Arhivele lunare: ianuarie 2015

O barca, o mâzgâleală cu verde și o poveste

Standard

Bineînțeles că iar nu am apucat să scriu nimic. Am citit însă de dimineață, pe drum spre birou, povestea asta, de la Alexandra, mamă de Rebe:

https://edituratrei.wordpress.com/2015/01/29/poveste-terapeutica-pentru-copii-in-cautarea-fericirii/

Și am zis să vi-o arăt și vouă. Când am ajuns la scârbici am scos din buzunar o jumătate de coală A4 pe care mi-a dat-o ieri Sara, când am ajuns la grădi.

De fapt, nu, e o hartă. Asta:

hartaPe o parte, arată așa:

barcaSigur că m-am extaziat când am văzut-o, că na, mămicism, știți voi. Dar puii mei, e o barcă. Și atât.

Pe spate, arată așa:

spectacolAsta? Cum? O mâzgâlitură?

Ha!

În colțul dreapta jos, vedeți voi acolo? e un buton. Când apeși butonul ăla se aprind șirul de lumini de pe verticală dreapta și apoi paaaaaaaaaaam luminile mare de spectacol din centru (îmi explică Sara fără să respire aproape imediat ce mă vede ieri).

Deci vedeți voi, un spectacol de lumini. Poate chiar o auroră boreală. O minunăție. 🙂

Ce bani aruncați pe jucării, fie ele și de lemn și Montessori, ce pantofi cu floricele, o jumătate de coală de hârtie este suficientă pentru magie 🙂

Reclame

Atlasul zburător

Standard

Sara are 4 ani și o lună. Patru ani, o lună și 12 zile, dacă vreți să fim preciși (da, încă se poate, la un singur copil și la zodia mea).

Plânge cu lacrimi de crocodil la grădiniță dacă călcâiul maro nu e aliniat perfect cu vârful maro de la ștrampii bej și acasă mă ceartă dacă aprind lumina la baie în locul ei.

Nu știe să țipe sau nici măcar să vorbească foarte tare cu alți copii și mi s-a sugerat că asta ar putea fi un inconvenient în viața ei de adult.

Ieri a învățat cuvântul calm. Pentru o nanosecundă m-am gândit dacă e ok că nu știe la 4 ani ce înseamnă calm?

E normal? Suntem părinți buni? Suntem prea îngăduitori? Sunt prea cicălitoare? (da, zău că se poate să te crezi de amândouă o dată).

Vorbește rârâit și sâsâit și ieri a învățat-o Alina (de la gărdinița Montessano) să spună Șase sași în șase saci. Șase sași în șase sași a fost pe repeat acasă la noi.

Sarei îi plac  literele. Le-a iubit de la 2 ani. Când le-a învățat dintr-un puzzle Melissa and Doug. La 3 ani fix „citea” pe litere. Și vreme de uite, fix de un an, mi-a fost nu știu cum să scriu asta :).  Când i-a prezentat Erika literele acum 2 săptămâni a fost pur și simplu fericită. Mi-a prezentat și ea mie litere și coșul cu sunete (acasă avem coș, îmi spune Sara, la grădi au cutia cu sunete), cam 6 seri la rând, a citit ea toate poveștile seara, eu doar am ascultat.  Acum suntem în pauza (înapoi la materialul cu Europa pe primul loc, din câte îmi spune).

Eu însă am fost mai bucuroasă ieri, când mi-a spus că s-a gândit ea că Erika o să vină să îi dea un pupic, chiar dacă e plecată la curs.

Citim atlase peste atlase pentru că Sarei îi place. Ei. Deși, am mai zis, mă-sa-i varză la subiect și încă trebuie să trag cu ochiul la ce scrie ca să îi spun care ce țară. Veioza la care citim povești e un glob pământesc.

Dacă merge la teatru, fie el de oameni sau de păpuși, când aude pe cineva cântând o piesă la un instrument, Sara nu respira. Aproape. Ascultă înmărmurită cu gura căscată în cel mai propriu sens al cuvântului. Mă vede uneori cum, în timpul ăsta, mă uit și eu cu gura căscată la ea, și îmi întoarce fața, ușor, cu mânuța ei mică, către spectacol. Cred că ea nu știe că mă uitam deja la singurul spectacol care mă interesa.

