Arhive zilnice: 23 ianuarie 2015

Cum aflu ce a făcut Sara la grădiniță

Standard

Prima regulă e că nu o întreb niciodată:

-Cum a fost azi la grădi?

Sau

-Ce ai făcut azi la grădi?

Sau

-A fost bine azi la grădi?

Pentru că răspunsul va fi invariabil bine/nimic/da, fără alte explicații picante.

De fapt, eu sunt genul de om care nu pune întrebări. Serios. Niciodată. Cred că v-am mai povestit asta. Daca cineva vrea să îmi spună ceva, păi o să îmi spună.

Ei bine, e clar că, în topul chestiilor pe care vrea să mi le spună Sara, ce-a făcut ea la grădi e pe ultimul loc. Și în virtutea a milioane de ani de mămicism, da, și eu simt o nevoie necontrolabilă să aflu CE a făcut ea când nu era cu mine.

E destul de simplă tactica mea, îmi imaginez că mai toți procedăm așa, dar acuma na, dacă am zis că povestesc, povestesc.

Leg întrebările de fapte/locuri/evenimente. Atât :)).

Nu pun niciodată multe întrebări una după alta, ca la interogatoriu, ci una acum, când pregătim masa, una mai târziu, când ne jucăm cu un puzzle etc.

Așadar, când ieșim în curtea grădiniței, la plecarea spre casă, o întreb, de exemplu, dacă a sărit în trambulină, dacă a văzut țurțurii ăia. Sau când văd cum curge apa pe un burlan la o altă casă o întreb dacă la grădi au așa ceva și de aici ea îmi spune că da, are și ea, că a pus mâna cu Clara pe țurțurii de gheață, că nu s-a putut da în leagăn că a fost bătaie pe el sau că nu au ieșit azi pe afară (și de ce) etc.

Sau dacă vreau să aflu cât a mâncat la prânz (să zic și că îmi scriu fetele în fișă în fiecare zi cât a mâncat), dacă i-a plăcut meniul etc, nu o întreb ce ai mâncat la prânz? Că o să îmi zică că nu mai știe. Îi spun ce am mâncat eu :D. De exemplu că am mâncat pește cu mămăligă și că mămăliga avea cocoloașe iar peștele avea un gust ciudat, dar totuși a fost bun. Nici nu mai trebuie să o întreb, în mod firesc îi vine să îmi spună și ea cum i s-a părut prânzul sau ce a păpat azi bun la grădi (iar să zic că au o doamnă la grădi care gătește toate scârboșeniile alea sănătoase de men ți al, am mâncat din mâna ei pe vremea când îi luam gustarea pachet acasă chestii de care nu m-am atins în viața mea și mi-au și plăcut :)), asta plus că Sara o iubește pe doamna aia, și am înțeles că mai toți copiii).

Sau. Punct delicat pentru noi. Dacă a țipat un alt copil la ea (se mai întâmplă, se mai țipă/ceartă/vorbesc urât/poate chiar se comportă urât; nu pot vedea educatoarele tot, ține de multe alte chestii pe care n-aș vrea să le dezbat acum). Ca să aflu istoriile de gen, îi povestesc cu cine m-am certat eu la scârbici :)). Serios. Nu e nici un pericol să rămân în pană de povești :P. M-am certat cu X. X arată așa și pe dincolo și îl cheamă așa (numele mic, desigur). Și îi povestesc de ce m-am certat, dar pe înțelesul ei. Că trebuia să facem o treabă împreună și m-a lăsat cu fundul în baltă, sau că ne am discutat mult despre cum să desenăm ceva, X voia în un fel, eu în alt fel, că m-am supărat, că m-am enervat, că m-am simțit așa și pe dincolo când mă gherăiam pe la buro :)). Și atunci îmi spune și ea. Că A a țipat la ea. Că B a strâns-o de mână și a durut-o degetul mic. Că C….etc.

Despre Erika e acum cel mai ușor să aflu ce crede, e cea pe care Sara o urmărește cel mai mult și asta se vede foarte bine când jucăm jocurile alea de rol despre care v-am povestit. Duuuamne și numai ăstea le jucăm în ultimul timp (fiecare prezentare cu un set de mișcări asortate și priviri și pfuuuaaa teza pot să dau din prezentare materiale Montessori!, am căpiat de atâtea prezentări :)) ).

Și nu vă imaginați că Sara vine acasă să îmi spună că azi a „lucrat” (aka jucat) cu materialul X sau că ar vrea să se joace cu materialul Y. Daaar, la pozele pe care le primim săptămânal, unde vedem copiii și ce au făcut ei la grădi, ne uităm împreună. Și o întreb ce e matarialul ăla, daca ei îi place, dacă i-a fost prezentat, cum i se pare materialul Y etc.

Oricum, aflatul a ce se întâmplă acolo e partea ușoară, greul abia urmează, să văd ce a afectat-o, să găsesc căi să o fac să accepte anumite lucruri, să se schimbe uneori, da, uneori chiar și asta.

Pe scurt, cheia sunt ochii căscați la copil. Cu Sara vorbesc puțin și ascult mult (sper că acum înțeleg colegii de ce la job recuperez partea cu vorbitul :P).

IMG_3075

Reclame