Arhivele lunare: mai 2015

And the Worst Mother of the Year Title goes to?

Standard

Mie, desigur.

Băi, jur că nu sunt potrivită pentru meseria asta. Faptul că Sara e un copil atât de așa și pe dincolo i se datorează practic în exclusivitate și e de apreciat că nu am reușit să o stric cu multiplele mele comptențe.

Exemplificăm:

1.prima serbare de la grădi, ceva ceva, ne dau ăștia mail, cumpărați o rochie așa, la ora cutare, în locul de pe coloșa vă prezentați cu odorul.

Bon.

Sara a fost singurul, dar singurul copil de pe scenă care a avut o singură costumație (și nu două, cum specificaseră oamenii în mail, una roșie și una albastră). Pentru că eu citisem mailul, desigur, pe diagonală și reținusem doar de aia roșie. Ne uitam amândouă, cu ochii bulbucați, cum se schimbă toți și nu pricepeam de ce. Noroc că avea și o leacă de albastru pe ea. O leacă numa, da bună și aia.

2. Fuserăm, vorba mea (sic), la festivitatea de la grădi când ne împlini plodul 4 ani. Fooooarte emoționant, parol, căcasem de tot steagul, era să plâng de vreo 3 ori, mă blocam când mă întreba Erika câte ceva (gen: ce îi plăcea Sarei să facă la 2 ani? Oatdăfac, nu am nici cea mai vagă idee ce îi plăcea să facă la 2 ani. Săăă…mănânce?).

Ei bine, oamenii ăștia ne trimit săptămânal poze de la grădi. Nu numai că timp de fro 2 luni spre 3 nu mi-am dat seama că n-am văzut pozele de la festivitate, dar mi-am adus aminte abia când o altă mămică mi-a trimis poze cu Sara râzând de la festivitatea băiețelului ei.

Ah, și nu pentru ca ar fi uitat ei să le trimită, ci pentru că ratasem EU mailul!

3. Astă iarnă uitam să îi dau mânuși. Știți gerurile alea mari, mari mari? Da? Ei bine, eu am uitat să îi dau mânuși la ea. Atunci, la -30j de grade sau cât era. Bine, o dată, e adevărat, dar totuși. Pe ale mele muuult mai des (și aveam o geacă cu mâneci trei sferturi, mă durea sufletul când uitam mânușile acasă, deja când luam una la mine ziceam că stau lângă sobă).

Sau uitam sa îmi iau cheie de la casă la mine, și mă aștepta copilul, când mă duceam să o iau, cu cheia în buzunar: Mami, iar ai uitat cheia. 😀

4. Ședeam la buro, în o dimineață și mânuiam galeș o prezentare când mă sună sotzoo.

-Azi e carnavalul, zice.

-Oat? Zic, e mâine!

–Ntz, zice, azi!

Desigur că deși chiar în titlul mailului de la grădi scria mare MIERCURI eu am înțeles JOI (no ideea cum) și costumul ia-l de unde nu-i. Așa că cine alerga ca bezmetica prin București după aripi de fluture roșu ca să le aibă la timp pentru activitatea de grup? Cine, cine cine? Daaaa, yours truly.

5. Voi cum sunteți în mașină? Eu și Sara nu respirăm. Adică Sara se uită pe geam, visează cu ochii deschiși, nu vorbește nimic, nu o simt. Și eu cam la fel, I doze off pe muzică în timp ce conduc mecanic în drumul spre casă.

Așa că, de muuulte ori, mă trezesc panicată în trafic cum mă uit în spate disperată: -Fuck! Am pus copilul în mașină de data asta?!

Până acum da, dar sincer vă zic, mi-e cam frică.

PS. Poza de mai jos e făcută de Sara (cu hardughia de DSLR, care e mai mare decât capul ei, la propriu). Pe principiul ce se naște din pisică șoareci mănâncă, next Vivien Meier o fac. 😛

�

5 minute pe zi MM: pedeapsa

Standard

Pentru că e un blog pe care, observ după căutări, ajunge lumea (și) după ce caută chestii legate de Maria Montessori. 5 minute pe zi, extrag câte ceva, mai bine decât să citim un articol pe net care poate e reinterpretarea a ce a spus creștina asta cândva.

