Arhivele lunare: aprilie 2015

On the bright side

Standard

Dacă am scris săptămâna trecută despre ce mă enervează la Sara, evident că apoi nu m-am putut gândi decât la câte lucruri îmi plac la ea. Le notez și pe astea, ce. Încă un articol în care îmi place de ea, ghinion 😛

1. Că merge pe iarbă și prin noroi. Și că atunci când ajungem în parc îmi zice: „Ai văzut ce flumos e copacul ăla, mami?”. Cred că pot număra pe degetele de la o mână oamenii căre mi-au zis vreodată de un copac că e frumos. Și mă bucur că ea e pe mâna aia. Uneori e ciudat, că în unele parcuri nu se obișnuiește, dar îmi place cu atât mai mult, că nu pare deloc deranjată că e singura persoană care merge pe iarbă în timp ce toți ceilalți merg pe asfalt.

2. Că piciorușele ei suspendate în scaunul de mașină de pe bancheta din spate, în tenișii cu Minnie, bat ritmul pe intro-ul de la Smells like teen spirit mai ceva ca tipul din Whiplash. Și că doarme like a baby (deși când era baby n-a dormit veci like a baby) pe System of a Down. Sau că îmi cere să dau mai tare când începe Jack White și că fredonează Lana del Ray și Beatles. Și că dansează fără să gândească, ăsta fiind singurul mod în care ar trebui să dansăm. Liber cumva, necontând dacă e caraghioasă au ba.

3. Că nu deranjează niciodată vreun alt copil. Niciodată. Îi lasă să se dea înaintea ei la tobogan, așteaptă rândul la leagăn fără să comenteze, face loc copiilor mai mici și îi ajută dacă se împiedică și cad.

4. Când împachetam pentru vacanța de Paște la bunici a venit la mine cu 3 cărți în brațe, să le bag la mine în bagaj, că în al ei (își face singură bagajul) nu încap. Am crezut inițial că e din cauza mărimii, dar apoi am constatat că împachetase 2 bluze și 10 cărți. Fix, dar fix așa trebuie făcute bagajele  🙂

5. Că deși în principiu are voie să se uite la desene oricât vrea ea (atâta timp cât eu mă pot uita la True Detective mi se pare corect să se poată uita și ea, dacă vrea) se uită maxim juma de oră pe zi și doar la Mickey, pe care, mai nou, îmi cere să i le pun în spaniolă (merge de câteva luni la opționalul de spaniolă la grădi și cred că de aici ni se trage). Îmi place că alege să facă alte lucruri. Că nu trebuie să o opresc eu, sau să îi distrag eu atenția. Din nou, e doar ea.

6. Și legat de asta. Că îi place să învețe. Că e curioasă de toate și că vrea să știe de de toate, să înțeleagă tot. Orice. Cum merg lucrurile, lumea, de ce. Sper să o țină o viață.

7. Că îi plac îmbrățișările. Vine și se lipește cu tot corpul ei mic de mine și stăm așa, fără să zicem nimic, doar ne îmbrățișăm, în liniște, mult timp. Și când vin acasă din o deplasare mai lungă la fel face. Mă ia în brațe și mă ține strâns și lung. Fără să spună nimic. Sunt de acord, nici eu n-aveam nevoie de cuvinte.

8. Că dacă mă lovesc vine să mă pupe. Pe degetele de la picioare pe care le trântesc de toate scaunele, pe coate pe care veșnic le încurc în muchii de mese, pe unghii de le prind în uși șamd. Nu o rog eu, nu vine de la mine, e ea.

9. Că dacă fac vreo boacănă (da, eu, gen…vărs o oală cu supă sau sparg o farfurie) vine repede, mă ia în brațe și îmi spune: Nu-i nimic mami, se mai întâmplă. :))

10. Că îmi zice că îi place de mine (v-am zis că la ea te iubesc și îmi place de tine sunt 2 noțiuni distincte, ce nu se implică automat una pe cealaltă). Că mă iubește îmi spune mai des, de obicei seara, când adoarme, dar îmi place de tine mi se pare, culmea, special.

Evident, și mie îmi place puiul de cioară. Mult.

IMG_5556

 

Nu sunt normală, dar mă tratez.

Standard

Atunci când a auzit lumea ultimul playlist a zis că e imposibil de ascultat.

De fapt nu a fost chiar așa. Am dat nas în nas cu semințe care executa o dublă mișcare: mângâia rotativ burta (îngrijorată, aș zice, cred că îl speriasem și pe bebe) și dădea continuu din cap a nu.

