Furând timp

Standard

Mă enervează să pierd timp. Și nu mă plictisesc. Niciodată, niciodată. Nu înțeleg cum se poate plictisi cineva. Cum? Când sunt atâtea de făcut, de văzut, de citit, de ascultat, de simțit. Cred că ultima oară m-am plictisit pe la vreo 4 ani, dacă îmi amintesc corect (și nu e vreo amintire fabricată), aveam nasul lipit de o fereastră ploioasă din camera bunicului meu, care se rădea tacticos cu briceagul.

Așadar, de exemplu, când ajung dimineața la birou, îmi calculez traiectoria pontat cartelă, pornit espressor plus calculator, lăsat haine și geantă astfel încât să execut cât mai puține mișcări în cât mai puțin timp. Serios. Freak, I know. La fel și întinsul rufelor. E după traseu. Economisesc secundele. Pentru ce-mi place mie. Habar n-am. Uneori ies pe balcon și mă uit cum se văd mașinile care merg spre Unirii parcă le-ar înghiți, la asfințit, un soare foarte roșu și foarte mâncăcios. Pentru mai mult timp în parc cu Sara, cu gâtul lăsat pe spate să mă uit cum poa să arate copacii care înfloresc (mă simt uşor extraterestru când înfloresc copacii). Mergem așa, două gură cască, cu capul pe spate, prin parc. Și mă mai mir apoi cu cine seamănă de se împiedică non-stop că veci nu se uită pe unde calcă.

Mă certa lumea că ce cred că rezolv eu cu graba asta a mea? Unde îmi imaginez că ajung?

🙂 Fac lucrurile pe care trebuie să le fac foarte repede pentru a avea timp să fac încet lucrurile pe care vreau să le fac. Lucruri mici, probabil că e ceva fucked up în clasificarea lucrurilor important de făcut din capul meu. De exemplu, îmi place mult să las oamenii să treacă. Pe trecere de pietoni și nu numai. Știu că e obligatoriu pe trecere, doh, dar în București dacă nu ești cu un picior pe trecere și nu te uiți urât nu te lasă mai nimeni să traversezi. Așa că, dacă văd pe cineva mai nehotărât, opresc și îi zâmbesc, făcându-i loc să treacă.  Întâi sunt surprinși, apoi zâmbesc și ei :). Ieri, de exemplu, am arhivat zâmbete de la: o bunică cu nepoata (care s-a oprit şi mă arăta cu degetul, eu şi Sara le-am făcut cu mâna), o tanti mișto, pentru că avea vreo 50 de ani plus și era pe bicicletă, doi hipsteri și o doamnă încruntată (inițial). În parcul de la Unirii sunt trei cireși. Unul e înșirat spre dreapta și unul spre stânga, în poziții relativ simetrice, iar ăla din mijloc e, în mod evident, cu nasul pe sus. Negri cu florile roz, parcă-s un corp de balet trântit în mijlocul traficului din capitală. Sau, acum 2 zile, pe o bordură, pe un trotuar, erau doi tineri de etnie romă, țigani, ce naiba, pe o bordură. Stăteau unul cu fața la celălalt și ea îl sorbea din priviri pe el. Era evident că erau săraci, habar n-am dacă avuseseră ce să mănânce în ziua aia și probabil erau pe acolo pentru că cereau bani de parcare (știu, vă enervează pe toți). Ea povestea, râdeau și nu vedeau, niciunul, nimic din ce era în jurul lor. La fel cum nimeni din sutele de mașini ce treceau, încet (blocaj în trafic, dap) pe lângă ei, nu-i vedeau. Pluteau pe o miniplanetă invizibilă. Mă simt cumva vinovată, de parcă m-aş fi uitat prin gaura cheii.

Deci pentru asta mă grăbesc. Și pentru multe altele. Fur timp. 😛

IMG_3776

Reclame

3 răspunsuri »

  1. Frumoasa indeletnicire! O practic si eu! 🙂 Parca mai putin in ultima vreme, pentru ca, desi grabesc pasul mereu, timpul parca nu mai imi ajunge ca inainte. Dar, recunosc, sunt o contemplativa! 🙂

    Apreciază

  2. Gură-cască, ar zice unii, contemplativă, ar zice alții. Așa îmi place si mie sa ma uit la oameni si sa-mi imaginez povestea lor… Plus ca de când cu buburuza, chiar nu mai am timp sa ma plictisesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s