45% din americani nu știu că soarele e o stea. Sara vrea albumul lui văr’miu cu Universul că al ei nu are imagini suficiente și e cu desene în loc de imagini adevărate. Atlasul ăsta zburător (cum l-a botezat Sara) e preferatul ei, îl ia și în mașină când mergem undeva. Și ea îl iubește pe Pluto, doar pentru că-i cel mai mic, tot ca mă-sa (fără să știe că și mă-sa-l iubește pe Pluto tot pentru că e cel mai mic).

Ce vreau de fapt să spun e că nu cred că Sara e un copil deosebit. Pentru mine, noi, desigur, este perfectă. Cred însă că sunt toți la fel. Sara e doar un copil căreia i se iau întrebările la modul serios. Și o vreme mă simțeam prost să spun asta. Că dacă o să creadă cineva că vreau eu să învețe Sara litere sau geografie? 🙂

Sunt mândră de ea și când  vrea să citească povești și când se luptă să își încheie singură fermoarul la geacă. Cu lucrurile pe care le iubește și pe care le învață singură și cu lucrurile care nu îi ies, deși poate ar fi în vreun grafic pentru vârsta ei.

Chiar cred că acești mici omușori sunt fabuloși, doar să îi lăsăm :).

WP_20150125_11_02_51_Pro

Cum aflu ce a făcut Sara la grădiniță

Standard

Prima regulă e că nu o întreb niciodată:

-Cum a fost azi la grădi?

Sau

-Ce ai făcut azi la grădi?

Sau

-A fost bine azi la grădi?

Pentru că răspunsul va fi invariabil bine/nimic/da, fără alte explicații picante.

De fapt, eu sunt genul de om care nu pune întrebări. Serios. Niciodată. Cred că v-am mai povestit asta. Daca cineva vrea să îmi spună ceva, păi o să îmi spună.

Ei bine, e clar că, în topul chestiilor pe care vrea să mi le spună Sara, ce-a făcut ea la grădi e pe ultimul loc. Și în virtutea a milioane de ani de mămicism, da, și eu simt o nevoie necontrolabilă să aflu CE a făcut ea când nu era cu mine.

E destul de simplă tactica mea, îmi imaginez că mai toți procedăm așa, dar acuma na, dacă am zis că povestesc, povestesc.

Leg întrebările de fapte/locuri/evenimente. Atât :)).

Nu pun niciodată multe întrebări una după alta, ca la interogatoriu, ci una acum, când pregătim masa, una mai târziu, când ne jucăm cu un puzzle etc.

Așadar, când ieșim în curtea grădiniței, la plecarea spre casă, o întreb, de exemplu, dacă a sărit în trambulină, dacă a văzut țurțurii ăia. Sau când văd cum curge apa pe un burlan la o altă casă o întreb dacă la grădi au așa ceva și de aici ea îmi spune că da, are și ea, că a pus mâna cu Clara pe țurțurii de gheață, că nu s-a putut da în leagăn că a fost bătaie pe el sau că nu au ieșit azi pe afară (și de ce) etc.

Sau dacă vreau să aflu cât a mâncat la prânz (să zic și că îmi scriu fetele în fișă în fiecare zi cât a mâncat), dacă i-a plăcut meniul etc, nu o întreb ce ai mâncat la prânz? Că o să îmi zică că nu mai știe. Îi spun ce am mâncat eu :D. De exemplu că am mâncat pește cu mămăligă și că mămăliga avea cocoloașe iar peștele avea un gust ciudat, dar totuși a fost bun. Nici nu mai trebuie să o întreb, în mod firesc îi vine să îmi spună și ea cum i s-a părut prânzul sau ce a păpat azi bun la grădi (iar să zic că au o doamnă la grădi care gătește toate scârboșeniile alea sănătoase de men ți al, am mâncat din mâna ei pe vremea când îi luam gustarea pachet acasă chestii de care nu m-am atins în viața mea și mi-au și plăcut :)), asta plus că Sara o iubește pe doamna aia, și am înțeles că mai toți copiii).

