Arhivele lunare: februarie 2015

Cum era sa câștig o rață

Standard
Reclame

Copiii dintre betoane

Standard

De fiecare dată când aude cineva din…mă rog, nu-mi place cuvântul provincie. Din afara Bucureștiului că avem un copil de 4 ani în București ne compătimește automat că stă numa în betoane. Că n-are și el o curte să alerge. Că stă numai în fața blocului, în ciment.

Și de fiecare dată mă gândesc că: Băi, asta eram eu copil, la parterul unui bloc din Sudul României, nu e Sara.

De ce nu e Sara?

Păi, spre deosebire de mine care mergeam în parc doar când veneau ai mei in weekend la bunici (și nici aia ca regulă, dacă îmi amintesc corect), Sara merge în parc de fiecare dată când are chef.

Vara în fiecare zi. De luni până duminică și de la capăt. Ba vara trecută  și la Grădi au stat non-stop afară. Adică chiar tot timpul, doar la somn intrau. Plus că vara eu îmi fac timp, îmi strâng timp ca un Hagi Tudose să fug cu ea în un creier de munte, deal sau câmpie fără semnal dar cu multă natură și animale. O țară cum nu știu cât o să mai fie, dar cât e, acolo vreau să stăm verile.

Săptămâna asta a vrut și sâmbătă, și duminică și mâine deja mi-a pus în vedere că de la grădi vrea direct în parc.

Și Bucureștiul chiar are parcuri. Tineretului este o minune, sper să nu-l amenajeze nimeni vreodată și să poată alerga în continuare prin nămoale iarna și iarbă vara.

IOR, Herăstrău, Cișmigiu, parcuri în care îi place să meargă și le rotește ca pe șosete. Plus mai toate părculețe din jurul cartierului unde stăm pentru că a avut etapa: azi vreau în un parc nou.

Are playdate-uri în parc.

Și vs. a sta în casă, chiar și iarna, chiar cu un copil cu care găsește ce să se joace, prefer sincer parcul. Duminică a avut un playdate din ăsta că iote că m-am englezit și eu și nu-mi mai vine cum să îi zic în română. Băi așa faini au fost, mi-au plăcut tare mult. Aleargă, se joacă împreună, se caută, se găsesc, se strigă, se iau de mână, mai cad,  mai plâng, eu mai socializez cu alți adulți, e sincer, minunat.

Plus că dorm tare bine după. :)) Și mult 😀

În afară de asta, avantajul de a sta aici e că în zilele în care nu are chef să iasă afară (pentru că da, are și zile din astea, ba taman ultima oară când scriam pe aici că ce-i place ei să iasă prin ploaie, a doua zi refuza la grădi să iasă afară că e ud pe jos 😮 de nu știam cine și când mi-a schimbat copilul) se găsesc o grămadă, dar grămadă de chestii de făcut: teatre peste teatre, interactive și neinteractive, cu păpuși sau fără, mici sau mari, spectacole, ateliere, pereți de cățărat, pationare.

Deci. Eu? Eu da. Am fost copil de beton. Cu cheia la gât și lăsată de capul meu în spatele blocului cu copiii de pe scară. În fiecare zi, cătuam în nisipul din spatele blocului mărunțișuri să le vând la magazinul inventat unde fata de la cealaltă scară era casieră. Aveam cântar și bani din foi de hârtie. Făceam spectacole pe treptele de la etajul unu și ne jucam de-a v-ați ascunselea în timp ce adolescenții stăteau pe bancă și scuipau semințe. Leagănele mele și barele pe care mă visam Nadia Comaneci. La țară nu prea voiam să merg, și sunt absolut sigură că Sara știe mai multe despre mulsul vacii sau despre ouăle găinilor decât știam eu la vârsta ei.

Deci copil de beton? Nu.

Noi, sau eu, eu, na. Eu am fost copil de beton. Nu că o regret, mi-a plăcut copilăria mea așa cum a fost ea. Nu mi-o imaginez altfel și nici nu vreau.

Dar Sara?

Ea e copil de parc.

