Arhive zilnice: 15 mai 2015

Blue Jeans

Standard

Cred că fiecare avem un stil propriu. Sau mă rog, nu știu, poate? Nu e musai un stil mișto, dar un stil, totuși. Cam fiecare persoana pe care o cunosc are o semnătură în haine, ca o coadă invizibilă pe care n-ai cum să nu o remarci.

Ei bine, la mine sunt blugii (cred). Mă simt eu în blugi, teniși ș-un tricou (strict statistic vorbind, unul gri). Ca atare, mă îmbrac așa destul de des. Foarte des. Am noroc că nu lucrez cu publicul sau ceva, deci cam 3 zile din 5 așa sunt și la buro. Când mai am ceva ședințe simandicoase, mai pun pe mine haine elegante (îmi plac și astea, nu e bai), doar că prefer blugii și tenișii. Toate bune și frumoase.

Trăiască încă o dată oamenii cu care lucrez, care au înțeles că atât creierul cât și limba mea ascuțită funcționează identic chiar dacă sunt în la 4 ace sau în blugi rupți.

Ce mă enervează, dar mă enervează cu ciudă, cu ciudă, vă zic, sunt vânzătoarele din mai orice magazin și chelnerii din restaurante.

Dacă mă duc la shopping îmbrăcată în blugi și teniși, mi se vorbește într-o scârbă inexplicabilă, mi se atrage atenția că un anume produs e scump șamd. Dacă cumva, cine știe cum, merg în o zi în care sunt în rochie sau fustă, mi se vorbește cu doamnă, mi se deschid și închid uși și mi se fac ploconuri.

Uai? Cardul meu arată la fel și în teniși și în fustă. Ba chiar, cred că întâmplător, tenișii mei costă mai mult ca orice rochie din dotare. Am sau n-am aceleași studii, același IQ, același bacșiș îl las.

Eram în Orange-ul din Sun Plaza săptămâna trecută și cumpăram un nu știu ce. Duduia aia (și urăsc termenul duduie, de asta îl folosesc pe ea) ne trata cu un aer de superioritate inexplicabilă, se rățoia pur și simplu la noi. A trebuit să ridic și eu tonul și să îmi pun my bitch face, după care era doar lapte și miere. Sigur că pot să o fac, nu e complicat să îmi dau aere chiar în blugi și teniși și să vorbesc cu chelnerii ca și cum ar fi slugi, orice idiot cu telefon sau mașină albă poate să o facă, dar parcă știam că ar trebui să fiu umană, să zâmbesc și să tratez oamenii, fie că-s femeia de face curat la noi pe etaj, vânzătoarea de la magazinul Orange din Sun Plaza sau șeful de la firma X cu aceeași atitudine.

Sau făcusem o programare la fițosul Lauder să văd dacă e de dus Sara la școală acolo (merge o colegă și era încântată de rezultatele lor la BAC aso). Programarea s-a decalat și în loc să merg în ceva haine de uameni responsabili, cum plănuiam, am avut o rochie neagră, mulată, până peste genunchi așa, cu nește capete de morți, săgeți și inimioare. Și pantofii albaștri  (un albastru turbat, e adevărat). Deci fața creaturii cu care ne-am văzut pentru interviu când a dat cu ochii de mine a fost neprețuită. M-a scanat cu o privire de oțel, de sus până jos, de mai multe ori, oripilată probabil de halul în care arătam. Și a avut grijă să ne spună ca acolo au părinți care plătesc taxa în avans, pe tot anul. Nu era nevoie de această ultimă remarcă de un prost gust teribil, de când s-a uitat chiorâș la pantofii mei am înțeles că nu o vreau pe Sara educată de o creatură cu o atare mentalitate.

Oare cum ar fi fost tratat Steve Jobs, cu faimoșii lui adidași hidoși, de-ar fi încercat să cumpere un aifon la noi în mall?

Așa de căcat mi se par fazele astea, oamenii așa, mentalitatea asta (și nu zic că-i numai aici, la noi, că habar n-am). Să-mi explice și mie careva, ca la proști, ca să pricep o dată pentru totdeauna, care e faza. De ce se poartă tanti și nenii ăștia cu mine ca și cum ei ar fi absolvit magna cum laudae la Harvard și eu un ff la Herculane. Nu serios, pe voi nu vă enervează?

PS. Cam vechiuță piesa asta a lu’ Leana, dar încă bunuță  🙂

 

Reclame