Arhivele lunare: martie 2015

Despre culori

Standard
Despre culori

Dacă ai avea 70j de ani plus, ai fi pe patul de moarte, și ai fi întrebat ce regreți în viață, ce ai răspunde?

Cică s-ar fi făcut un studiu și pe primele 2 locuri au ieșit:

1. Mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp cu prietenii. Prietenii.

2. Să îmi asum mai multe riscuri.

Da. Amândouă. Da.

Cred că aș spune și că mi-ar fi plăcut să văd mai mult din lume.

Mi se pare una din chestiile esențiale în viață. Să vezi cât mai mult din planeta asta. Aș vrea și din altele de ar fi posibil.

Sigur, ceva ceva cu banii și că e scump. Este, nu zic nu, dar poți lejer înlocui o săptămână cu burta la mare pe 2 sau chiar 3 city break-uri pe an. Cu o planificare atentă și cu pretenții reduse călătoritul chiar e posibil.

Eu cu sotzoo suntem același gen de călători. Nu mergem la muzee (decât rar), căutăm orașul. Sigur, punctele de atracție, dar și oamenii, piețele, străzile. La fiecare city break fac fie febră musculară fie bășici. Îs musai, mergem non-stop.

Îmi place să văd viața din alt oraș. Îmi place să îmi imaginez cum arată camera puștiului care doarme cu capul pe bară la ora 11 în metrou. Unde se duc cei 2 care își fură priviri pe scaunele din fața mea, în autobuz și cât o să le ia până să fie împreună. Cum arată bucătăria tipului care aranjează ghimbirul pe raft. Studiez oamenii care cumpără pește. Simt culori.  Analizez mirosuri. Nu mă duc propriu zis să văd. Mă duc să îmi imaginez, să scriu povești, să visez. Evident că poate nu are nicio legătură cu realitatea. Dar de ce ar conta.

Azi poze din Istanbul. Pozele mele nu sunt cu monumente. Sunt despre culori, căței, pisici, picioare și frânturi.

IMG_3527 - Copie IMG_3557 - Copie IMG_3588 - Copie IMG_3595 - Copie IMG_3638 - Copie IMG_3683 IMG_3760 IMG_3762 IMG_3776 IMG_3777 IMG_3793 IMG_3809 IMG_3816 IMG_3825 IMG_3837

Îmi plac bărbații și asta mă îngrijorează

Standard
Îmi plac bărbații și asta mă îngrijorează

Deși de multe ori prefer femeile. Sau oare asta ar trebui să mă îngrijoreze.

Sper că nu vă umblă mintea la prostii și că sotzoo nu se pregătește de divorț după cele 2 rânduri mai sus.

Îmi plac femeile mai mult ca bărbații. Nu, toată viața mea de bărbați m-am îndrăgostit, unii mai buni ca alții, dar îmi plac femeile mai mult ca bărbații. Mi se par mai blânde, mai muncitoare, mai colorate, mai modeste, atotputernice și umile în același timp. Știu multe femei care  dimpotrivă, preferă bărbații: pentru prietenii, pentru muncă,pentru orice. Și știu fro 2 fa bu loa se. Mă gândesc uneori dacă ele or ști. Dacă ar trebui să le-o spun eu. Sper că le-o spun bărbații lor. Altfel merită o palmă după ceafă. Aud însă, relativ des, de la alte doamne, că femeile nu sunt de încredere, te trădează șamd.

Mie nu mi se pare așa. Îmi sunt dragi fetele mele de peste tot și am mai multe prietene femei decât bărbați. Care și ei, sigur, au o grămadă de calități, dar hei, eu sunt în tabăra fetelor, deal with it.

Problema mea începe la cărți. Oricât am încercat, și am încercat ceva, nu găsesc o autoare care să îmi placă.

Hm. De fapt mint. Sunt 2 autoare care îmi plac: Margaret Atwood (sunt pe final de Asasinul Orb și primește, ok,  cu greu, dat notă de trecere) și Iris Murdoch.

Problema e că bărbații scriitori nu doar îmi plac. Mă scoală din pat în pijama. Visez la ei pe stradă. Mă rog, la cărțile lor, potato potata. Am inventariat Top 3 autorii care îmi plac. Bărbați. Top 5. Bărbați. Top 10. Bărbați! Enogh is enough.

