Pe dos

Standard

Nu sunt o ființă sociabilă. Știu că par, dacă m-oți vedea, par normală. Nu-s. Fug de întâlniri în direcția opusă și mă hrănesc cu zilele în care pot să-mi pun picioarele sub fund, pe canapea, să ascult muzică, să mă dau pe net sau să citesc, sau să conduc. Singură.

Sara e pe dos. Ea nu pare deloc sociabilă. Se ascunde după fustele blugii mei când apare câte un copil și nici vorbă să pară prietenoasă. Dar e. Când avem musafiri Sara înflorește ca un ghiocel. Chiar și oameni mari. Nu-i bagă în seamă, doar trage cu ochiul și-mi ciripește mie la ureche energic.

De ceve vreme, primesc directive scurte și clare: Vleau să o invit pe C. pe mine. Pe V.. Pe M. șamd.

De ce nu îi inviți tu mama?

Nu pot, volbește tu cu mama lor te log, le spun și eu la glădi că ai volbit.

Ma bene, ne completăm, eu mă prefac sociabilă și conversez cu părinții, Sara se preface timidă și își aduce prietenii în vizită.

Și știți ceva?

Are prieteni faini. Unul din ei i-a luat apărarea când era să o pocnească o colegă, alta o învață cântecele, Maria a lui M. o învață jocuri.

Sigur, presupunând că aș avea ce să discut cu ei, aș sta la o bere cu ei. Aș sta la o bere și cu Sara. Pe lângă faptul că o iubesc, îmi și place de ea (Sara m-a învățat asta, la ea te iubesc și îmi place de tine sunt 2 lucruri separate, și cred că are dreptate). Cred că e, că o să fie o tipă ok, mi-ar plăcea să fim prietene de-aș avea 4 ani.

Deci după ce-mi fac creierii bum la buro, mă sui în mașinea mea de împrumut și mă duc la grădi să iau, uneori, 2 copii, nu unul.

Îmi place să îi ascult în spate și dau muzica mai încet să-i aud. Nici măcar muzica mea nu poate fi mai bună ca doi copii de 4 ani conversându-se pe bancheta din spate 😛

Sunt îngăduitori cu mine și mă ajută ținându-se de mână sau așteptând pe trotuar, în siguranță, până descătușez copilul nr. 2 din centurile de siguranță.

Acasă sunt cuminți. Mai țipă, mai aleargă, se mai joacă, împreună sau separat. Când intrăm, le spun că pot să facă orice vor ei, oriunde, atâta timp cât nu-l deranjează pe celălaltt. Apoi mă concentrez să le deosebesc vocile din bucătărie, dar nu-mi prea iese, zăngăne la fel, ca niște clopoței.

Și ronțăie timpul copiii ăștia mici, nu știu ce magie fac dar când sunt ei aici circulă mult mai repede. Fotonii lor au altă viteză în Univers.

Vineri am venit iar cu 2 acasă, m-a cerut lumea la film și am zis că nu pot, păstoresc 2 copii.

I-am pus cu fundul pe blatul de la bucătărie și am vrut să mă apuc de gătit, dar erau așa de simpatici că m-am dus după aparat să le fac poze. Și le-aș mai fi făcut poze, dar mi-au zis că mamele trebuie să gătească, nu să facă poze.

Am protestat, dar am votat în mod democratic, poze vs. paste și m-au învins. 2 pentru paste, 1 pentru poze.

Mi-au mâncat juma din mozarella cât am pregătit eu pastele. Au ieșit bune și așa, sau poate tocmai de aia.

Mi-au mai cerut un ardei și l-au mâncat amandoi atât de repede că n-am apucat să le fac măcar o poză.

Pe urmă ceva ceva s-au jucat, eu am bârfit cu mămica și gata ora 10.

De fapt, voiam să zic că nu-mi mai e frică de copii. Cred că aș putea chiar să fac pe bona. Uneori. Pentru puțin timp. Poate 😛

IMG_3381

Reclame

4 răspunsuri »

  1. Pana la urma este un instinct de conservare care ne face sa ramanem intr-un mediu atat de cunoscut noua, respirabil precum aerul, nedorind sa experimentam granite de frica penibilului. Oare poti scapa de penibil intr-o viata de om ??

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s