Generația copiiilor de parc. Mai bine așa 🙂

IMG_2643

Ședințe cu părinții și alți balauri

Standard

După fiecare ședință cu părinții, îmi vine să mai scriu câte un articol despre grădi :).

Nici nu știu cât de des sunt ședințe cu părinții la Montessano, cert e că sunt destul de lungi. Lungi rău. Extrem de lungi. Foarte lungi. Am subliniat suficient? Lungi. 😀 Nu știu dacă m-am obișnuit eu cu părinții, dar față de prima întâlnire când mă simțeam destul de ciudățică, acum a fost ceva mai bine, adică măcar am nimerit într-un colț mai hm, cum să zic, glumeț, deși îmi vin în cap vreo alte 2 adjective :D.

N-o să mă apuc acum să povestesc ce s-a întâmplat sau ce s-a zis la ședința cu pricina, ar fi teribil de incorect față de participanți 🙂 Însă mi-au plăcut tare mult câțiva dintre părinți, mai ales cei care roșeau când vorbeau (deși poate n-am fost de acord cu tot ce spuneau) 🙂

Ce voiam însă să spun, de ceva vreme, întrucât inevitabil lumea ajunge pe aici când caută ceva despre Grădi Montessano și 1, 2, 10, sau poate mai mulți părinți m-au întrebat chestii :).

  1. E ok, o să răspund de fiecare dată, la orice întrebare, cu mare drag și mai ales cu multă sinceritate. Tocmai de asta, ce spun, imi asum, si va rog sa ramana doar si doar ce spun, nimic altceva, cum am mai auzit, sa n-avem vorbe la proces 🙂
  2. Să stabilim o chestie. Eu sunt isterică (sau temperamentală, funcție de cât de simpatică sau antipatică mă găsește privitorul), cred că le știu pe toate (helou, pentru că chiar le știu pe toate!:P), vorbesc mult, mă agit inutil, sunt egocentristă (dar asta o include și pe Sara). Pot fi răutăcioasă, ba uneori o fac chiar intenționat, doar pentru amuzament și mai am o grămadă de defecte pe care fericitele persoane care îmi sunt apropiate le cunosc :D. Dar niciodată, niciodată nu mint. Punct.
  3. Legat de asta. Da, sunt prietenă cu una dintre fondatoare. Ce a însemnat asta? Nu că aș fi spus vreodată ceva drăguț despre grădi când nu era adevărat. Niciodată. Doar că mă duc la ea întâia și întâia dată când am ceva de urlat. Cred că le-a luat cam un an să mă convingă că pentru unele chestii e mai bine să vorbesc întâi cu Erika, eu tot mă duc să țip la M., chiar dacă nu are nimic de-a face. E drăguț. Îmi place. O terorizez. This is what I do. E același motiv pentru care o să îi iau apărarea de fiecare data când o atacă cineva și eu sunt acolo, chiar dacă poate, pe undeva, cred că s-ar putea să aibă dreptate și partea adversă. Și o să i-o și spun după (ei). But then again, this is what I do.
  4. De fiecare, dar de fiecare dată când am avut ceva de comentat, știți unde m-am dus? La ele. La grădiniță. Să discut, să explic, să mă agit, să țip, să înțeleg, să fac să fie mai bine Sarei (dar poate și altor copii). Estimez un loc mega fruntaș în topul părinților comentatori de la grădi și în primul an cred că aș fi primit chiar și coroniță.
  5. Acum? Acum tac. De ce? Păi, de fapt, dpmdv nu s-a schimbat nimic. Nu prea știu să comunic cu Erika și când nu vorbim de Sara nu prea avem ce vorbi (oricum, știți deja că mi-e greu să ajung să vorbesc cu oricine iar Erika este și ea destul de nemțoaică în atitudine chiar dacă, și poate să mă înjure că spun asta din casă, îi dau lacrimile când îi povestește vreun părinte ceva emoționant despre câte un plod sau când vin toți să o ia în brațe). La M. tot țip (dacă nu găsesc chestii legate de grădi inventez altceva, pentru că na, vedeți mai sus, e drăguț să o terorizez). Dar ce s-a schimbat, sau nu știu dacă s-a schimbat și așa era la început (deși cred cu sinceritate că și Erika și celelalte fete au progresat în acest an și jumătate, aș fi fost chiar îngrijorată să rămână totul constant) cert e că acum am început eu să văd mai mult pentru că Sara e deja mai mare, îmi povestește sau îmi arată mult mai mult din ce simte acolo, din ce învață acolo, ce o influențează, cum, ce își dorește. Mai bine zis, s-a schimbat percepția mea despre Erika, prin Sara. Și de fapt, nu e numai Sara, la ultima petrecere de puști, când a ajuns Erika, TOȚI copiii ei erau în mega vrie (mai rău ca atunci când a ajuns Spiderman): A ajuns Erika, a ajuns Erika! Se agitau toți ca niște sticle de Pepsi Cola. Iar Sara…nu știu cum să explic.

