Copiii din adulți

Standard

Când aveam eu fix, dar fix 6 ani și stăteam pe mocheta roșie din sufrageria bunicii mele, cu canapeaua în spate și biblioteca în față, nervoasă foc că iar îmi zisese careva că sunt prea mică să fac X sau să înțeleg Y, mi-am propus să îmi reamintesc în fiecare an dacă mă simt mai deșteaptă, mai înțeleaptă, mai altfel.

Și o fac. Periodic. Nu neapărat pe mocheta roșie, dar cam la fiecare aniversare încerc să mă gândesc dacă eu m-am schimbat fundamental față de cea de acum 27 de ani.

Răspuns final: nu.

Esențial, sunt neschimbată. În felul cum gândesc. Sigur că știu mai multe lucruri, că am mai multă experiență, dar nu cred deloc că sunt acum mai inteligentă decât atunci când aveam 6 ani. Sau că simt ceva în un mod diferit. Îngrozitor de multe lucruri sunt identice chit că acum sunt mare, am rămas la fel de stângace în multe lucruri și la fel de încăpățânată în altele, am un copil și un soț și mă uit la mine, din exterior, îngrozită uneori.

Sunt tot eu, cea de 6 ani.

Și chestia e că nu sunt doar eu .

Merg cu un cineva în mașină și când își lasă puțin capul în piept văd un băiețel de 8 ani. E acolo, lângă mine.

Colega mea în deux piece, cea care poartă o geantă diplomat pe post de poșetă e de fapt o puștoaică de 12.

Din spatele ochilor mamei celor doi copii de 9, respectiv 7 ani  se uită amuzată la mine o ștrengăriță de 4.

Prietenul meu cu barbă, cel de de 120 kile ezită ca la 10 ani.

Îi simt uneori în conversații. Alteori, îi prind în sclipirea din o fotografie pe care am făcut-o. Nesiguranța, inocența, speranța, naiba știe, ceva din copilul lor e acolo. Și mă face să zâmbesc. Îmi plac mult mai mult după. Aș vrea să îi iau de mână să le zic că totul o să fie ok.

Desigur, nu toată lumea și l-a păstrat. Sunt unii oameni așa serioși și responsabili și plini de importanță , prestanță sau responsabilități și planuri și planificări că nu mai ai niciun copil acolo. Dar oamenii ăștia nu-i păstrez, trec mai departe :).

Deci. Copiii ascunși în oameni. Oare o mai avea cineva senzația asta? Că uneori suntem doar o gașcă de puști jucând roluri în piese de oameni mari, pierduți în haine uriașe, nepricepându-se exact cum și ce trebuie să facă, dar o facem pentru că nu există alternativă? 🙂

IMG_9148

Reclame

6 răspunsuri »

  1. 🙂 Daaa, imi amintesc ca treceau anii si eu tot asteptam sa ma fac si eu mare, sa se mai maturizeze cate ceva din mine – copil (gen naivitate, timiditate etc…). pana cand la un moment dat am spus: geeeezzz, am treij’de ani, cred ca singurul lucru care se va mai schimba la mine va fi numarul de kilograme! mda, cred ca m-am asezat cam tarziu pe canapea :p.

    Apreciază

    • :)))))))))). Dido. Si eu astept (inca) sa vad daca vreodata trece partea aia cu timiditatea. Ma si imaginez o babuta slabanoaga cu 70j de pisici si 100 de caini care nu poate face eye contact pentru nimic in lume.

      Apreciază

  2. Nope, aia cu timiditatea nu trece nicioadata ! deep down cred ca o sa raman acelasi copil speriat de lume si care isi doreste sa ramana in camera lui!
    din seria „I suppose it will all make sense when we grow up!” …eu inca astept 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s