Sau. Punct delicat pentru noi. Dacă a țipat un alt copil la ea (se mai întâmplă, se mai țipă/ceartă/vorbesc urât/poate chiar se comportă urât; nu pot vedea educatoarele tot, ține de multe alte chestii pe care n-aș vrea să le dezbat acum). Ca să aflu istoriile de gen, îi povestesc cu cine m-am certat eu la scârbici :)). Serios. Nu e nici un pericol să rămân în pană de povești :P. M-am certat cu X. X arată așa și pe dincolo și îl cheamă așa (numele mic, desigur). Și îi povestesc de ce m-am certat, dar pe înțelesul ei. Că trebuia să facem o treabă împreună și m-a lăsat cu fundul în baltă, sau că ne am discutat mult despre cum să desenăm ceva, X voia în un fel, eu în alt fel, că m-am supărat, că m-am enervat, că m-am simțit așa și pe dincolo când mă gherăiam pe la buro :)). Și atunci îmi spune și ea. Că A a țipat la ea. Că B a strâns-o de mână și a durut-o degetul mic. Că C….etc.

Despre Erika e acum cel mai ușor să aflu ce crede, e cea pe care Sara o urmărește cel mai mult și asta se vede foarte bine când jucăm jocurile alea de rol despre care v-am povestit. Duuuamne și numai ăstea le jucăm în ultimul timp (fiecare prezentare cu un set de mișcări asortate și priviri și pfuuuaaa teza pot să dau din prezentare materiale Montessori!, am căpiat de atâtea prezentări :)) ).

Și nu vă imaginați că Sara vine acasă să îmi spună că azi a „lucrat” (aka jucat) cu materialul X sau că ar vrea să se joace cu materialul Y. Daaar, la pozele pe care le primim săptămânal, unde vedem copiii și ce au făcut ei la grădi, ne uităm împreună. Și o întreb ce e matarialul ăla, daca ei îi place, dacă i-a fost prezentat, cum i se pare materialul Y etc.

Oricum, aflatul a ce se întâmplă acolo e partea ușoară, greul abia urmează, să văd ce a afectat-o, să găsesc căi să o fac să accepte anumite lucruri, să se schimbe uneori, da, uneori chiar și asta.

Pe scurt, cheia sunt ochii căscați la copil. Cu Sara vorbesc puțin și ascult mult (sper că acum înțeleg colegii de ce la job recuperez partea cu vorbitul :P).

IMG_3075

Nu sunt un pește

Standard

Îmi spune Sara azi când se dădea jos din mașină.

Eu o întrebasem dacă e un pește că își făcuse gura peștișor.

Dacă a zis nu, am continuat cu presupunerile.

Ești un…astronaut? am întrebat (sincer, din cauza căciulii, îi stătea puțin ca o cască de astronaut, asta plus că mai nou discutăm și despre stele, spațiu și alte treburi din astea de mă fac pe mine să mă simt și mică și proastă).

Nuuu, mami, zice, aruncându-mi o privire scurtă și ușor nemulțumită.

Sunt un eulomp.

Noi suntem eulompi.

Nici măcal aflicani, ce, vezi tu vleun deșelt pe aici? Și arată, cu un gest larg, străduța cu urme de zăpadă înghețată și gropi.

Deci dragi eulompi (că e clar că eulompi sunteți, copilul avea dreptate, nu era niciun deșert pe aici), nimic nu am scris, am încecat doar să supraviețuiesc la scârbici, am eulompenizat/eulompinuit? pe acasă, am mâncat un măr ca Albă ca Zăpada (a se citi că am vrut să mănânc un măr și am prins doar 2 guri că mi l-a hăpăit Sara pe tot) și mi-a fost organizată o petrecere de ziua mea (nu, nu e ziua mea), cu toate plușurile și albumele de poze pe care le-am găsit (pentru că Montessori și zile de naștere, nu mă porniți) unde eu am fost Sălbătoarea. E tare fain să fii Sălbătoarea, vă zic, nimic nu știți, ați pierdut atâta timp fiind europeni și sărbătoriți, în mod totaaal greșit, pfff. Aici, în Eulompa, unde eu sunt Sălbătoarea e tare tare fain 😛 :).

