Tocmai ce am terminat de citi Povestea lui Orișicine, de Philip Roth.

Nu vă recomand cartea asta. Deloc. Mi-a adus-o criminalul de văr-miu, e o carte de-ți ia mațele, ți le învârte și îți rămâne ție să vezi dacă ți le mai strângi să le bagi la loc. Deci, vă rog, nu o citiți. Poate dacă aveți 23 de ani și săptămâna viitoare plecați în Bahamas.

E încă iarnă. A nins. Sunt nori pe cer și mi-e frig.

My faith in humanity, cât de pompos ar suna, e la cote alarmant de reduse.

Nu că nu îmi vine să scriu, nu îmi vine să ies din plapumă dimineața, cochetez la fiecare 7 cu ideea de a sta acolo în hibernare până vine măcar primăvara, până oamenii se fac un pic mai frumoși, până citesc o carte care să mă repare după ultima, măcar parțial. Până iese un pic de soare.

M-am urnit să scriu grație unei persoane micuțe, care mi-a spus într-o zi ceva grozav de minunat și despre care poate o să vă povestesc cândva, într-o zi cu foarte mult soare. Dar obligatoriu într-o zi cu foarte mult soare.

Până atunci, playlist de februarie. Cam trist, știu. Meh, ce să-i faci.