-Ce sunt chestiile alea?

-Ești deprimată?

-Cum poți asculta așa ceva?

Mă uit și pe diagonala la o creatură mică băgată cu nasul după monitor care nici nu poate face eye contact de atâta dezaprobare și doar dă, și ea, din cap mustrător (trebuie să exersez și eu expresia asta; pentru când face fie-mea pârț în sufragerie, gen, așa părea și ea să simtă despre ultimul meu playlist).

– Dar nici nu știu unde le găsești, grăiește.

Vă scutesc de restul, un val de priviri dezabrobatoare și multe nu-uri din cap :)).

Băi, mie unele mi se par optimiste, un playlist perfect echilibrat între energie și draci și liniște și primăvară. E clar că mă înșelam eu și numai eu (rectific, și Coconus, și cred că și Sara, mă tot pune să dau mai tare când începe Jack White), până și sotzoo (care supraviețuiește de…aproape 8 ani la playlist-urile mele, și nu numai) a declarat că ascult muzică de tăiat venele; pe lung. Which I totally do not. My music is happy music! 😛

Ideea e că perioada asta mă fâțâi cu colegii pe la diverse treburi ce presupun drumuri de ore în mașină. Așadar, pentru că îmi plac mult colegii mei (cum am mai scris) și pentru că nu vreau să îi terorizez (mă rog, mai mult decât o fac deja :D, sau și cu chestia asta), am făcut vreo 2 playlist-uri cu muzica maxim de normală pe care o pot asculta (și care e cât de cât în genul pe care îl ascultă ei, v-am zis că știu la fiecare ce muzică ascultă, nu? :D).

Deci azi primul din playlist-urile mele normale. Ăăăm, nu e chiar chiar normală, dar e tot ce pot produce. A. a zâmbit și a fredonat pe el, deci one down, one more to go 🙂 (pe următorul îl testez pe o creatură mică, fix marțea de vine).

Se aprobă? E uman? 😀 Și să NU îmi ziceți că Beck-Loser nu e cea mai bestială melodie din istoria melodiilor normale din Univers, că mă supăr (cumva cumva, nu știu cum, dar e cumva normală, dacă mă rog, ignori versurile. și videoclipul. și sunetele, pe alocuri. mă rog, cumva. nuuu? băi, melodia asta e atât de varză că mă tentează s-o schimb pe aia de la about :))).

Ce îmi lipsește

Standard

Să continuăm seria de luni, că prea am scris numai dulcioșenii o suta de articole.

Da, îmi place să fiu mamă, mă simt eu acum, sunt ok cu mine rotundă și ciudată și panicată, îmi plac mai mult așa, decât înainte și de-ar fi să dau timpul înapoi să o iau de la capăt de 1000 de ori la fel aș face, la fel aș alege :). Dar. Recunosc că sunt chestii care îmi lipsesc:

1. Dormitul până la 12. Nu am mai dormit până la 12 ziua de minim 5 ani. Și mi-e doooor să dorm până la 12. Nici nu cred că aș mai putea să dorm până la 12 dar vreau. să. dorm. până. la. 12.

2 Filmele la cinema. Îmi place să merg la film la cinema. Rău. Mergeam cu sotzoo. Încă mergem, dacă avem cumva noroc să stea cineva cu Sara, noi nu mergem la o cină romantică în 2, mergem la floricele și nachos cu brânză la cinema. Dar asta se întâmplă gen de 2 ori pe an. Și acasă nu e același lucru. Mă mai scoate văr’miu, mă mai duc cu o prietenă (dar cu ele nu pot să mă duc la toate ciudățeniile mele de filme). Îmi lipsește.

3. Mersul la restaurant cu prietenii. Doar noi. Ieșim și acum, cu Sara, uneori. Ne vedem relativ des cu prietenii noștri, god, îs umană încă din cauza lor, dar mi-e dor să mergem numai noi, adulții, la restaurant. În 4, știi? Să ne plictisim și să discutăm banalități în 4 cum făceam before plod (nu mai am nici cea mai vagă idee ce naiba discutam before plod).

