Arhive zilnice: 18 mai 2015

Hold back the river

Standard

Mă sâcâie melodia asta. O știți? Mi-a rămas în cap, în ciuda faptului că nu prea e genul meu. Ba chiar am ascultat și restul pieselor de la băiatul ăsta și nope, nu merge niciuna. Dar asta? Asta nu mă lasă în pace.

Cred că îmi plac de fapt, 2 versuri, Hold back the river, let me look in your eyes. E ok, așa pățesc și cu cărțile, îmi place una întreagă din cauza unei propoziții, sau cu oamenii, îmi plac o viață pentru că au făcut ceva la un moment dat, indiferent de ce se mai întâmplă după.

Cred că mă obsedează versurile pentru că am des senzația asta cu Sara.

Că timpul trece cu o viteză înfricoșătoare, amețitoare, că ea crește mult prea repede, că nu apuc să o văd, să o cunosc la fiecare vârstă.

Vineri patrulau pe la noi prin sufragerie 3 copii de la grădi. M-am trezit cu ei în mașină, printr-o conspirație pe care nici acum nu am înțeles-o exact, și eu încercând să mă asigur că toți părinții aparținători știu că le fur copiii. Îmi place asta, că te trezești că și-au făcut planuri când ajungi să îi iei la ora de plecare (la noi se poate întâmpla doar vineri magia asta, că în rest Sara pleacă mai devreme).

Dar revenind. Învârteam 2 din 3 bucăți cu scaunul și exact așa mi se pare că trece și timpul, cum se învârte scaunul alb de la Ikea. Până clipești a mai făcut o rotație completă.

Acum câteva luni erau tot aici, cu un cap parcă mai mici, vorbind mai peltic și știind mai puțin. Cum naiba cresc așa de repede?

Așa că am oprit scaunul și le-am zis, clar și răspicat și cu cea mai serioasă față din dotare: Băi, de acum înainte, când aveți de gând să creșteți, să veniți să mă întrebați înainte: -Am voie să cresc? Așa nu se mai poate.

Au râs amândoi (daaa, copiii chiar au simțul umorului ;), sau mă rog, ăstia deștepti ca ai noștri 😛 ) dar în 2 secunde Vlad deja mă întreba: –Pot să cresc?

-Mă mai gândesc, am zis, fără să glumesc măcar un pic.

Și chiar nu știu ce aș face dacă aș putea să îi opresc. Îmi e dor de Sara la 1 an, la 2 ani jumate și chiar la 3. Rău. Mă uit ca o curcă beată la zecile de poze cu ea,cât era de faină. Fiecare vârstă mi se pare, poate acum că a trecut :D, așa frumoasă că mi-e ciudă că nu știu când mama dracu a dispărut și eu ce-am făcut când era aici.

Și nu e ca și cum aș fi genul ăla de mamă care pune altele pe primul loc (deși uneori mi-ar plăcea să pot și des invidiez mamele care pot să o facă). Ea E pe primul loc, va fi tot timpul, sau atât cât va vrea ea. Dar chiar și așa, în condițiile astea, mi se pare că trece prea repede, că se face mare prea repede.

Exact sentimentul ăsta, că înotăm, amândouă, legate, într-un râu furios. Chiar aș vrea să înot împotriva curentului, sau să stau pe loc 2 secunde, cu ea, să mă uit în ochii ei, să o înțeleg cu adevărat, să o simt, să o memorez cum e acum, să nu o uit, să o îngheț așa. Sau poate în ai mei, să mă asigur că am idee ce fac (habar n-am ce fac)? Și în timp ce mă lupt cu piesa asta de nu mă lasă în pace înțeleg că n-aș putea, ne-ar răsturna apa. Așa că doar înotăm, cât de bine putem, în condițiile date, amândouă.

Deci da. Să vină cineva să oprească râul să mă uit în ochii ei.

Reclame