Arhivele lunare: decembrie 2014

Bobârnac

Standard

Taman ce-am terminat de citit (ieri) una bucată carte. Care carte mi-a dat un bobârnac. Da, un bobârnac. Ca și cum mâna lu nenea astă scriitorul (ia să-l gugălesc să văd cum arăta; LE. urâțel, săracul) ar fi ieșit dintre filele lui de-acu 100 de ani și mi-ar fi dat un bobârnac. Că prea-mi luasem nasul la purtare. 🙂

Mă dădeam de ceasul morții într-o conversație recentă pe teme de parenteală cum că părinții zilelor mele, noastre, sunt altfel dragă, au turbat complet, nu mai au (și nici nu mai pun) nicio limită, în numele fericirii absolute  a plozilor și a iubirii necondiționate (sic!) calcă totul în picioare, crescând niște mici domni și domnițe Goe fără măcar să-și dea seama. Așa ceva cum e acum nicișiodată nu s-a mai pomenit care va să zică. Păi când eram noi mici mă, ăștia ne împuiau capul cu disciplina, cu regulile, cu educația, eram toți politicoși, bine-crescuți, nu piștea unu-n front, nu?

Nu.

Iaca ce ne povestește tovarășul Andre Maurois în Climate (disponibilă online la fabulosul preț de 3.84 lei, cine mai zice că nu citește că-s scumpe cărțile să se împuște, dar oricum, nu o luați p-asta că e nășpuță, vedeți că am și eu o listă cu bunătăți pe aici pe undeva):

-Da, firește, spunea mama mea, tinerii ăștia n-au decât un singur cuvânt în gură: fericirea. Copiii trebuie să fie fericiți, soțul trebuie să fie fericit, amanta trebuie să fie fericită, servitorii trebuie să fie fericiți, și, ca să-și câștige fericirea calcă orice regulă, suprimă orice barieră, nu mai vor să audă de pedepse, de sancțiuni, se iartă totul chiar înainte ca iertarea să fie, nu zic meritată, dar cerută. E de neînchipuit. Și care e rezultatul? Dacă, cel puțin, ar fi mai fericiți decât am fost noi, dumneata, doamnă, sau eu, aș mai înțelege. Dar partea comică e că sunt mai puțin fericiți decât noi, mult mai puțin fericiți.

PS. Pagina următoare aceeași doamnă comenta despre noră-sa cum că n-a născut natural pentru că s-a drogat cu cloroform câteva secunde și cum că nașterea asta „artificială” nu-i bună deloooc. Și asta destul de actual, no? 🙂

PPS. Nu dezbăteam acum desprea parențeala din zilele noastre, doar mă amuzam de recurența istoriei 😀

IMG_0331

Reclame

În loc de urare de Crăciun

Standard

 

Niciodată nu m-am priceput la urări, niciodată. Când vine ziua cuiva și trebuie să scriu/spun ceva e un chin. Mă bucur în adâncul sufletului că a trecut moda aia cu sms-urile de sărbători (sau a trecut sau a abandonat lumea să-mi trimită mie, văzând că nu răspund aproape niciodată :D).
Dar Crăciunul îmi place. Întotdeauna mi-a plăcut. Pentru mine Crăciunul va fi tot timpul ăla de sub bradul de pe holul bunicii. De asta, vedeți, al meu e mâine, pentru că atunci ajung la bunica. Nu sunt sigură care e al Sarei, sunt puțin îngrijorată de toate Crăciunurile ei, cu copaci și moși și cadouri și la grădi, și la tati la scârbici, și la noi acasă, și la (cele două părți) de bunici acasă, și (la Crăciunul meu) sub copacul din holul străbunicii ei.
Nu că s-ar arăta supărată, nu, e mulțumită de atâtea cadouri și cască niște ochi mari când aude că iar mergem la un brad :D.
Oh, wtf, de fapt atâta timp cât ea e fericită, ce contează că nu vine moșul taman pe 24 seara/25 dimineața ci mai și înainte, mai și după, cum s-o nimeri 🙂
Cred că toți cei care primim cadouri de Crăciun redevenim copii pentru o secundă. Secunda aia când rupi hârtia. În secunda aia, indiferent cine ești, ce ai făcut anul de-a trecut, indiferent ce se va întâmpla în 5 minute, în secunda în care se aude sunetul ăla de hârtie sfâsiată, mdap, ești copil. Și de asta, nu știu dacă știați, este absolut esențial și teribil de obligatoriu să împachetezi cadourile în hârtie (dap, e ok și dacă ești absolut varză la împachetat hârtia-cadoul împachetat gen bomboană de anul ăsta totally gets the Oscar :P).
Fac poze în fiecare an, la buro, de Secret Santa. Și ăla e un Moș special. Datorită oamenilor de acolo. Nu e locul (cred) să povestesc de ei în articolul cu urarea de Crăciun, dar băi, sunt încă sănătoasă la cap din unicul motiv că lucrez cu cei mai mișto oameni evăr.  Îmi plac, voiam de fapt să spun, teribil de mult, fotografiile cu ei de Secret Santa. Nu pentru că ar fi cele mai reușite fotografii ale mele (badimpotrivă) ci pentru că reușesc să surprindă secundele, milisecundele ălea de sinceritate. De copilărie :). Nu numai pe ei, în general, aș poza oamenii ce desfac cadouri. Ăsta ar fi dream job-ul meu. 🙂
Așadar, în loc de urare de Crăciun, după două trei idei dezlânate, vă recomand doar să înghețați secundele alea de sfâșiat hârtia. Nici nu contează ce e înăuntru (zău, cine își amintește vreodată cadourile de Crăciun?).