Profa mea preferată din generală era doamna B. Era o doamnă cum erau doamnele adevărate și eu n-o să pot fi vreodată. Mică și fragile mi-o amintesc, întotdeauna serioasă, nu zâmbea aproape deloc, extraordinar de exigentă și (culmea) de blândă în același timp. Habar n-am dacă toți o vedeam așa sau numai eu. Voiam să fiu cea mai bună la mate doar pentru că îmi plăcea ea (nope, nu am reușit să fiu cea mai bună la mate, dar ce m-a învățat ea m-a ținut pe linia de plutire mai tot liceul :P). În generală voiam să mă fac profesoară de mate când o să fiu mare, la fel cum Sara vrea acum să prezinte materiale copiiilor când o să fie mare. Cred că și Sara o vede pe Erika cum o vedeam eu pe doamna B. Și asta e ceva tare tare special.

Așa că da. Pentru că Sara o admiră și o iubește cel mai mult pe Erika (și să știți că nu-i puțin lucru să o prefere pe Erika când e Alina prin preajmă), pentru că are o listă lungă de materiale la care visează să îi fie prezentate, pentru că atunci când Erika lipsește se întristează, pentru că îi plac opționalele, dar ar vrea să aibă și Erika unul, pentru că acasă vrea să repetăm ce a făcut la grădi în timpul zilei, pentru că “Erika m-a învățat asta” și “mi-a arătat ailaltă” și pentru că toate astea s-au întâmplat independent de faptul că eu am urlat de absolut fiecare data când am avut ceva de urlat :)).

Dar ce m-a făcut bucățele mici mici mici (moaca asta mica are talentul ăsta de când s-a născut) a fost acum vreo 2 seri, când își adunase magneții cu litere de pe frigider și inventaria cuvintele pe care le știe cu literele respective, alegând apoi câte un cuvânt definitoriu pentru fiecare:

T e de la Tata, M e de la mama, S e de la eu, B de la bunic și E de la Erika.

Băi. Ați înebunit?

E e de la ERIKA. Nu Eulompa, pasiunea vieții ei, nu elefant (primul cuvânt cu e recunoscut), nu…nu știu, ecler. E e de la Erika.

Deci da. Să-mi aducă cineva pampoanele și să mă invețe cum fac roata. Sunt aici la galerie. Atât timp cât E e de la Erika, la naiba, sunt cel mai mare fan în viață.

Credits for poza frumoasa @ Mika Photo.

16547045805_edbbb119c4_m

Țertificatul de naștere

Standard

Am pierdut certificatul de nastere al plodului. Posibil eu. ok, sigur eu 😀

Cand ne-am dat seama ca l-am pierdut ne-a stat inima-n loc. Ca trebuia sa plecam in conced in o luna sau asa. Si nu ca ne trebuia certificatul, ne trebuia pasaportul. Care pasaport, ati ghicit, fara certificat nu se poate. Iar eliberarea certificatului la nastere a durat ceva mai bine de o luna jumate.

Asadar, era o zi de miercuri cu soare (nu de altceva, dar mai fusesem intr-o zi de marti, cu ploaie, unde m-am facut ciuciulete doar ca sa aflu ca nu e program de primit cereri).

Fug repede repede sa ajung inainte sa inchida stabilimentul. Ca e deschis intre 08:30 si 15:30, ca sa poata sa ajunga tot omul muncitor.