Refuz, dar refuz să cred că bărbații scriu mai bine ca femeile. Că bărbații orice mai bine ca femeile. Este acolo, undeva, o autoare care să mă ia ca o tornadă când dau dublu click din pantofii mei roșii. Deci, vă rog, o recomandare, v-aș rămâne datoare. Sunt în cautoarea unei autoare 🙂

Dau o cola. O înghețată. O bere. Sau o pizza. La alegere.

0d891b9bb7d7dc32a74cc11f9b31b928

Eu vs. el

Standard

Eu l-am învățat să citească.

De la mine moștenește pasiunea pentru muzică.

Ta-su i-a arătat cum să scrie.

Noi l-am educat așa cuminte.

etc., etc., ați prins ideea

vs.

Nu vrea să mănânce decât mezeluri, nu am ce să îi fac.

Urlă când îl pun în scaunul de mașină, indiferent ce aș face eu.

Nu știu cu cine o semăna așa de încăpățânat.

Nu înțeleg de ce lovește și vorbește urât, clar nu de la noi a învățat.

Acum.

Să mă lămurească cineva. Și să nu-mi ziceți că nu ați observat tiparul. Tot ce fac puștii ăștia bine e ÎNVĂȚAT de la noi. Tot ce fac rău e dintr-o dorință internă, neimputabilă nouă (și necontrolabilă).

Și nu numai la copii, cam în general tot ce facem bine ni se datorează și tot ce facem rău e din cauze externe, nu suntem noi niciodată de vină. La alții e invers, evident, tot ce li se întâmplă bine e pur noroc și tot ce li se întâmplă rău e vina lor.

Dar deocamdată la copii. Hai să ne hotărâm. Oricare tabără, nici măcar nu am chef să dezbat acum care, doar fundul ăsta în două luntri, ipocrizia asta mă enervează de mor (și e, în viață, una dintre chestiile care mă irită maxim, recunosc). Fie suntem noi responsabili de educația lor, cu bune și cu rele, fie nu suntem.

Da, sunt în o zi de maximă scorpoșenie și săpămâna asta e iadul la buro, așa că nu am timp să fiu drăguță. Îmi stătea pe cap chestia asta și am zis să o scot de acolo. Dar ziceți-mi dacă vi se pare că nu-i așa, chiar sunt curioasă.

IMG_1551

10 riscuri pe care ți le asumi dacă îți aduci copilul la Grădinița Montessano

Standard

1. Tati, te uiți cam mult la televizol, nu îți fașe bine, al tlebui să leduci timpul.

2. O pescuiesc de la Grădi, șed în hol pe băncuță să o aștept și dau de Clara care îmi spune că fie-mea îngurgitează iaurt cu morcovi și castravete. Ești sigură? zic, Sara nu mănâncă niciodată iaurt. Peste 2 minute apare fie-mea cu nește mustăți albe cât casa: Mami, iaultul de aici, de la doamna Colnelia (doamna care le gătește și pe care Sara o îdrăgește tare mult), este bun, iaultul de la magazin nu este așa gustos ca asta. O să întreb și de iaurtul ăsta, dar dacă cumva e făcut și nu cumpărat este extrem de probabil că Sara va mânca iaurt doar la grădi, nu mă văd crescând ciuperci prin frigider (sau ce era chestia aia de-ți trebuia ciuperca nuș de care?). LE. E cumpărat, hip hip uraaa!

3. Mami, nu mai sta piciol peste piciol, nu este sănătos, împiedică cilculația sângelui, poziția colectă pe scaun este cu picioarele unul lângă șelălalt și spatele drept.

4. Bananele de acasă nu sunt la fel de bune ca cele de la glădi (compara, fără să știe, o banană bio-de la grădi, cu una de la Mega-de la Mega, da, n-am banana bio acasă, asta e).