Azi despre pedepse (doar pentru că am săpat recent după subiect) și unele din limitele din MM (sunt, de fapt, destul de multe). În aceeași carte (Descoperirea Copilului) e și un capitol dedicat în care se vorbește despre disciplina, cum nu ar trebui să fie forțată, despre libertate șamd. Dar despre asta am mai scris. Deci ce să mai, copipastă. Întâmplător, sunt de acord cu cele de mai jos (nu cu tot ce-i în cărțile ei, dar cu partea asta chiar da).

„În ceea ce privește pedepsele, am avut de multe ori copii care îi tulburau pe ceilalți, fără să asculte îndemnurile noastre. Ei au fost puși îndată sub supravegherea medicului, dar de foarte multe ori era vorba de copii normali. Am pus atunci o măsuță într-un colț al sălii și îl izolam acolo pe recalcitrant, așezându-l într-un fotoliu cu fața spre colegii lui și dându-i toate obiectele pe care le dorea. Această izolare a reușit aproape întotdeauna să-i calmeze pe astfel de copii. Din această poziție, copilul vedea ansamblul colegilor și felul lor de a acționa; era o lecție obiectivă foarte eficace cu privire la conduită, așa cum nu puteau fi cuvintele educatoarei; încetul cu încetul copilul recalcitrant descoperea avantajele de a fi în mijlocul unei comunități și dorea să facă așa cum fac ceilalți. Am disciplinat în felul acesta pe toți copiii care ni se păreau la început rebeli. Copilul izolat era de obicei obiectul unor îngrijiri speciale, ca și când ar fi fost vorba de un nevoiaș sau de un bolnav. Eu însămi, atunci când intram, mă duceam mai întâi drept la el, mângâindu-l ca pe un nevârstnic, api mă îndreptam spre ceilalți, interesându-mă de munca lor, ca și când ar fi fost oameni maturi. Nu știu ce se petrecea în sufletul acestor copii, însă e sigur că totdeauna „conversiunea” celor izolați a fost definitivă și profundă. Ei veneau după aceea mândri că știau să muncească și să aibă o purtare demnă și, de obiecei, păstrau o afecțiune plină de tandrețe față de educatoare și față de mine.”

„Libertatea copilului trebuie să aibă ca limită interesul colectiv, iar ca formă, ceea ce numim educația bunelor comportări și a atitudinilor. De aceea suntem datori să-l împiedicăm pe copil de la tot ce poate jigni sau vătăma pe alții sau poate însemna un act necuviincios sau josnic

Când educatoarele s-au plictisit de observațiile mele, au început să-i lase pe copii să facă tot ce vor: i-am văzut cu picioarele pe masă, cu degtul în nas, fără ca educatoarea să-i corecteze. Pe alții i-am văzut îmbrâncindu-ți colegii și luând o expresie de violență, fără ca educatoare să facă cea mai mică observație. Atunci a trebuit să intervin cu răbdare, ca să arăt cu ce rigoare absolută trebuie să împiedicăm și, încetul cu încetul, șă înăbușim toate actele care nu trebuie făcute, încât copilul să poată face o deosebire clară între ce e bine și ce e rău.

IMG_0331

Do it

Standard

-Nu mergem și noi undeva weekendul viitor? zice sotzoo

-Nu, zic io. O să fie aglomerat, dar hai să mergem mâine la mare.

Unde altundeva să fi zis, doar mă știți 😛

Și am fost. La mare.

Am împachetat în cel mai haotic mod cu putință, ce-am văzut cu ochii, am pus în mașină, și-am plecat.

Sara iubește marea la fel ca noi, așadar a fost incredibil de fericită acolo.

Fără planuri din timp, fără să știm unde o să mâncăm, ce-o să facem, nimic.

Am avut un hotel întreg și-o plajă doar pentru noi. Ba chiar aș zice și vreo două stațiuni.

Când eram eu mică asta visam. Nu cum visează alții că zboară, eu n-am visat asta niciodată, ci, repetat, că mă plimbam prin orașe pustii, fără niciun om în ele. Și eram, cred, cel puțin la fel de fericită ca cei care visau că zboară.