Ma intampina portarul, imi arata formularul ce trebuie completat (as angaja portarii astia pe post de functionari, dau cele mai clare si precise indicatii).

Completez chestiunea. Are un campulet asaaa unde vrea sa stie statul daca mi s-a furat, distrus sau am pierdut docomentul.

Zic ca l-am pierdut (ca parol, l-am pierdut, a se vedea punctul 1).

Intru la duduie (o tanara domnita, in jur de 30 de ani, nu-mi pot sa seama precis, e o eternitate incremenita in figura ei). Un birouas de 6 metri patrati. Ma simt intoarsa in timp in 1934 toamna. Nicio urma de tehnologie. Un birou, un catastif, in fata biroului un scaun. In spatele biroului rafturi ca alea din camara si un dulap de fier cum n-am mai vazut de cand eram  mica, de la mama de la birou. Maro. Recent vopsit. Sapte tavite gri in dreapta mea. Golașe. O poza prinsa cu agrafa de ele. Un telefon antic in fata lor. Care suna in doua dăți cat stau eu acolo. O data raspunde la apelul 6 (era o colega careia ii spune ca daca asteapta o sa ii spuna si ii inchide telefonul fara un alt cuvant), la al doilea la apelul nr. 8 (nu stiu cine era ca inchisese).

Dau binete si astept. Sa zica ceva: sa ceara hartiile, sa ma puna sa stau jos, sa ma dea afara, ceva.

Mnu. Capseaza. Si scrie in registru. Ce atata graba. Nici eu nu zic nimic, sa n-o deranjez, pare munca grea, sa nu se incurce naiba cumva.

Dupa ce trei picaturi de sudoare si-au croit drum pe tampla mea dreapta si 2 gandacei au traversat pe exterior geamul camerei minuscule, imi vorbeste: Stati jos!

Stau.

Dati-mi documentele.

I le dau.

-Nu e bine zice, cu o rapiditate ce ma uimeste avand in vedere cat i-a luat sa capseze documentele. Nu aveti timbru fiscal.

-Pai, zic, am sunat si mi-a zis ca pot plati la Posta. Aveti chitanta acolo. Sunsem cu o zi inainte, imi ziseste o tanti ce si cum, inclusiv ca o sa dureze 2/3 zile sa imi elibereze chestiunea.

-Nu scrie la ce sector e platit.

-Cum nu scrie, ca eu cu mana mea am luat contul de pe site.

-Unde scrie.

-Iau hartoaga, subliniez unde scrie.

Tace. Nu mult.

-Completati aici imprejurarile in care ati pierdut documentul.

-Pai nu le stiu, zic. Ca l-am pierdut.

-Ei, asta e, zice si ea. Trebuie sa compleati UNDE l-ati pierdut. Cum adica, nu stiti UNDE l-ati pierdut?

-Imi simt ochii cum mi se bulbuca in cap. Pai daca as sti unde l-am pierdut, as mai fi aici? o intreb.

Pfafaie. Completati unde va amintiti ca l-ati folosit ultima oara. Pai cand am scos pasaportul anterior, dar sigur nu l-am pierdut atunci, ca l-am mai vazut prin casa.

Ma rog, consider ca spre sanatatea putinilor mei neuroni ramasi nu e bine sa polemizez cu creatura si completez ca l-am pierdut la pasapoarte.

Si ea, la randul ei, completeaza un biletel cat un sfert de A4 in care imi scrie ca pot sa vin abia peste o saptamana sa ridic pretiosul duplicat.

Si intreb si eu, ca omul: doamna, dar mai devreme nu se poate? Ca mai trebuie sa scoatem si pasaportul si sa plecam si in vacanta, si zambesc, cu calm si demnitate.

Si doamna, nemulțumita de pretentiile mele exagerate, graieste: Pasaportul se poate scoate in regim de urgenta, dar noi mai repde de atat nu ne putem misca!

Amin.

IMG_3625

 

 

 

No. Not today.

Standard

Tocmai ce am terminat de citi Povestea lui Orișicine, de Philip Roth.