5. Doamna Colnelia ale lețete bune mami, tu de ce nu ai lețete așa bune ca ale ei? No comment. Am cerut în scris curs bisăptămânal cu doamna Cornelia. Și rețeta de la supa MOV!!! pe care, aparent, fie-mea o adoră. M-au ignorat nesuferiții. Mai nou, o desenează pe doamna Cornelia. Nici pe Erika nu cred că a desenat-o. La naiba, cred că nici pe mine nu m-a desenat! Pe doamna Cornelia o avem desenată (a se vedea mai jos, chestia țuguiată e boneta de bucătar, pentru cei care au confundat-o în primă instanță cu capul și următorul cu gâtul, ntz, e bonetă,  după cum mi-a fost comunicat de autoare).

6. Mami, sucul ăsta ale miclobi? (asta e creație proprie, asimilează E-urile unor microbi, deși i-am explicat mereu ce e una și ce e alta, pentru ea sunt toate niște chestii care ne pot face rau).

7. Mami, mai povestește-mi desple stomac. Ce se întâmplă cu mâncalea în stomac? Acum se uită la filmulețe din alea educative pe youtube (cu desene) cum circulă mâncarea în organism. 😮

8. Mozalela asta este sănătoasă? Este cum ne plegătește Lumi la Copilul Velde?

9. Asta e cumva de bine pentru mine. Uneori refuză să îi gătesc seara :D. Mănâncă legume crude: ardei (ăștia în disperare, îi mănâncă ca pe mere, netăiați, așa cum sunt), morcovi, castraveti, mai bea un pahar de lapte și asta-i cina. Reminder: nu sunt genul de mamă stresată cu mâncarea, ce vrea să mănânce aia mănâncă, dacă îi e foame cere. Double reminder: leguma mea preferată e porcul.

10. Citim cartea cu De ce? O știți? E mișto. Ajungem la De ce e bine să mâncăm legume. Ok, nu e nevoie să citim, Sara recită răspunsul ca pe-o poezie: Legumele ne dau enelgie, ne fac sănătoși și putelnici!

Bonus track: îi duc aseară acasă o carte unde trebuie să lipească chestii și la sfârșit, chipurile, dacă a făcut corect, dezlipește un plic și primește o diplomă. Ajunge la penultima pagină, îi zice sotzoo de ea.

-De șie?

E ca un premiu.

-De șie?

Sara nu înțelege de ce ar avea nevoie de o recompensă după ce a terminat de jucat. Dar nu înțelege. Pur și simplu nu are noțiunea. Pentru ea recompensa e distracția de a lipi ălea în sine. Activitatea. Joaca. Nu o medalie/bulină/diplomă. Nu că i-a spus cineva asta (ba chiar reiau și subliniez că mi se pare o tâmpenie să nu spui copilului bravo și să îi arăți că te bucuri sincer când e mândru că a făcut ceva, să nu mai zic de sotzoo care aplaudă mai ceva ca o focă orice puzzle dus la bun sfârșit/orice desen multicolor). E de la ea. Așa e ea, așa sunt ei, natural, dacă nu le lipești cerculețe roz pe mână când au făcut ceva bine și negre când au făcut ceva rău <3.

Serios. 🙂

Nu glumesc, asta e ce pățim acasă. Mărturisesc că mi se pare drăguț. Ușor exagerat, dar drăguț.

Ai voștri ce bucurii vă aduc de grădi? Băi, nu mă plâng, mai bine astea decât altele, doar îmi rod unghiile să nu le trăsnească ăstora prin cap să le zică că e Cola diavolul pe pământ că nu știu pe unde scot cămașa (singurul motiv pentru care nu au făcut-o încă e că nu cred că își imaginează că e vreun părinte chiar în halul ăsta să bea Cola, ptiu ptiu, piei satană de-aici :P)

PS. Sper că nu faceți și voi ca nenea ăla de la restaurant care îi pusese cola în fața Sarei și apa la mine (eu sunt cea care bea cola, eu, nu plodul! :D, Sara nu arată nici cel mai mic interes pentru ea)

WP_20150318_19_16_29_Pro

Pe dos

Standard

Nu sunt o ființă sociabilă. Știu că par, dacă m-oți vedea, par normală. Nu-s. Fug de întâlniri în direcția opusă și mă hrănesc cu zilele în care pot să-mi pun picioarele sub fund, pe canapea, să ascult muzică, să mă dau pe net sau să citesc, sau să conduc. Singură.