Așa a fost acum. Numai că puțin mai bine, că de data asta am fost singuri trei. Cea mai frumoasă mare, asta pustie, cu liniște, fără muzică, doar valuri și vânt. Fără oameni. Fără aglomerație.

Iar Sara abia aștepta să ajungă azi la grădi să le zică tututor copiiilor să vină cu ea la mare, că le dă ea jucăriile ei de nisip (dar nu toate o dată).

-Ce ți-a plăcut mami la mare?

Păăăi, nisipul uscat și nisipul ud, maleeea, statuile măăălii (stabilopozii), sclipiciul de pe male (aka cum se oglindește soarele dimineața), mâncala, hoteeelul, telasele, tot mami, tot!

Deci. Vara e aici. Nu mai ezitați, daca o să îi placă, dacă nu, just do it. O să fie bine, o să vă descurcați. Copiii se simt bine și dacă nu planificați totul cu un an înainte. E extrasezon, prețurile sunt încă mici. Împachetați și plecați. La mare sau unde iubiți voi să fiți :).

PS. Clar, iar n-am scris nimic pentru săptămâna asta.

PPS. Da, am făcut baie. 😛

3rd PS si playlist de sfarsit de mai/inceput de iunie (multe drumuri=playlisturi dese)

IMG_6795-001 IMG_6845 IMG_6878-001 IMG_6950  IMG_6998 IMG_7018 IMG_7055 IMG_7086 IMG_7102

Irina în alb si negru

Standard

Oare o mai tineti minte pe Irina? 🙂 omaga, au trecut 2 ani de atunci :o. Irina zice, glumind, că e fotomodelul meu preferat. Actually that would  be forever Sara :P, dar între noi fie vorba Irina chiar e una din persoanele cu care mă simt ok în spatele camerei, pare că are încredere în mine ca fotograf și asta ajută ;).  Se simt oare, în poze? Ză good vibes this girl is sending out? 🙂 😛

IMG_6497 IMG_6490 IMG_6474 IMG_6455 IMG_6421 IMG_6465 IMG_6340

Hold back the river

Standard

Mă sâcâie melodia asta. O știți? Mi-a rămas în cap, în ciuda faptului că nu prea e genul meu. Ba chiar am ascultat și restul pieselor de la băiatul ăsta și nope, nu merge niciuna. Dar asta? Asta nu mă lasă în pace.

Cred că îmi plac de fapt, 2 versuri, Hold back the river, let me look in your eyes. E ok, așa pățesc și cu cărțile, îmi place una întreagă din cauza unei propoziții, sau cu oamenii, îmi plac o viață pentru că au făcut ceva la un moment dat, indiferent de ce se mai întâmplă după.

Cred că mă obsedează versurile pentru că am des senzația asta cu Sara.

Că timpul trece cu o viteză înfricoșătoare, amețitoare, că ea crește mult prea repede, că nu apuc să o văd, să o cunosc la fiecare vârstă.

Vineri patrulau pe la noi prin sufragerie 3 copii de la grădi. M-am trezit cu ei în mașină, printr-o conspirație pe care nici acum nu am înțeles-o exact, și eu încercând să mă asigur că toți părinții aparținători știu că le fur copiii. Îmi place asta, că te trezești că și-au făcut planuri când ajungi să îi iei la ora de plecare (la noi se poate întâmpla doar vineri magia asta, că în rest Sara pleacă mai devreme).

Dar revenind. Învârteam 2 din 3 bucăți cu scaunul și exact așa mi se pare că trece și timpul, cum se învârte scaunul alb de la Ikea. Până clipești a mai făcut o rotație completă.

Acum câteva luni erau tot aici, cu un cap parcă mai mici, vorbind mai peltic și știind mai puțin. Cum naiba cresc așa de repede?

Așa că am oprit scaunul și le-am zis, clar și răspicat și cu cea mai serioasă față din dotare: Băi, de acum înainte, când aveți de gând să creșteți, să veniți să mă întrebați înainte: -Am voie să cresc? Așa nu se mai poate.

Au râs amândoi (daaa, copiii chiar au simțul umorului ;), sau mă rog, ăstia deștepti ca ai noștri 😛 ) dar în 2 secunde Vlad deja mă întreba: –Pot să cresc?