Nu vă recomand cartea asta. Deloc. Mi-a adus-o criminalul de văr-miu, e o carte de-ți ia mațele, ți le învârte și îți rămâne ție să vezi dacă ți le mai strângi să le bagi la loc. Deci, vă rog, nu o citiți. Poate dacă aveți 23 de ani și săptămâna viitoare plecați în Bahamas.

E încă iarnă. A nins. Sunt nori pe cer și mi-e frig.

My faith in humanity, cât de pompos ar suna, e la cote alarmant de reduse.

Nu că nu îmi vine să scriu, nu îmi vine să ies din plapumă dimineața, cochetez la fiecare 7 cu ideea de a sta acolo în hibernare până vine măcar primăvara, până oamenii se fac un pic mai frumoși, până citesc o carte care să mă repare după ultima, măcar parțial. Până iese un pic de soare.

M-am urnit să scriu grație unei persoane micuțe, care mi-a spus într-o zi ceva grozav de minunat și despre care poate o să vă povestesc cândva, într-o zi cu foarte mult soare. Dar obligatoriu într-o zi cu foarte mult soare.

Până atunci, playlist de februarie. Cam trist, știu. Meh, ce să-i faci.

Despre lucrurile care ne plac.

Standard

Nu scriu des posturi de recomandare. Scriu, da, când mă roagă un prieten, o să scriu întotdeauna pentru ei :). Am refuzat însă orice propunere de colaborare, invitații, chestii. Ba mint, am fost o dată invitată să țin o prezentare în calitate de blogger la ceva conferință de părințeală. După ce am întrebat de vreo 3 ori dacă sigur nu fac o confuzie de mă cheamă pe mine, m-am dus, de curioasă. M-am simțit complet aiurea, n-am eu ce vorbi mamelor, ce să spun, nu dau sfaturi pe blogul ăsta (și nici în viața reală 😉 ).
Însă ăstea de vă scriu azi, sunt chestii testate de mine, de Sara, de noi. Chestii în care avem încredere. Ordinea e pur aleatoare, și nici măcar nu cunosc pe toți oamenii din spatele acestor idei de afaceri :).
1. Cake Therapy

Sunt prajiturile Mariei și sunt delicioase. Atât. Credeți-mă, vă spune cineva care nu mănâncă dulciuri (nop, nu țin cură, doar nu simt nevoia să mănânc dulciuri, never did), sunt foarte bune. Maria are har la asta, chiar cred cu sinceritate că e vocația ei (sau una dintre ele). Așadar, pentru torturi, zile de naștere la buro, botezuri, nunți și alte paranghelii, o recomandăm cu drag.

2. Lilutesa

Am mai scris de foarte foarte multe ori cât de mult de plac nouă  hăinuțele Lilutesei. Sunt singurele hăinuțe care arată mai bine în realitate decât în poze (oricât de drăguțe ar fi pozele). Singurele la care am avut senzația asa. 🙂 Sunt foarte vesele, cu materiale naturale. Așa serioase sunt hăinuțele astea de copilași de la Zara&co, de-o plicticoșenie teribilă. Hăinuțele Lilutesa ne fac să zâmbim, de astea le cumpărăm.

3. Fairies’ Touch

Am descoperit zânele astea acum 2 ani, la un târg de Crăciun. Aveau atunci doar rochițe de raiat cu tematică de Crăciun, frumoase de pică. Ulterior, le-am redescoperit prin mama Anyei cu niște paltonașe bestiale.

4. Copilul Verde

Un curs/atelier unde copiii învață să mănânce sănătos. Cred că toți ne dorim asta pentru copiii noștri, iar eu, sincer, dacă aș avea o grădiniță, ăsta ar fi primul opțional pe care l-aș vrea. Doar la grădi Montessano îi găsiți :P. Și cred că atelierele alea mixte părinți copii care se anunțau într-o vreme ar fi printre puținele la care chiar aș vrea să merg.

Treizeștrei

Standard

Am, carevasăzică, în tot anul 2015, 33 de ani. Aștept anul când n-o să-mi mai vină să-mi recunosc vârsta, dar nu-i ăsta. Când a auzit Sara câți ani fac a zis:

-Ohohooo, păi ai o glămadă de ani, mami!