Așa că vă pun un playlist de ianuarie și sper să apuc să vă povestesc în curând ce-am promis săptămâna trecută, cum o trag pe Sara de limbă să-mi zică ce-a făcut la grădi 🙂

PS. Deși nu merită doar un PS de articol, dar mai bine scriu repede că altfel uit și asta, vă recomand Birdman. Mfoarte posibil să nu vă placă și să mă înjurați după. Eu am râs la el de m-a durut burta. Încă mă mai gândesc cum mama naiba a filmat nenea ăla vreo două scene și sunt absolut sigură că e singurul film în care sunetul e distribuit în rol principal. Și da, chiar dacă prima melodie de mai jos e de pe coloana sonoră de la Boyhood, pariez pe Birdman pentru Oscar :).

Oglinda

Standard

Când eram eu mică mică și mă duseseră ai mei la cămin, veneam acasă, îmi luam scăunelul meu mic, mă așezam în fața oglinzii și începeam să urlu. Așa cum le vedeam pe doamnele educatoare. Nu am foarte multe amintiri din perioada aia, doar că eram foarte mulți copii, că urlau la noi (ca la armată aș zice acum) și cum stăteam în picioare în pătuț, pentru că nu puteam dormi la prânz, până venea maică-mea să mă ia. Mi se părea o veșnicie.

Am repetat figura cu urlatul până în ziua în care m-am oprit din vorbit. De tot. Cam atunci a fost clar și pentru ai mei că nu mai pot merge acolo. Și dacă stau bine să mă gândesc e probabil motivul pentru care am fosta atât de…precaută cu grădinița la început :).

Muuulte mămici aud povestind cum aud în glasul copiilor lor vorbele, tonul educatoarelor, al bonelor. E inevitabil.

Și acum Sara.

Întotdeauna mă preocupă de cum e la grădi. Evident că o întreb cum e Erika (educatoarea ei de la Gradinița Montessano), cum sunt Alina și Adelina (asistentele Erikăi).

Nu știu cum sunt ai voștri, dar a mea nu vorbește decât de ceilalți copii. Da,îmi povestește mult (am o tactică în materie și chiar aflu cam ce a făcut în fiecare zi) despre ce a mâncat, cu ce s-a jucat afară, când a plâns, cu ce a lucrat, cu ce ar vrea să se joace și încă nu i-a fost prezentat, ce a supărat-o, cine a țipat la ea (copii mă refer) șamd. Erika, Alina, Adelina? Îi place de ele. Atât. A, ba mai e ceva. Citez: „Numai Elika îmi plinde pălul bine” (e adevărat, știu de la o poștă când îi prinde Erika părul, e…nemțesc :)), adică foarte bine strâns, coafura rezistă până o iau eu:)) ). Sigur că în timp mi-am format și eu o părere despre fiecare dintre ele, dar eu vreau să știu ce crede Sara, cum le simte ea.

🙂 În perioada asta am jucat foarte foarte multe jocuri de rol, sau schimbări de rol (cred că am mai scris). Sara e des mama, eu copilul (o să vă povestesc o dată și despre cum decurge asta).

În vacanța de iarnă a vrut să fie Erika :). Adică într-o zi a vrut să-mi prezinte un material (În Montessori materialele se prezintă copiilor înainte să poată lucra cu ele). Am repetat jocul de mai multe ori, o distra foarte mult :).

Tortul de Lidl era „materialul” în cauză (nu îi cumpăr Sarei niciunul din materialele pe care le are la grădiniță). Mă rog, un tort banal cu 6 bucăți din lemn.

Și mă întreabă, ziceam, dacă vreau să îmi prezinte un material.

Dacă vreau? Normal că vreau! (oricum vreau orice propune ea, dar recunosc că eram curioasă ce o să facă :)) ).

Mă ia de mână, apucă cutia în care zăcea tortul cu două degete, ținând-o extrem de sigur și precis (și nu în felul degajat în care umblă de obicei cu lucrurile, era deja în rol :D).