-Mă mai gândesc, am zis, fără să glumesc măcar un pic.

Și chiar nu știu ce aș face dacă aș putea să îi opresc. Îmi e dor de Sara la 1 an, la 2 ani jumate și chiar la 3. Rău. Mă uit ca o curcă beată la zecile de poze cu ea,cât era de faină. Fiecare vârstă mi se pare, poate acum că a trecut :D, așa frumoasă că mi-e ciudă că nu știu când mama dracu a dispărut și eu ce-am făcut când era aici.

Și nu e ca și cum aș fi genul ăla de mamă care pune altele pe primul loc (deși uneori mi-ar plăcea să pot și des invidiez mamele care pot să o facă). Ea E pe primul loc, va fi tot timpul, sau atât cât va vrea ea. Dar chiar și așa, în condițiile astea, mi se pare că trece prea repede, că se face mare prea repede.

Exact sentimentul ăsta, că înotăm, amândouă, legate, într-un râu furios. Chiar aș vrea să înot împotriva curentului, sau să stau pe loc 2 secunde, cu ea, să mă uit în ochii ei, să o înțeleg cu adevărat, să o simt, să o memorez cum e acum, să nu o uit, să o îngheț așa. Sau poate în ai mei, să mă asigur că am idee ce fac (habar n-am ce fac)? Și în timp ce mă lupt cu piesa asta de nu mă lasă în pace înțeleg că n-aș putea, ne-ar răsturna apa. Așa că doar înotăm, cât de bine putem, în condițiile date, amândouă.

Deci da. Să vină cineva să oprească râul să mă uit în ochii ei.

Blue Jeans

Standard

Cred că fiecare avem un stil propriu. Sau mă rog, nu știu, poate? Nu e musai un stil mișto, dar un stil, totuși. Cam fiecare persoana pe care o cunosc are o semnătură în haine, ca o coadă invizibilă pe care n-ai cum să nu o remarci.

Ei bine, la mine sunt blugii (cred). Mă simt eu în blugi, teniși ș-un tricou (strict statistic vorbind, unul gri). Ca atare, mă îmbrac așa destul de des. Foarte des. Am noroc că nu lucrez cu publicul sau ceva, deci cam 3 zile din 5 așa sunt și la buro. Când mai am ceva ședințe simandicoase, mai pun pe mine haine elegante (îmi plac și astea, nu e bai), doar că prefer blugii și tenișii. Toate bune și frumoase.

Trăiască încă o dată oamenii cu care lucrez, care au înțeles că atât creierul cât și limba mea ascuțită funcționează identic chiar dacă sunt în la 4 ace sau în blugi rupți.

Ce mă enervează, dar mă enervează cu ciudă, cu ciudă, vă zic, sunt vânzătoarele din mai orice magazin și chelnerii din restaurante.

Dacă mă duc la shopping îmbrăcată în blugi și teniși, mi se vorbește într-o scârbă inexplicabilă, mi se atrage atenția că un anume produs e scump șamd. Dacă cumva, cine știe cum, merg în o zi în care sunt în rochie sau fustă, mi se vorbește cu doamnă, mi se deschid și închid uși și mi se fac ploconuri.

Uai? Cardul meu arată la fel și în teniși și în fustă. Ba chiar, cred că întâmplător, tenișii mei costă mai mult ca orice rochie din dotare. Am sau n-am aceleași studii, același IQ, același bacșiș îl las.

Eram în Orange-ul din Sun Plaza săptămâna trecută și cumpăram un nu știu ce. Duduia aia (și urăsc termenul duduie, de asta îl folosesc pe ea) ne trata cu un aer de superioritate inexplicabilă, se rățoia pur și simplu la noi. A trebuit să ridic și eu tonul și să îmi pun my bitch face, după care era doar lapte și miere. Sigur că pot să o fac, nu e complicat să îmi dau aere chiar în blugi și teniși și să vorbesc cu chelnerii ca și cum ar fi slugi, orice idiot cu telefon sau mașină albă poate să o facă, dar parcă știam că ar trebui să fiu umană, să zâmbesc și să tratez oamenii, fie că-s femeia de face curat la noi pe etaj, vânzătoarea de la magazinul Orange din Sun Plaza sau șeful de la firma X cu aceeași atitudine.