4. Singurătatea. Pfff, aici mi-e greu. Întotdeauna, întotdeauna, de când mă știu am avut nevoie de mine singură. De liniște. Nu fac nimic important. Citesc, ascult muzică, mă gândesc, de-astea. Banale, plictisitoare, neinteresante. În facultate evacuam pe toată lumea și mă încuiam în cameră. În liceu la fel. Acum, chiar și acum, după ce se culcă Sara, mă duc și stau singură într-o cameră. Visez, recunosc, la o zi întreagă, complet singură. Singură singură singură cuc. Să-mi plesnească urechile de atâta liniște. Chit că mi-ar lipsi Sara ca o mână ziua aia. O zi doar eu cu mine, cu o carte, cu muzică, în o casă goală. O zi în care să nu am absolut, dar absolut nimic de făcut.

5. Fata în teniși. Când mergeam numaiștiuunde zilele trecute, pe aici, prin țară, era oprită pe dreapta o mașină. O fată în teniși colorați se sprijinea de ea. Conducea prietenul ei. Poate mergeau la magazin să ia apă. Dar în capul meu, când am văzut-o, era doar fata care n-o să mai fiu eu vreodată. Fata care merge la mare, fără nicio grijă în lume, fără rate, fără un plan, doar merge la mare în o mașină. Eu, niciodată, dar niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla de acum înainte (și câte perechi de teniși bestiali o să am :P) n-o să mai fiu doar fata în teniși colorați care merge la mare.

E ok, nici nu aș vrea. Spoiler alert. Fata în teniși oricum pleacă, depinde ce vrei să fii după ea, până la coadă.

Oriunde, în orice secundă, înainte de absolut toate celelalte mii de lucruri pe care le sunt (pentru că, da, încă sunt mii de lucruri), sunt, ziceam, mama Sarei.

IMG_3197

Little miss perfect

Standard

Gândindu-mă la ce am scris despre Sara în ultima perioadă îmi dau seama că parcă pare așa. Perfectă. Cred că e, desigur, i-o spun și ei, des, și am scris și aici chiar cu cuvântul ăsta. Perfectă.

E un copil bun. O simți prin haine și prin păr. Și nu, nu toți copiii sunt buni, doar unii. Ea e. Uneori, vobim în șoaptă despre asta, eu și sotzoo, de parcă ar fi o boală ce-o s-o mănânce de vie când s-o face mare, dacă nu cumva învață rapid cum să fie rea. Deși, recunosc, eu sper să nu se schimbe vreodată.

Dar Sara nu e o linie dreaptă. Are (chiar) și ea momente când te scoate din minți. Cum are oricine. Oricine dar oricine oricine are chestii care enervează. Băi, eu am chestii care mă enervează pe mine mă (la mine chiar sunt multe). Mă rog.

De exemplu:

1. Mâțâiala sfânta mâțâială. Cred că e pe primul loc la enervat. Dacă nu folosește un ton din ăsta miiioooorlăăăăit când vrea ceva de simt cum mi se încrețește părul (păr care de altfel, de felul lui, e perfect lins de vacă).

-Vleeeaaaau în paaaalc.

Ok. Ce are vreau în parc? De ce trebuie să lungim vocalele. nu mai pot cu lungitul de vocale :))

2. Copiatul obiceiurilor proaste. Cred că toți au asta, măcar o perioadă. De-aș închide-o cu Einstein în camera ei 30j de ani și nimic n-ar învăța (aberez, da, dar merită de dragul exemplului), dar dacă face unu o strâmbătură la grădi toată săptămâna pe aia mi-o execută.

3. My way or the highway. E extrem de înțelegătoare, da, la 99,99% din chestiie care trebuie făcute din un anume motiv logic (mâncat, dormit, plecat de la X, mers la Y x1000 de exemple, face fără să comenteze). Nu avem probleme aici. Dar. De exemplu. Nu vreau să îmi citească tati. Doar mami. Sau. Nu vreau să îmi pună apă în pahar mami. Doar tati. Șamd. Și nici măcar nu reușesc să îmi stropșesc creierii la o explicație, la un argument pentru care ar trebui să mă lase și pe mine să îi pun apă în pahar. Deci, îi pune taxu. Dar. Mă enervează.

4. Seara la culcare duuuaaaamneee dacă nu inventează 3457 de chestii de făcut de sărit de jucat de pipicacaapăsucmiefoamevreauaicivreauacolonuvreauaiavreauailaltaaa numai ca să întârzie mersul la baie. După ce ajungem la baie nu mai vrea să iasă. După ce ajungem la citit nu mai vrea să ne oprim din citit șamd.

