masă, șocul m-a doborât. Pe bune, Căpitane Evident, pe bune? 😛

Revenind. Da, mă gândesc de vreo 2 săptămâni la o carte. La singura carte.

Problema e că nu cred în ideea asta. Mi s-ar părea o tragedie să ne rezumăm la o singură carte. Măcar vreo 10 pe cap de vită furajată, se poate?

Am reușit să reduc din ele cu gândul că e ca un fel de cină (după care am făcut-o prânz, să încapă mai multe). Deschidem la aperitiv cu un Salinger (că tot a fost întâia mea dragoste) sau Fitzgerald, luăm un Zola sau Flaubert la ciorbă consomme (ce-oi avea cu franțujii ăștia de-i pun la supă, săracii) ș-un Steinbeck sau Dostoievski la felul 2, iar desert un Ilf și Petrov sau poate un Cortazar. Și Vian pe post de vin roșu (hai că aici am nimerit-o cu nația), trăiesc încă în Spuma Zilelor deși am mai citit fro 2 (nesemnificative) după ea.

Una. O singură carte.

Mi se pare un angajament mult, mult prea serios. Nu pot să aleg o carte, cel puțin nu încă. E ca și cum mi-ai cere să mă mărit la 12 ani.  Am citit incredibil de puțin. Lista mea cu cărți de citit e uriașă. Am ani buni (de i-oi trăi) de citit de acum încolo.

E foarte posibil să mi se întâmple, la un moment dat, nu neg. Dar deocamdată nu sunt pregătită de una ca asta. M-am îndrăgostit de o mulțime de cărți (de unele m-am și dezîndrăgostit, nu poți să iubești la 33 cărțile pe care le-ai iubit la 15)? Da. Le-aș face la fel de obligatorii ca vaccinurile la copii? ;). Da.  Să aleg doar una? Nu.

E incorect. E incorect să aleg doar una.

Eu însămi nu mă găsesc în o carte, în una singură. Sunt bucățele din mine în o sută de cărți, și probabil voi mai găsi bucățele din mine în alte o sută, cum să aleg? Aș ezita pe veșnicie între sprânceana stângă și degetul mic de la piciorul drept.

Of, și iar am scris un articol enervant despre cărți, urăsc să scriu despre cărți (pentru că par cu nasul pe sus, de fapt și sunt cu nasul pe sus cu fiecare nume sau titlu scris). Cărțile sunt doar de citit, zău. Ok. Și de iubit 🙂

IMG_6878-001

Beauty is in the eye of the beholder

Standard

Mie mi se pare că Sara e o frumusețe. Foarte posibil pentru că-i a mea, dar așa mi se pare, pur și simplu. Ma uit la genele ei, la gura ei, la ochii ei maaari și la părul parcă-i despris din pinurile mele de pe pinterest cu țoale (și fotomodeale) și mă gândesc: oau. ce frumoasă e.

După care, i-o spun și ei. Fix așa. Oau mama, ce frumoasă ești. Apoi completez. Și deșteaptă. Că și asta mi se pare că e.

Ma încurc însă în ultimul timp în tot felul de reclame lăcrimoase și articole suculente despre cum ar trebui să ne simțim frumoase sau despre cum ar trebui să nu le spunem fiicelor noastre că sunt frumoase.

Deci, dacă am înțeles corect, când suntem mici nu trebuie să ne simțim, sau să punem accentul pe a fi frumoase, dar când creștem mari, musai să știm că suntem, că cică toate suntem, nu?, e ceva definitoriu treaba asta cu frumusețea.

Se mai simte cineva pierdut ca mine în logica asta sau sunt eu (iar) mai blondă azi?

Nu că ar fi în capul meu ceva mai multă ordine.

În principiu, cred că este obligatoriu ca pe parcursul vieții ei să se simtă urâtă. Moa ce nașpa a sunat asta. Dar chiar cred asta. Cred că, în procesul de a ajunge omul pe care mi-l imaginez, va trebui să se simtă, cel puțin la un moment dat urâtă, neadaptată, outsider.

Oare reușesc să explic?

Cred că cei care se simt toată viața ok cu ei, ok cu ce au, cu ce fac, cu felul în care arată, nu au niciun motiv să vrea mai mult. Să ceară mai mult, să spere mai mult, să învețe mai mult.

De asta, mi se pare, cumva, că mulțumirea e cea mai stupidă chestie care ți se poate întâmpla în viață.

Ce încerc să zic e că dacă eu m-aș fi crezut o zână în liceu, n-aș fi citit Pe Culmile Disperării, nu l-aș fi descoperit pe Jung (Freud nu l-am priceput, ăstălaltul mi s-a părut mai pentru prostănaci, așa, scuze nenea Jung), nu l-aș fi iubit (și devorat) pe Eliade șamd. Nu aș fi simțit nevoia să compensez. Dacă eram ocupată să mă văd cu băieți (deși am iubit în liceu, desigur 🙂 ), să stau doar la cafele cu fetele, dacă o țineam numai în petreceri și rulat pe autostradă cu 200 de km la oră cu milioane în buzunar de la tăticu’ nu aveam timp de niciuna din astea. Sau nu cred că aș mai fi avut timp. Nu mi-aș mai fi dorit să compensez ceva. Pentru că nu mi-ar fi lipsit nimic 🙂

Deci, mi-aș dori ca pe parcursul vieții ei, Sara să experimenteze asta.