Se așează pe jos, mă invită și pe mine lângă ea. E serioasă și nu vorbește, mă privește din când în când (cu privirile Erikăi, le recunosc :)) ) să fie sigură că sunt atentă.

Scoate unul câte unul obiectele din cutie, cu aceleași mișcări precise, ia fiecare triunghi de tort în o mână și îi urmărește conturul cu degețelul ei mic. Fiecare din cele 6 triunghiuri. Cu aceeași răbdare.

Termină drăcovenia de așezat în forma de tort, îl reașează înapoi în cutie și mă invită să lucrez și eu cu el. Adică chiar așa îmi zice: Acum te invit și pe tine să luclezi cu matelialul, de eram în șpagat pe acolo nu știam cum să fac să și filmez și să nici nu ies din rol :))).

Bon, și lucrez și eu cu materialul. Că na, nu așa zisese? 😀

Și în timpul ăsta, mâța pleacă de lângă mine, făcându-și de lucru, se uită la cărțile din bibliotecă, pune mâinile la spateeee, iese pe hooool, făcându-și de lucru și în mod oficial clar nebăgându-mă în seamă. Însă, din când în când, trage cu coada ochiului la mine, să vadă ce fac. Și periodic, văzând că lucrez conform indicațiilor, fața îi e inundată de un zâmbet laaarg. Dă din cap, din când în când, fără să mă privească, nu către mine, aprobator cumva către ce fac :). Privirile de acum sunt diferite de cele serioase din timpul prezentării materialului. Calde, blânde, încurajatoare, bucuroase.

🙂

Deci asta e. Oglinda. Oglinda Erikăi. O oglindă umană de 101 cm și vreo 14 kg. Una extrem de fidelă. Așa e ea în ochii Sarei. Netrucat, nevăzut de mine, fără camere, fără spectatori.

Doar ea și Sara la clasă. Nu mai e nevoie să adaug nimic.

Sau poate ceva.

Erika are examen final Montessori în martie. E irelevant. Pentru copiii ei l-a trecut deja cu brio :).

PS. Și am pus materialul la loc după ce am terminat :)) 😛

IMG_0097

Patlu ani

Standard

Acum 2 ani, după 2 ani de stat cu Sara acasă, i-am făcut pentru ziua ei un body roz, cu o bufniță mov, pe care scria:
#2 years of perfection-checked
98 more to go#.

După încă doi, tot cred asta. Copilul ăsta mic este perfect. Cred că toți copiii sunt, să fiu sinceră (chiar dacă înainte să am copii nu alesesem o tabără în dilema cu pricina).

Cu minunea asta de respiră noaptea ușor în patul de lângă mine, cu piciorușe albe ca niște pâinici făcute de bunica de la țară în cuptorul de pământ ce se cer pupate când se lovesc, sunt sigură că fetița asta mică e perfectă.

Mi-e teamă puțin că nu știu cât o să o pot ține așa. Și aș vrea să știe, dacă cumva, când o avea 16 ani sau 46 s-o simți umpic mai puțin decât perfectă, e foarte posibil să fie din vina mea, din vina noastră, că n-am știut s-o creștem să rămână așa, să se simtă mereu așa.

Acum mama, acum, ești o moacă mică, blândă și senină. Nu i-am văzut nicio expresie trecătoare de răutate în ochii ăia mari, aproape negri.  La 3 ani n-a mai vrut câteva seri bune să doarmă în patul ei când a aflat că unii copii nu au pat ca al ei și voia să li-l dea. La 4 râde în cele mai melodioase hohote pe care le-am auzit eu vreodată, până abia mai poate să respire. Mângâie mai toate animalele și nu am văzut-o niciodată să vrea să le facă rău.O încuraja pe Ileana mai mică la serbarea de Crăciun de la Sala Palatului, să nu mai plângă, gata, gata, mămica ei e în sală. E curioasă ca un burete despre tot ce-i în cer și pe pământ.