5. Gustul la haine și la mai orice. Nu știu da nu știu cum o fi ieșit copilul ăsta cu gusturi atât de diametral opuse față de mă-sa la haine. Mi-e și frică să mai cumpăr ceva fără ea că nu le poartă. Cele mai hidoase, sclipicioase, rozalii chestii din Univers, numa în ălea s-ar îmbrăca dacă s-ar putea. De undeeee lume de unde, că eu cu rozul avem război declarat și parol că nici în lista de favorite a lu sotzoo nu se înscrie. Nici nu îndrăznesc să spun că ieri a venit cu o rochie (cu sclipici și Minnie) să mă întrebe cu ce se asortează de mi-am ținut respirația de frică să nu se răzgândească. E un început, băi. Poate, cine știe, peste vreo 3 ani așa poate reușesc să o conving să se îmbrace într-un tricou simplu gri și o pereche de blugi cu teniși. Sau o rochie în o singură culoare. Diafană. Deși nu cred. Da’ măcar până la 18.

Gata. Am pârât-o. Să se consemneze. Sper că toți au. Nu? Ai voștri au? Chestii mici minuscule care te scot din minți indiferent cât de mult i-ai iubi. Sunt și ei oameni mă. Și noi, de altfel 🙂

IMG_2643

Mai vorbim noi

Standard

Îmi amintesc perfect când l-am auzit prima oară în contextul plod. Sara avea 3 luni, ședea în leagănul ei cu junglă și se uita curioasă la fetița de …ceva ani (v-am zis că-s varză la ani) care o vizita și care taman ce era să-mi omoare bambusul, prin răsturnare.

Bambus care locuia într-o vază, pe o..margine de chestie. L-am mutat să-l salvez și atunci, chiar atunci, mămica fetiței mi-a zis că o să văd eu cum e când crește Sara, o să mut toate chestiile astea de se sparg de prin casă de frica ei.

Și nedormită, și neamabilă, cum mă știți, sătulă până-n gât de tona de schimbări din viața mea (cu precădere lipsa somnului mă încânta pe vremea aia :D) am zis sec: – Nu prea cred.

Și a venit:

-Mai vorbim noi!

Apoi, iar, când mă plângeam că primele luni au fost horror, toată lumea îmi spunea cum va fi iadul pe Pământ când:

a) va începe să meargă sau

b) când va începe să vorbească.

Când le ziceam că mă îndoiesc, era veșnic: Mai vorbim noi!

N-a fost. Nici la a) nici la b). Primele luni ale Sarei sunt reperul meu cele mai groaznice luni din viața cu un plod. Totul, orice după a fost mai ușor.

Grădinița Montessori? O să fie un dezastru. Nu cred? Mai vorbim noi!

Nu îi spun nu la fiecare 2 secunde? Aaaa, o să mi se urce-n cap! Nu? Mai vorbim noi!

O țin în brațe? O să se învețe acolo. Mhr? Mai vorbim noi.

Răcește de la curent-Mai vorbim noi și pfaaa 2 ani non stop aș putea vorbi despre chestia asta 🙂

Sincer, nu e numai la plozi, în general lumea are tendința de a-mi spune (cu o certitudine zdrobitoare și incontestabilă) chestii pe care o să le fac eu mai devreme sau mai târziu. O colegă a pus pariu că relația mea din liceu nu va dura mai mult de o lună. A durat aproape 10. Ani.

Sara are acum, chiar azi :), 4 ani și 4 luni. Oare ar trebui să mă duc acum să vorbesc cu mămica cu bambusul sau trebuie să mai aștept? Evident, bambusul e tot acolo. Ba chiar îi merge foarte bine. N-a fost dărâmat niciodată. Ca nici o altă chestie. Dacă sparge cineva treburi în casă aia sunt tot eu. Nu, neintenționat. Avem nevoie de multe pahare și cești, atât pot spune.

10506969_604396773028996_500862844156641027_o

Furând timp

Standard

Mă enervează să pierd timp. Și nu mă plictisesc. Niciodată, niciodată. Nu înțeleg cum se poate plictisi cineva. Cum? Când sunt atâtea de făcut, de văzut, de citit, de ascultat, de simțit. Cred că ultima oară m-am plictisit pe la vreo 4 ani, dacă îmi amintesc corect (și nu e vreo amintire fabricată), aveam nasul lipit de o fereastră ploioasă din camera bunicului meu, care se rădea tacticos cu briceagul.