Apoi, simultan, mi-aș dori și să se simtă frumoasă, cumva. Dar fix așa cum am scris. Să se simtă frumoasă, nu să se știe frumoasă. Adică nu știu cum să zic. Să simtă că e atât de frumoasă încât să creadă că băiatul care o urmărește cu privirea din fundul clasei o urmărește pentru că o place nu pentru că i-au rămas morcovi între dinți (cum am crezut eu mai toată viața mea). Încât să se dezbrace în costum de baie de față cu no matter who dacă vrea să facă o baie în mare. Încât să stea cu bărbații (sau persoanele, apropos de ultimul post) care o merită, și să stea, să îi aleagă, pentru că ea vrea asta. Să știe că merită oameni buni. Suficient de frumoasă. Mi se pare important. Nu vreau să se micșoreze în ochii ei și ai nimănui. Dar nu atât de frumoasă încât să se folosească de asta. Sunt altele pe care le are și pe care le poate folosi. Frumusețea n-aș vrea să o folosească vreodată (știu femei care o folosesc și mi se pare ca și cum ai trișa la cărți, cumva 🙂 ).

Apoi, sau habar n-am dacă cel mai important dintre toate, aș vrea să înțeleagă titlul articolului. Frumusețea va rămâne, întotdeauna, în ochii celui care privește. Am mai scris despre asta. Toți oamenii pe care eu îi văd buni, unii dintre ei fiindu-mi prieteni, sunt frumoși. La fel cum oameni care standard sunt frumoși (și atât) îmi spun absolut nimic și mă fac să le întorc spatele în secunda 2. Sau la fel cum oamenii răi se fac automat urâți. Ca să nu mai vorbim de chimie și cum ne face ea realmente frumoși sau urâți, sau gata de îndrăgosteală au ba, că nu mai termin niciodată articolul ăsta :P.

La fel cum imaginile din capul meu, plaja pe care încă o visez, podul pe care trec la apus, luna în mare, razele de soare pe o carte, dimineața din fața scării blocului când ies dimineața la 7 pe ușă, sunt imagini care mie îmi taie respirația. care mă fac să cred că o să le revăd înainte să mor. sunt frumoase pentru că în realitatea mea sunt frumoase. E la fel ca atunci când toată lumea spune că Bucureștiul e un oraș oribil (și înțeleg de ce spun asta, chiar o înțeleg), dar în capul meu tot e un oraș superb. Nu îmi imaginez, nu e o fantezie. E realitatea în care eu trăiesc, e 2 cu 2 fac patru meu.

În loc de concluzie, cred că o să ignor cu totul și articolele și reclamele despre cum ar trebui să mă simt io frumoasă și despre cum nu ar trebui să îi mai spun Sarei că e frumoasă.

Chiar nu contează. Nici reclamele, nici articolele, nici vreun standard de frumusețe. Deloc. Ne pierdem vremea.

IMG_4080

 

Dezastrul din San Andreas

Standard

Dar mega dezastru.

Nici măcar nu scriu de obicei despre filmele pe care le văd, dar ăsta chiar m-a marcat.

Am ajuns din el cam din întâmplare, fiind păcălită că e cu sfârștiul lumii. Și știți că poa să plouă poa să ningă eu la filme cu sfârșitul lumii mă duc și îmi și plac.

4D, did I mention that? La noul mega mall, care arată bine, dar cel puțin duminică era, mă scuzați, plin de țărani (de-aia de oraș, desigur).

În fine. Pauză. Nu, nu puteți să vă luați floricele la 4D (deși aș fi făcut același dezastru și fără ele. Îmi este rușineee de ce am lăsat în urmă). Și opriți apa dacă mergeți la filme cu tsunami.

Bun. Revenind.

Chiar că Dezastrul din San Andreas, nici eu n-aș fi putut găsi un titlu mai bun.

Gata, puteți să vă opriți aici, asta e singura informație folositoare din postul ăsta, restul sunt doar eu bitching around.

Plot: Falia San Andreas se apucă să se zdruncine cu nește cutremure repetate de fro 9 și ceva, uamenii mor, podurile se rup, de-astea, știți voi.

Băi în primul rând scenariul. Cine mama ciorilor a scris scenariul ăsta (refuz să caut) trebuie să se ducă acum să se angajeze la Mac sau la KFC. Serios. Ceva. Numai aici nu. Sunt și filme mononeuronale care sunt plăcute pentru neuron (mă uit la GoT la fel ca za next person) dar ăstaaa, am căscat, m-am uitat la ceas, m-am dat pe Feisbuc, m-am conversat cu sotzoo, mi-aș fi putut face și pedichiura dacă aveam ojă la mine. DA, atât de jalnic.

Și actorii. Duamne. Nenea ăla am înțeles că e Ză roc (n-am idee cine e The Rock, desigur). Și clar că dacă îți zici Ză Roc nu poți să ai pretenții de actor, dar și partenera lui oau, cu ce am greșit. Oare era la primul film? De restul nu, deci nici nu pot să mai vorbesc.

Deci, pentru că n-am mai văzut atâta lume la un film (și era duminică la 2 ziua în bip bip mea) de la premiera la vampiri (Saga Amurg sau cum îi zice), simt nevoia să vă spun. Don’t. Really. Don’t.

Dacă a reușit să plictisească îngrozitor o mamă de 33 de ani pentru care mersul la film e o sărbătoare, trust me, it is bad.

Gata, m-am răcorit. Carry on 😛