Important e să avem fracțiunea aia minusculă de secundă în care suntem copii iar.

IMG_1871

Emoții de decembrie

Standard

Am multe multe posturi în cap, niciunul pe blog. Capul meu e tip șvaițer, deci îl scriu pe ăsta repede că și așa e foarte târziu și restul probabil vor depista găurile în cel mai scurt timp și vor fugi care încotro, fericite că prind aer rece de decembrie cu luminițe pe Magheru dar fără soare de o lună și, nu știu cât exact, dar toată lumea numără asta, deci gândurile mele din posturi, cele fugite, sigur vor număra și ele.

Grădinița asta Montessano a Sarei îmi face numai necazuri. Prima oară a fost de Moș Niculaie. M-am înfipt în hol, vineri seară, s-o iau pe fie-mea. Care a tropăit încântată și și-a luat ghetele. Unde a găsit în cea mai de povești hârtie din toate cele care există (serios, nu știu unde au găsit-o, e hârtia pe care mi-o imaginam eu că o descriu poveștile când eram mică: maro, simplă, ușor unsuroasă de la bunătățile dinăuntru. perfectă) un cadou legat cu fundă roșie. Omușori din turtă duce maro (de fapt habar n-am ce era, noi am zis că era ciocolată și Sara a limpăit-o pe toată rapidisim) și un măr <3. Emoționant. Toți aveau, bineînțeles. Cred că amândurora ni s-a părut cel mai frumos cadou de moș (de la hârtie ni s-a tras tot, vă spun).

Apoi, pe hol, poza. Fix cum tropăiam (da, acum eu) s-o pescuiesc pe Sara dau nas în nas cu EA. O poza înrămată cu Sara și Anya (Sara lucra ceva și Anya se uita la ea) cu citatul „Cea mai bună metodă de a învăța este să-i înveți pe alții”. Oaaa, șpagat am fost. M-am emoționat o leacă mai mult.

Ieri tropa tropa (amândouă) o grămadă de poze la intrare: copiii râzând, Anca de la grupa mică (adicătelea educatoarea) purtând doi copii, unul în spate unul în față, Alina pe spate în iarbă cu un copilaș culcat pe ea (cam de câte sute de ori v-am mai zis cât de mult îmi place Alina? îmi place foarte mult Alina, v-am mai spus? :P), mâna Sarei pe un puzzle cu geografia. Băi, o fi că am eu un os sensibil la fotografii, dar m-au emoționat cevaaaa (să nu mai zic că faptul că fotografiile făcute de Mika Photography sunt absolut superbe nu ajută deloc). Le-am făcut poze (da, adică poze la poze. do not judge people, do not judge! :)) ), le-am studiat de la 2 cm și de la 2m, m-am uitat cu coada ochiului la mămica care mai era prin zonă să văd dacă și ei i se pare la fel de emoționant și vreme de vreo 5 semafoare nu m-am putut gândi la altceva decât la ele.

Și azi. Azi respirăm.

Azi o fetiță are nevoie de noi. O cheamă Tessa (cam cât de fain poate fi numele ăsta). Tessa are 6 ani și o leucemie. Și nevoie de 120 mii de euro pentru tratament. Mi-e așa de ciudă că de sume din astea pe care alții le aruncă pe mașini atârnă vieți de copii. Urăsc să o scriu, dar de fiecare dată când citesc că e nevoie de o sumă e bani pentru a ajuta pe cineva să trăiască mă gândesc câte vuitoanehermesuriprada defilează prin București cu buze false și capete goale de banii ăstia. Nu pot să nu mă gândesc la asta, și nici să nu o scriu acum.  Știu cum e atât de greu să te gândești la copiii care sunt bolnavi. Orice mamă se gândește la puiul ei și închide ochii alungând imaginea și gândul.

