Arhive zilnice: 6 mai 2015

Dis de dimineață

Standard

Când intru, în weeend,dimineața, la Sara în cameră, găsesc asta:

IMG_5737-001

Și nu, nu și le scosese pe toate :)).

La 6 luni era fascinată de întorsul paginii, apoi, pe la 1 an, de imagini. La 2 ani își inventa povești cu imaginile din orice carte. Acum învață pe dinafară paragrafele care îi plac și le recită ca un papagal (așa păcăleam și eu copiii, pe la 4 ani, că știu să citesc), sau merge prin casă spunând pe litere diverse cuvinte: o a n a, ș a r p e, c l a r a, ș a p t e, re p e d e, a l t fe l etc, încercând, poate, să învețe mai repede să citească.

Până atunci, mă terorizează pe mine. Citim, citim, citim facem pauză și iar mai citim puțin. Am zis că mă îmbăt când am trecut de la povești solitare (pe repeat la infinit) la chestii cu legătură. Suntem deja la volumul II din Habar n-am și mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, îmi simt un neuron amorțit aproape mișcând.

Sunt în șpagat că iubește cărțile, să fim înțeleși. Nici nu mi-aș fi putut imagina vreodată că o să fie altfel, și sper să rămână așa. Și sunt de acord să citesc până nu mai am voce, dacă asta înseamnă că și ea va iubi cărțile.

N-o spun cu snobism (pare așa azi, ușor snob să spui că citești și în general evit să vorbesc despre asta), nuș cum să zic, ci cu rușinea faptului că am citit mult, mult prea puține cărți, mă obsedează că nu apuc să citesc toate cărțile pe care aș vrea să le citesc, de care m-aș îndrăgosti dacă le-aș descoperi și să aleg ce carte urmează să citesc e o decizie care mă chinuie zile întregi. De asta nu-mi place să citesc cărți împrumutate, mă simt datoare să nu le țin mult și e ca și cum aș rata astfel o mega carte pe care aș fi ales-o singură. Sau să nu plec cu valiza plină de cărți, în ideea că o să găsesc ceva la destinație. Și daca nu îmi place nimic acolo? Ce mă fac? Freak again, I know. Dar îmi plac cărțile recomandate. Cea mai blândă carte pe care am citit-o vreodată a fost una recomandată.

Revenind la Sara, la imaginea de mai sus, se adaugă la prânz o pătură pusă pe jos, cu o pernă. Își face pat lângă ele și adoarme citind, așa cum adoarme de nici nu mai știu cât timp, și, de altfel, cum adoarme și mă-sa. Nu că patul ar fi la mare distanță, nu, dar cică nu încap și cărțile și ea, deci s-a mutat pe jos. Ar dormi așa și noaptea, lângă ele, dar am pus cu responsabilitate maternă (și paternă, aseară) piciorul în prag.

Scriu doar să nu uit, chit că nu-mi vine, cum ziceam mai sus, dar imaginea asta, cum e ea acum, cu cărțile covor în dormitor vreau să o scriu, să o am. Mi-e frică că o să-mi zică într-o zi că nu-i plac cărțile, la fel de rău ca nu știu, că n-o să mă mai suporte când o fi mare. Deși și de asta mi-e foarte foarte frică, aș vrea să rămânem prietene mult timp.