Sara e pe dos. Ea nu pare deloc sociabilă. Se ascunde după fustele blugii mei când apare câte un copil și nici vorbă să pară prietenoasă. Dar e. Când avem musafiri Sara înflorește ca un ghiocel. Chiar și oameni mari. Nu-i bagă în seamă, doar trage cu ochiul și-mi ciripește mie la ureche energic.

De ceve vreme, primesc directive scurte și clare: Vleau să o invit pe C. pe mine. Pe V.. Pe M. șamd.

De ce nu îi inviți tu mama?

Nu pot, volbește tu cu mama lor te log, le spun și eu la glădi că ai volbit.

Ma bene, ne completăm, eu mă prefac sociabilă și conversez cu părinții, Sara se preface timidă și își aduce prietenii în vizită.

Și știți ceva?

Are prieteni faini. Unul din ei i-a luat apărarea când era să o pocnească o colegă, alta o învață cântecele, Maria a lui M. o învață jocuri.

Sigur, presupunând că aș avea ce să discut cu ei, aș sta la o bere cu ei. Aș sta la o bere și cu Sara. Pe lângă faptul că o iubesc, îmi și place de ea (Sara m-a învățat asta, la ea te iubesc și îmi place de tine sunt 2 lucruri separate, și cred că are dreptate). Cred că e, că o să fie o tipă ok, mi-ar plăcea să fim prietene de-aș avea 4 ani.

Deci după ce-mi fac creierii bum la buro, mă sui în mașinea mea de împrumut și mă duc la grădi să iau, uneori, 2 copii, nu unul.

Îmi place să îi ascult în spate și dau muzica mai încet să-i aud. Nici măcar muzica mea nu poate fi mai bună ca doi copii de 4 ani conversându-se pe bancheta din spate 😛

Sunt îngăduitori cu mine și mă ajută ținându-se de mână sau așteptând pe trotuar, în siguranță, până descătușez copilul nr. 2 din centurile de siguranță.

Acasă sunt cuminți. Mai țipă, mai aleargă, se mai joacă, împreună sau separat. Când intrăm, le spun că pot să facă orice vor ei, oriunde, atâta timp cât nu-l deranjează pe celălaltt. Apoi mă concentrez să le deosebesc vocile din bucătărie, dar nu-mi prea iese, zăngăne la fel, ca niște clopoței.

Și ronțăie timpul copiii ăștia mici, nu știu ce magie fac dar când sunt ei aici circulă mult mai repede. Fotonii lor au altă viteză în Univers.

Vineri am venit iar cu 2 acasă, m-a cerut lumea la film și am zis că nu pot, păstoresc 2 copii.

I-am pus cu fundul pe blatul de la bucătărie și am vrut să mă apuc de gătit, dar erau așa de simpatici că m-am dus după aparat să le fac poze. Și le-aș mai fi făcut poze, dar mi-au zis că mamele trebuie să gătească, nu să facă poze.

Am protestat, dar am votat în mod democratic, poze vs. paste și m-au învins. 2 pentru paste, 1 pentru poze.

Mi-au mâncat juma din mozarella cât am pregătit eu pastele. Au ieșit bune și așa, sau poate tocmai de aia.

Mi-au mai cerut un ardei și l-au mâncat amandoi atât de repede că n-am apucat să le fac măcar o poză.

Pe urmă ceva ceva s-au jucat, eu am bârfit cu mămica și gata ora 10.

De fapt, voiam să zic că nu-mi mai e frică de copii. Cred că aș putea chiar să fac pe bona. Uneori. Pentru puțin timp. Poate 😛

IMG_3381

Îți citesc blogul

Standard

Pe lângă vorbitul mult la telefon și mersul în locuri unde nu cunosc pe nimeni, sau foarte puțini oameni, să îmi zică cineva că îmi citește blogul este una din cele mai enervante sau stâjenitoare chestii care mi se pot întâmpla.

Nu că nu îmi imaginez că nimeni nu îmi citește blogul. Nu, nu sunt tâmpită (hei, să nu aud comentarii acolo în spate :P), văd statisticile. Atâta că nu mă gândesc atunci când scriu că oamenii care chiar știu cum arată părul meu în ziua când stă nașpa citesc blogul. Sigur, poate au auzit, au dat un search după grădi, au intrat poate pe un share, poate au căutat niște jucării, au trecut pe aici, au stat puțin și la revedere. Nu e ca și cum CITESC blogul.