Puiul meu, puii de la Grădinița Montessano au făcut pentru puiul ăsta mic, toată săptămâna, decorațiuni pe care le licitează azi, începând cu ora 16:00, la Cărturești – Gradina Verona (str. Arthur Verona, P-ta Romană).

Vă rog și eu, dacă puteți, să mergem să încercăm să le redăm părinților Tessei bucuria emoțiilor astea mici, de hârtie maro și rame albe, că aș zice că din cele mari au avut destul.

Ce ziceți, ne vedem după 4 la Cărturești? 🙂

PS. Ne recunoașteți ușor, eu o să fiu aia care se simte gândac, cu o fetiță (superbă) care se crede șoricel, încercând să redăm un zâmbet unei fetițe de 6 ani, cu cel mai frumos nume pe care l-am auzit eu de mult timp: Tessa.

10850031_793597894034094_5609488467399089661_n

Game on

Standard

Sau despre cum nu ne jucăm noi cu mai niciuna din jucăriile din care povesteam săptămâna trecută :)). Când m-am apucat de scris primul articol cu jucăriile ei preferate între 3 și 4 ani mă tot gândeam pe care să le trec, că nu se mai jucase cu ele de cine știe când. Și am început să mă gândesc: băi, da ce mama naiba facem noi dacă jucăriile astea nu le folosim.

Ne jucăm, asta facem, dar pentru că nu sunt chestii planificate am senzația că nu facem nimic.

Sunt o mamă compleeet neserioasă, să fim bine înțeleși de la început.

Mă strâmb mai non stop, gesticulez mult, rânjesc fasolea, casc ochii, mă împiedic, mă învârtesc, chestii. Neserioasă. Complet.

Sunt cea mai fericită când râde fie-mea (și ce râs doamnelor și domnilor, copilul ăsta a fost inventat să râdă, își aruncă capul pe spate ca într-o reclamă veche cu dudui superbe și amestecă niște sunete gâlgâite înainte să izbucnească în hohote muzicale de râs). La fel cum și sunt complet indispusă când fie-mea e bolnavă sau se mâțâie mult, nu sunt deloc meteosenibilă, dar clar sunt sarasensibilă :P. Așa că fac cam tot ce-mi trece prin cap ca să obțin râsetele ei: glumesc, mă strâmb, vorbesc limbi inventate, cânt complet pe lângă, dansez ciudat, mă încurc în cuvinte ca Sara să mă corecteze, vreau să aranjez prosoapele în cuptor, ne alergăm prin casă (uneori în patru labe eu, ca să fie mai echitabil, ceea ce îmi asigură minim 5 hohote), ne gâdilăm, execut calul (copil pe umeri), măgarul (copil pe spate) și Baghera cu Mowgli (mama-n patru labe :D), îmi flutur buzele, vorbesc ca muțunachii ăia din reclamă de la Orange (cum ziceați că-i cheamă?) șamd.

Nu m-aș gândi să îmi propun să mă joc jocul X cu ea când ajung acasă (am mai scris, nu e genul meu de a fi mamă, încerc tot timpul doar să ciulesc foarte foarte tare urechile la ce vrea ea, deși mă mai uit pe Pinterest după activități le uit până să intrăm pe ușă :D). Nu văd nevoia să plănuiesc activități, trebuie doar să particip la cele pe care vrea ea să le facă, dacă mă cere sau să urmez rolul pe care mi-l alocă ea la casting :P.