Așadar, de exemplu, când ajung dimineața la birou, îmi calculez traiectoria pontat cartelă, pornit espressor plus calculator, lăsat haine și geantă astfel încât să execut cât mai puține mișcări în cât mai puțin timp. Serios. Freak, I know. La fel și întinsul rufelor. E după traseu. Economisesc secundele. Pentru ce-mi place mie. Habar n-am. Uneori ies pe balcon și mă uit cum se văd mașinile care merg spre Unirii parcă le-ar înghiți, la asfințit, un soare foarte roșu și foarte mâncăcios. Pentru mai mult timp în parc cu Sara, cu gâtul lăsat pe spate să mă uit cum poa să arate copacii care înfloresc (mă simt uşor extraterestru când înfloresc copacii). Mergem așa, două gură cască, cu capul pe spate, prin parc. Și mă mai mir apoi cu cine seamănă de se împiedică non-stop că veci nu se uită pe unde calcă.

Mă certa lumea că ce cred că rezolv eu cu graba asta a mea? Unde îmi imaginez că ajung?

🙂 Fac lucrurile pe care trebuie să le fac foarte repede pentru a avea timp să fac încet lucrurile pe care vreau să le fac. Lucruri mici, probabil că e ceva fucked up în clasificarea lucrurilor important de făcut din capul meu. De exemplu, îmi place mult să las oamenii să treacă. Pe trecere de pietoni și nu numai. Știu că e obligatoriu pe trecere, doh, dar în București dacă nu ești cu un picior pe trecere și nu te uiți urât nu te lasă mai nimeni să traversezi. Așa că, dacă văd pe cineva mai nehotărât, opresc și îi zâmbesc, făcându-i loc să treacă.  Întâi sunt surprinși, apoi zâmbesc și ei :). Ieri, de exemplu, am arhivat zâmbete de la: o bunică cu nepoata (care s-a oprit şi mă arăta cu degetul, eu şi Sara le-am făcut cu mâna), o tanti mișto, pentru că avea vreo 50 de ani plus și era pe bicicletă, doi hipsteri și o doamnă încruntată (inițial). În parcul de la Unirii sunt trei cireși. Unul e înșirat spre dreapta și unul spre stânga, în poziții relativ simetrice, iar ăla din mijloc e, în mod evident, cu nasul pe sus. Negri cu florile roz, parcă-s un corp de balet trântit în mijlocul traficului din capitală. Sau, acum 2 zile, pe o bordură, pe un trotuar, erau doi tineri de etnie romă, țigani, ce naiba, pe o bordură. Stăteau unul cu fața la celălalt și ea îl sorbea din priviri pe el. Era evident că erau săraci, habar n-am dacă avuseseră ce să mănânce în ziua aia și probabil erau pe acolo pentru că cereau bani de parcare (știu, vă enervează pe toți). Ea povestea, râdeau și nu vedeau, niciunul, nimic din ce era în jurul lor. La fel cum nimeni din sutele de mașini ce treceau, încet (blocaj în trafic, dap) pe lângă ei, nu-i vedeau. Pluteau pe o miniplanetă invizibilă. Mă simt cumva vinovată, de parcă m-aş fi uitat prin gaura cheii.

Deci pentru asta mă grăbesc. Și pentru multe altele. Fur timp. 😛

IMG_3776

Music is hapiness

Standard

Serios. E științific dovedit, nici măcar nu vă păcălesc eu :P, deși cred că am mai scris de vreo 4 catralioane de ori cât de mult contează muzica pentru mine. Orice muzică, cui îi pasă ce gen e? De fapt, o să vedeți și în filmuleț, nu e important ce muzică asculți, ci să o asculți pe cea care îți place. Așadar, ăsta e unicul criteriu. Dacă se întâmplă să mă întrebe cineva cine cântă melodia X de pe CD-ul care e pe repeat în mașină (și pe tel și la buro în căști) de vreo 3 săptămâni sunt șanse maxime să spun: Habar n-am. E doar o melodie care îmi place.  În o lună n-o să mai suport să o aud și o să trec la următoarele. Dar mda, probabil dacă mă trezești la 4 dimineața îți pot recita versul 15 de la melodia 7.

Chiar și stelele o fac (jazz. mișto. și eu aș fi zis la fel), ba și copacii (clasică pare). Sunt destul de sigură că toți facem muzică 😛

Și pentru că (iar) n-am scris nimic săptămâna asta, las aici un playlist de aprilie. E parțial zdruncinat și supărat, dar asta-i aprilie :).

musicfeelings