Numai că, desigur, uneori, niște oameni drăguți (chiar drăguți) o fac.

Ceea ce, recunosc, mă bucură.  Scriu în scop terapeutic (presupun) dar și pentru că îmi imaginez că voi, cei care intrați aici, sunteți exact genul ăsta de oameni drăguți 🙂

Mă bucură și mă enervează, simultan. Da. Ce?

Uneori, niște oameni din ăștia se gândesc să menționeze, perfect nevinovat, într-o conversație, că hei, citesc blogul.

Iar eu, în secundele alea, sunt ceva de genul:

fuckidy fuckidy fuck.

Nu scriu în cap cu oamenii pe care îi cunosc :). Scriu pentru o mamă imaginară, cam la fel ca mine, nesigură și ușor panicată că habar nu are ce face în treaba asta cu copiii, și, desigur, o mamă pe care nu o să o cunosc vreodată.

Nu pentru mama aia drăguță care are doi copii și  o familie perfectă, nu pentru mama aia cu un cap mai înaltă ca mine, nici pentru mama al cărui blog îl mai citesc eu din când în când și nici măcar pentru mama aia care mă face să râd cu lacrimi.

O dată că mă descurc jalnic spre penibil în orice adunare de mai mult de o persoană care nu are legătură cu discuții de a) job sau b) fotografiat – as in eu fac poze, nu as in discutăm despre poze și no f. way in hell as in mi se fac (urrrăsc să mi se facă poze; mi-ar plăcea să am poze, mai ales cu Sara, dar urrrăsc să mi se facă poze). Dacă totuși prin ceva eforturi și rememorări a unor filme străine (în filmele românești nimeni nu pare să se descurce foarte bine la capitolul ăsta, nu credeți?) unde oameni socializau reușesc să bolboresesc niște povești incorente și cinevaaaa (drăguț, desigur, cum am stabilit) decide să spună, că hă, citește blogul:

fuckidy fuckidy fuck.

Asta e tot ce poate produce creierul meu.

Adică înțeleg că orice persoană normală ar fi mulțumită de situație și ar continua discuția pe un ton neutru degajat.

Nu eu, desigur.

Mă fâsâtcesc îngrozitor, întreb dacă am roșit (cică nu), dau un pas în spate (la propriu, și dacă am ghinion mă mai și împiedic sau sting lumina în timp ce fac asta) și încep să debitez cele mai irelevante sau aberante chestii și povești.

Deci, vă rog, dacă cumva, vreodată, ne-om vedea, nu-mi spuneți că-mi citiți blogul. Îmi puteți spune că părul meu arată nașpa azi, asta da, e ok, dar nu, vă rog, nu că îmi citiți blogul. Sau dacă totuși o faceți, puteți spune că e de căcat. Cu asta mă descurc.

PS. Fuckidy fuckidy fuck.

IMG_9346

În loc de ziua mamei

Standard

Săptămâna trecută, parcă să fi fost weekend, dar nu sunt sigură, a venit un mail. Că vineri, 6 martie, suntem invitate la grădi să petrecem ziua cu fetele.

Moa, ce m-am bucuraaat, mi s-a părut cea mai tare idee evăr. Am chițăit-o pe M., ca de obicei, că unde intrăm noi doășpatru de mame în 40j de metri pătrați plus plozii aferenți, că să ne împartă pe grupe, că câr că mâr până ce M. a scos asul din mânecă: Erika a zis că o să fie ok. E enervantă M., știe că la argumentul ăsta nu am ce să zic, fiind, desigur, așa cum am mai scris, în epoca roată pentru educatoare. Surprinzător, dar spațiul ne-a acceptat pe toate. Am avut loc și nu ne-am deranjat deloc.

Bon. Vineri la 8 jumate fix eram deja sus în mansarda de la Montessano.