Ce jucăm? Păi, de exemplu, perioada asta, pentru că plozii de la grădi se șicanează des între ei cu faptul că sunt mici (iar a mea chiar e mică, chiar dacă ca vârstă e deja de mijloc, tot pare printre cele mai micuțe pentru că e așa fragilă și sensibilă) acasă inversăm rolurile. Ea e mama, eu sunt copilul. Și ore ne putem juca așa (face mâncare, conduce, îmi citește povești șamd). Tot din aceași categorie, a inventat un joc, pe care îl jucăm în patul mare, în care ne luptăm. Mă rog, nu chiar, ea încearcă să mă dărâme (și chiar reușește) și eu mă prăvălesc în pat (e util pentru ea deoarece sentimentul de frustrare de la grădi e compensat) și e și foarte distractiv (nu mă las ușor, trebuie să muncească ceva să mă doboare :P), atâta poate râde (mi se pare și o metodă la îndemână de eliberare a energiei negative). Tot legat de asta, ne jucăm de-a Tom și Jerry și ne alergăm prin casă (și cred că și de asta îi plac desenele astea, pentru că cel mic e mai șmecher decât cei mai mari 😉 ). Mai vorbim limbi inventate (suspectez că are legătură că nu o înțelege încă toată lumea când vorbește, sau așa cred, nu știu foarte sigur. pentru mine e extrem de clară, deși nu-l pronunță pe r și CE e ȘE :D). Până și la baie ne jucăm împreună, Sara ne prepară cocatiluri din apa caldă și noi le bem extaziați, după ce dăm regulamentarul Noroc.

🙂 Cam asta. E de fapt, cred, partea mea preferată a timpului petrecut cu Sara.

Habar n-am de ce-am scris postul ăsta. Poate pentru că m-a sunat prietena mea Oana într-o seară să mă întrebe ce naiba mai fac eu cu Sara în serile astea ploioase de iarnă.

Băi, nimic nu fac. Serios. Nimic 🙂IMG_0088

De ce nu o tundem pe Sara

Standard

Pentru că nu vrea. End of story :)).

Acum serios, are mâine poimâine 4 ani și nu am tuns-o nici măcar o dată (chestia aia la botez și când i-am arătat că nu doare tunsul nu cred că se pune :D). Nu știu dacă vă imaginați de câte ori am primit întrebarea legată de tunsul copilului, de la cunoscuți și necunoscuți.

Chiar și noi ne-am întrebat: băi, dar n-ar trebui să o tundem?

și copilul:

-Mama, nu ar trebui să te tundem?

-Nu.

-Dar ai părul foarte lung mama, nu ți-e cald (vara)/nu ți-e groază de uscat pe păr (iarna)?

-Nu.

Și nu îi e. Vara îi fac cozi, iarna stă cuminte la uscat cam cum stau eu la coafor și se studiază în ecranul (închis, pe post de oglindă) televizorului cum mă uit eu în oglindă când merg la Frize.

Deci ea nu vrea să o tundem, pe mine clar nu mă deranjează, e părul ei, nu al meu.

Să mă gândesc. E ceva în neregulă cu faptul că Sara are părul aproape până la fund?

Da. E.

Singura chestie în neregulă la faptul că ea are părul atât de lung e că mă întreabă o grămadă de uameni de ce nu tund copilul și de când nu am tuns-o și dacă nu știu că i s-ar îndesi dacă i l-aș tunde, eventual la chelie (nope, mit) și și și (căscat).

Așa că am scris articolul ăsta.

Nu tundem copilul. Până n-o vrea ea. Că în materie de părul ei (mă rog, și nu numai) ea decide. Când o fi să fie. O mai întreb din când în când, promit. 😀

IMG_0256

Tatuaj

Standard

Suntem în budă, într-un miros caracteristic. E de la Sara :D. În cazul în care vă întrebați ce căutam eu în budă, într-un miros caracteristic, cu Sara, don’t. Mamele înțeleg (cred).

Nasul meu e cam la 10 cm de nasul ei.

Se uită fix în ochii mei.

-Cie caut eu în ochii tăi, ma întreabă.

Mă emoționează puțin că e prima oară în viața ei când conștientizează că te poți vedea în ochii cuiva (sunt mega moale la chestiile astea cu prima oară, asta e, mi-o asum; și e la fel de emoționant chiar dacă e în budă, ce să facem, na, nu toate isprăvile ei se pot întâmpla primăvara în miros de copaci înfloriți :P).

Cred că de la emoție îi spun o platitudine:

-Ochii sunt oglinda sufletului, mama.

-Da? Zice, neacordându-mi prea mare importanță și studiindu-se atent în ochii mei, deja ușor apoși (mmm, nu de la miros de data asta :D).

-Sclie ceva acolo, se hotărăște, cu nasul deja la 2 cm de nasul meu.

-Ce scrie? întreb.

….(gândindu-se)

-Sara sclie.

! of.

La fix un cm distanță poate vedea și o boabă mică de apă sărată cum își croiește drum spre bărbie. Doar ea. Vouă vi s-a părut.

PS. Da, cred că e tatuată în ochii și în mintea mea, cum sunt toți copiii tatuați în inimile mamelor lor :P. Și uite-așa nu mai am motiv să regret că n-am avut niciodată curajul să îmi fac unul ;))

IMG_3499