Cam am, mami :D. De fapt, 33 mi se pare un an cu potențial. E un număr haios. Poate o să fie un an haios. Îmi plac anii (și oamenii) haioși.
Nu-i vorba că nu mă simt babă, v-am mai povestit că mă simt (știu precis de când, de la 27 de ani).

Anul ăsta, de exemplu, m-am simțit cel mai babă când am văzut ziua cuiva. Pe fata asta am cunoscut-o la o ședință foto. Și mi s-a părut tare faină că ea căra rucsacul prietenului ei (plin cu aparatură foto), care era mai mare ca ea, la propriu mai mare ca ea (rucsacul, nu prietenul. adică și prietenul, dar focus la rucsac :)) ), fără să strâmbe din nas, fără să se uite urât la el, fără să se plângă sau să pară măcar vag deranjată. Și m-a și refuzat când am rugat-o să o ajut. Deci da, o tipă, cu care, mă gândeam eu, în un univers paralel (în care sunt o ființă măcar vag sociabilă), aș putea fi prietenă. Și telefonul m-a anunțat că e ziua ei (telefoanele astea mă depășesc, sincer). Și am intrat pe feisbuc să îi spun lma. Băi. Are 23 de ani. Inacceptabil. Cum să ai 23 de ani? Ce vârstă e asta? Am și uitat că există de când am fost pe acolo :).
Una foarte mișto, din câte îmi amintesc ;). Mai toate vârstele sunt.
Pe de altă parte, să nu dramatizăm, mă uitam recent la niște poze de acum 10 ani cu noi, fetele de la buro. Sfinte moaște ce hal puteam arăta. Fetele astea tinere cred că au luat ceva cursuri cumsăarăți ok la 20 de ani că zău că ele arată bine. Noi (ok, eu), acum 10 ani, pe la 23, arătam, sincer, groaznic. Singura parte bună la îmbătrânitul ăsta e că ne-am prins naiba cu ce fustă, vestă și freză nu arătăm complet sinistru. Le alegi pe cele cu care arăți doar vag sinistru.
De fapt, mă apucasem să scriu cu o idee clară în cap (presupunând că aș fi în stare vreodată să scriu cu o idee clară-n cap fără să o iau razna pe câmpii, iar capul ăsta de tip șvaițer îmi face numai probleme).

Să nu mai așteptăm anul în care vom avea o casă nouă. O mașină nouă. Un job nou, în un oraș nou. Anul în care copilul va dormi toată noaptea. Anul în care vom putea mânca la restaurant o cină în doi. Sau să nu suspinăm după anul în care ne puteam bea cafeaua fără să fim întrerupți de 100 de ori, sau între noi fie vorba, anul în care puteai merge la baie fără să fi vizitat inopinat.

Băi. Ăștia suntem noi. Anii ăștia. Sigur că o să fiu absolut fabuloasă și la 40 😛 (ăăă sigur) dar până la coadă cam pe aici e vara noastră .
Anii ăștia, anii ăstia când copiii vorbesc mai mult decât toți părinții la un loc, anii ăștia când plătim la rate aproape mai mult decât câștigăm, anii ăștia când la buro munca ia forma unui munte pe care ne cățărăm isterici ca niște Sisif cu fustă, anii ăștia în care uneori râdem până nu mai putem să respirăm, când învațăm zilnic mai ceva decât la un workshop cu plată, de la niște mucioși (mai mult iarna) de 3,4,5 ani cum e să fii fericit și cu o grămadă de oameni faini care din cine știe ce motiv au ales să ne fie prieteni, ei bine, anii ăștia sunt exact ce așteptam.

Anii la care visam când eram copii și voiam să fim mari și probabil anii la care o să visăm la bătrânețe, moțăind și trăgând pârțuri, de multe ori, involuntar.

Deci dragă treizeștrei, te rog să fii haios. Ești anul pe care l-am așteptat 32 de ani. Nu mă dezamăgi, ce naiba 😛

IMG_2315