Mansarda de la Montessano e un spațiu tare luminos, unde era călduț și cânta muzică jazz (băi, fie-mea când ajunge la grădi ascultă jazz, cât de mișto e asta? 🙂  (în atenția colegilor de la buro: voi de ce nu mă așteptați pe mine așa?! oh wait. poate pentru că eu ajung prima. deci eu ar trebui să…nevermind). Pe geamurile alea înclinate veadeam cum ninge cu fulgi mari apoși și noi eram acolo, nu 24 de mămici, cred că vreo…10-15 să fi fost? Fiecare duse de mână să ne fie prezentate materiale, arătate activități șamd.

Sara nu prea m-a lăsat să mă dezmeticesc, de când a intrat în sală s-a înfipt în materialul nr. 1: de curățat masa. A cărat o tavă mai mare decât ea, cu o carafă, un castron, 2 boluri, săpun, periuță, și-a pus tacticoasă șorțul și a purces la spălarea unei mese, de la stânga la dreapta, repetat. Am filmat întreaga operațiune și era să leșin de două ori că mi se păreau foarte grele chestiile alea și ziceam că acu pică-n bot cu ele. N-a picat, dar când a vărsat apa din castron în carafă sau invers juma s-a dus pe jos. Tot singură a strâns, cu un mop miiiic minuscul de-a durat juma de oră operațiunea, dar Sara a efectuat-o tacticoasă :).

Apoi a prins-o pe Erika și a rugat-o (a se citi că m-a pus pe mine să o rog) să-i prezinte un material, respectiv formele geometrice. I-au fost prezentate conul, cubul, prisma triunghiulară, piramida triunghiulară, elipsoidul și ovoidul. S-a încurcat un pic la început între elipsoid și ovoid, dar apoi n-a mai avut probleme (ba chiar cred că a trișat, că 3 nu au fost prezentate dar intuia deja cum se numește fiecare: cilindru, sferă și nu mai știu ce mi-a zis). Eu cred că n-am învățat niciodată de ovoid. In my life. Ever. Serios. Deci mi se pare cool. La fel de cool ca săptămâna trecută când Sara a venit acasă cu un continent colorat și eu i-am zis moa mami, ai colorat Africa! Și ea mi-a zis: Nu, mami, e America de Sud! :D. Mă rog, m-am jucat și eu cu formele după ea și a amuzat-o să vadă că mă încurc în ele :).

Apoi a îngrijit o floare, tot după un ritual foarte precis, ce a presupun un șorț, un burete, un semn (era musai cu semn, n-am priceput de ce), un stropitor, o foarfecă șamd. Nu se poate așa, oricum să cureți flori (și de altfel m-a și refuzat acasă când am rugat-o, pentru că nu am materialele necesare :D). Asta a trebuit să execut și eu (că a declarat că eram amândouă copii, ceea ce de fapt e și destul de adevărat, cred că o să fiu copil și la 80 de ani de i-oi apuca) și a insistat să-mi pun șorțul. Noroc că-s relativ micuță și m-a încăput drăcia, mă rog, cu oarece efort. Splendid de ravisant îmi ședea, vă imaginați sper.

După asta a luat tangram-ul și mi-a arătat cum se face puzzle-ul și apoi a făcut vreo 3 forme, numărând în prealabil câte forme din fiecare îi trebuiau.

Apoi ne-am jucat Păcălici și am repetat țările și continentele (habar n-am dacă așa se juca) și ne-am minunat pe acolo 2 mămici că nu mai văzusem Păcălici de acu 20j plus de ani. Au Păcălici la Grăi Montessano. Beat that! :))

A mers la cutia de sunete, apoi la barele roșii (se ordonează în funcție de mărime) și apoi a scris câteva litere în cutia cu mălai. O fetiță curățase un măr și a servit-o și pe Sara, în rest nu i-a trebuit nici mâncare nici apă, noroc că mâncase acasă înainte să plecăm :).

În total a lucrat cât am fost eu acolo cu 8 materiale. Dacă s-or considera materiale toate. Interesant mi s-a părut că a lăsat la final cele mai dificile dintre ele și că a început cu cele mai ușoare.