Sau făcusem o programare la fițosul Lauder să văd dacă e de dus Sara la școală acolo (merge o colegă și era încântată de rezultatele lor la BAC aso). Programarea s-a decalat și în loc să merg în ceva haine de uameni responsabili, cum plănuiam, am avut o rochie neagră, mulată, până peste genunchi așa, cu nește capete de morți, săgeți și inimioare. Și pantofii albaștri  (un albastru turbat, e adevărat). Deci fața creaturii cu care ne-am văzut pentru interviu când a dat cu ochii de mine a fost neprețuită. M-a scanat cu o privire de oțel, de sus până jos, de mai multe ori, oripilată probabil de halul în care arătam. Și a avut grijă să ne spună ca acolo au părinți care plătesc taxa în avans, pe tot anul. Nu era nevoie de această ultimă remarcă de un prost gust teribil, de când s-a uitat chiorâș la pantofii mei am înțeles că nu o vreau pe Sara educată de o creatură cu o atare mentalitate.

Oare cum ar fi fost tratat Steve Jobs, cu faimoșii lui adidași hidoși, de-ar fi încercat să cumpere un aifon la noi în mall?

Așa de căcat mi se par fazele astea, oamenii așa, mentalitatea asta (și nu zic că-i numai aici, la noi, că habar n-am). Să-mi explice și mie careva, ca la proști, ca să pricep o dată pentru totdeauna, care e faza. De ce se poartă tanti și nenii ăștia cu mine ca și cum ei ar fi absolvit magna cum laudae la Harvard și eu un ff la Herculane. Nu serios, pe voi nu vă enervează?

PS. Cam vechiuță piesa asta a lu’ Leana, dar încă bunuță  🙂

 

Ariciul. Și iepurele. Și poveștile pentru copii (pe care le urăsc)

Standard

Urăsc poveștile pentru copii. Cam toate, în mod egal. Nu cred, nu văd cum ar putea să îi placă unui adult. Nu mă înțelegeți greșit, mi-au plăcut când eram  mică, atât că acuma, na,  îs în alt target :D. Citesc, citesc, după cum ziceam, cu stoicism, aceleași povești ne sau muritoare, again and again and again, pentru că Sarei îi plac, pentru că e ok să vrea să le citească de 100 de ori (n-am uitat că de acolo pleacă, cu terorizat adulții cu citit la infinit).

Bun, astea fiind stabilite, mărturisesc că îmi plac niște cărți de copii. Singurele. Singurele, singurele (ok, mpoate si Alice în Țara Minunilor și Micul Prinț, dar astea încă sunt dificil de asimilat pentru Sara, deci singurele din cele pe care le citim acum):

Cărțile de Paul Stewart si Chris Riddel:

-Bulgăraș de Primăvară

-Cadou de ziua ta

-Ce-ți aduci aminte

-Dorința iepurașului.

Le aveți? Așa-i că sunt mi-nu-na-te?

Nu?

Ok, lasați ciorba aia, sau excelul ăla, plimbarea sau ce program aveați, acuuum, dar acum comandați-le. Nu neapărat de unde am pus eu link (și Elefant să facă bine să-mi trimită cod de reducere baban la următoarea comandă pentru reclama asta moca :P), deși cred că sunt mai ieftine.

Băi, șpagat sunt după cărțile astea. Sunt…nici nu pot să descriu cum sunt. Autentice (ce cuvânt de căcat, pardon my french). Adevărate? Mmm, nici asta nu sună cum caut. Sensibile, inventive, visătoare, pline de căldură.

Sunt mega fan cărțile astea (și nu numai eu, și Sare le știe deja pe dinafară).

PS. Dacă le comandați cumva (apropos, seria completă mi se pare cu cadou perfect pentru orice copil de la 2 la  7 ani), să îmi ziceți dacă v-au plăcut, și mulțumiri Mamei Clarei, de la care am aflat și eu de ele 🙂

PPS. Poate n-am fost clară. Deci aia cu cadoul și aia cu dorința sunt cevaaaaaaaaaa, cevaaaaaaaaa. Șpa gat!:P

dorinta-iepurasului_1_produs