Ce pun eu, ce punem noi în buretele ăla mama, de asta mi-e frică mie. Că n-am cum să picur numai apă din pârâul de la țară în el, o mai fi și apă de la ploi pe acolo, sau mai rău, cine știe ce apă de prin canale mama.

Și egoistă rău mă simt, cam da, că am senzația că prea te iau ca pe un cadou. Un cadou care a venit să ne facă nouă anii ăștia mai frumoși. Să mă reînvețe să dansez, să râd, să citesc, să iubesc muzica, să stau întinsă pe iarbă, să îmi placă mai mult în parc decât în fața calculatorului. Și iubirea. Atâta iubire nu am avut niciodată. Iubire întreagă. Asta e ce e atât de covârșitor la ea, că nu are o bucățică acolo în colțul ăla ascuns unde slăbește. Cel puțin nu acum. E întreagă. Și mă întreb, mama, dacă la 4 ani ți-am dat eu ție înapoi măcar a o mia parte din cât îmi dai tu mie, dacă te-oi învăța un sfert din câte m-ai învățat tu deja. Mi se pare destul de improbabil acum, dar uite, îți promit aici solemn că de încercat voi încerca tot timpul. Să îți spun despre dreptate, curaj, despre muncă și istețime, despre empatie și iubire. Și să-ți păstrez iubirea asta întreagă.
IMG_0280

Charlie. Pe înțelesul Sarei

Standard

Fac o excepție de la o regulă autoimpusă de a nu scrie despre subiectele la modă și care n-au legătură cu bebelușitul nostru. De fapt, de asta îl public acum, deși l-am scris în weekend, să se mai aștearnă liniștea.  Ăsta nu e un subiect la modă, e un punct care va rămâne în istorie, despre care probabil Sara va învăța la școală și despre care e bină să înțeleagă, sau să știe și ce crede mă-sa.

Mama, JesuisCharlie a însemnat că oamenii vor să trăiască în o lume în care pot sa spună orice și să nu riște să primească un glonț în cap pentru asta.

Da, inclusiv să facă mișto de Isus, toți mohamezii sau abdulahii.

Nu există „Și-au căutat-o”. „Trebuia să se gândească că vor exista represalii.”

Nu.

Nu trebuie nimeni să se gândească într-o țară liberă atunci când scrie ceva că poate primi un glonț în cap.

Că poți fi dat în judecată, că n-o să mai vorbească trei prieteni niciodată cu tine, că n-o să te mai însori veci poate, că o tonă de lume nu o să te mai placă, da. Pot fi printre consecințe și ar trebui să te gândești la asta înainte să dai Publish.

Că iei un glonț în cap nu, nu poate fi printre concecințe, nu trebuie luat în calcul, nu. Nu ar trebui să să ne gândim la astea pentru că nu ar trebui să existe.

Nu, nu există limita bunului simț sau a oricărui alt simț. Pentru că ăsta e flexibil. Bunul meu simț e diferit de al tău.

De fapt, caricaturile ălea chiar nu contează. Puteau să fie despre absolut orice. Nu se schimba nimic. Nici nu era nevoie să le văd.

Consecințele, repet, există. Dacă mă apuc să scriu aici, pe blog, că vecina mea e o curvă penală mă poate da în judecată și probabil o să plătesc pentru asta.

Dar vreau să pot să scriu liniștită asta, și altele, fără grija de a muri mâine.

Dacă azi nu e ok să fac mișto de Mahomed și ar trebui să mă gândesc la asta îninte să o fac, mâine poate n-o să fie ok să scriu că România e o țară de căcat, poimânie nimic de rău despre noul președinte și peste trei nimic rău de șeful meu. Azi în ziar, mâine pe internet, poimâine la mine în casă la masă cu prietenii.

Frică să nu supăr pe cineva mai mare, mai puternic sau mai nebun.

Deci cei care spun că „Ar fi trebuit să se gândească”, „Ăsta nu e jurnalism”, „S-au jucat cu focul” șamd. Asta spun.

Că printre consecințele pe care le luăm în considerare atunci când scriem ceva ar trebui să fie și moartea (în anumite cazuri, situații, oameni, toate excepționale, desigur).

Nu.

index