M-a corectat blând dar ferm când era să pun apă caldă la floare, că florile nu au nevoie de apă caldă, mami (și s-a dus să repare greșeala) și apoi ar fi trebuit să facem o felicitare împreună dar Sara a făcut-o singură. Era cu iarbă, 2 flori, niște nori roz și niște nori oițe (gri), și cu o căpșună luată de vânt. Am uitat-o la grădi, desigur. La fel de sigur a fost și că aparatul meu foto era complet descărcat așa că am făcut zero poze, și ce țanțoșă-mi eram că îmi adusesem aminte să îl iau cu mine! Evident, doar pentru că era descărcat, altfel l-aș fi uitat.

Înainte să plec am rugat-o să îmi arate cu ce și-ar mai dori să lucreze și mi-a arătat tooooate materialele de la limbaj, toooooate materialele de la matematică și câteva de la viață practică.

Nu m-a dus la geografie și m-am gândit că poate e din cauză ce geografie „face” mult acasă, adică citim atlasele, ne uităm la hărți șamd, pe când matematică și scris de exemplu nu am făcut cu ea neam (și nici nu intenționez atâta timp cât nu cere, în general încerc să cumpăr materiale Montessori aici).

Total neinteresată de chestiile alea de lucru manual (nuș cum se numesc: împletituri, chestii de genul ăsta, deși erau multe chestii drăguțe) și de materialele cu culori (pe care am văzut-o într-o poză că le făcea cuburi și triunghiuri și tot felul de forme și s-o bați la fundul gol și habar n-are care-i diferența dintre alb și bej :D).

Se oprise ploaia până am plecat, însă mansarda era deja cam inundată în lacrimi. Cu câteva excepții, toți au jelit la plecarea mămicilor. Sara a fost printre excepții, dar de atunci m-a mai întrebat de cel puțin 5 ori când mai vin la ea la grădi.

At peace. Oare cum se traduce asta exact? Cel puțin cât am fost eu acolo așa am văzut-o: calmă, liniștită, concentrată, atentă, fericită. Nu cred că mi-aș putea dori mai mult, poate doar să învețe toate câte și le dorește acolo. Asta discutam și cu sotzoo, dacă am putea să păstrăm cumva setea asta a ei, curiozitatea, dorința de a afla 🙂

Se mișca cu o naturalețe și o simplitate și o precizie printre copii și mame și colțuri și dulapuri și materiale. Ca la ea acasă. Cumva, o a doua ei casă :).

Știu că am scris mult, și probabil că neinteresant, dar am vrut să notez ca să îmi amintesc :). Mi s-a părut cel mai frumos cadou, niciodată nu am simțit ziua asta, în ciuda felicitărilor făcute de mânuțele Sarei (chiar de la grădi, anul trecut) sau în ciuda celor pe care le făceam eu pentru mama. Abia ziua asta mi s-a părut specială. Plănuiesc să o repet, mama. De-oi vrea să-mi faci vreodata un cadou de 8 martie, să știi că nu vreau nici flori nici felicitări, o zi împreună e cadoul perfect. 🙂

Așa. Deci nu am poză, desigur, a se vedea mai sus. Am găsit în schimb un filmuleț. Coincidență sau nu, o fetiță din filmuleț le-a spus prinților că educatoarele de la grădi sunt ca o mamă pentru ea, iar săptămâna trecută Sara a avut pe la ea o colegă care mi-a spus mie același lucru: că Erika este ca o a doua mamă pentru ea. Mă gândeam că noi, mamele copiiilor care simt asta, suntem tare tare tare norocoase.

PS. Ieri seară, taman ce construise un dictai turnuloiul înalt și slab ca un fotomodel.

-Ai vrea să te faci arhitect? o întreb.

Mă întreabă ce-i aia, îi explic. Răspuns final: nu.

-Dar ce ți-ar plăcea să te faci când o să fii mare?

-O mamă. <3. Nici nu mi-a venit să-i zic că nu e o slujbă, pentru că de fapt cam e. Cea mai grea și cea mai frumoasă :).

PPS. Sincron cu articolul ăsta a venit și noua politică de școlarizare de la grădi, aka creșterea taxei. Vestea proastă e că probabil va trebui să ne vindem un rinichi ca să o plătim. Vestea bună e că la al doilea ai 20% reducere.

*ptr cei cu mai puțin simț al umorului, that was a joke, n-am putut rezista. Nu e chiar așa de rău. Cred. Acum citesc 😛