O plostie flumoasă

Standard

E fără 15 față de ora când eu trebuie să fiu la birou. Am în față o fetiță mică, de 102 cm, cu părul foarte lung, proaspăt schimbată din fusta pe care am ales-o seara și care acum nu mai e bună,  care e la un nanomilimetru sau cum moașă-sa s-o număra să izbucnească în plâns.

Ce s-a întâmplat, mami, o întreb.

-Spune-mi plostia aia flumoasă pe cale mi-ai spus-o aseală.

Prostia frumoasă? zic. Nu cunosc sintagma, n-o folosim.

Daaaa, zice, la atomonanomilimetru de plâns. AIA!.

Dar nu știu care mami, la naiba, practic cu asta mă ocup, în afară de prostii frumoase nimic nu vorbesc, debitez cu sutele, cum să știu la care din ele se referă :))

Aia flumoasă!

Adică ălelalte i s-or fi părut urâte? Hm.

Uite, zice, aici mi-ai spus-o, arătând spre un colț de covor roz.

Cu regret vă mărturisesc că nu mi-am adus aminte de prostia frumoasă spusă în seara de duminică pe un colț de covor roz, așa că da, a plâns, am luat-o în brațe, i-am explicat că nu am suficiente indicii și că îmi pare rău că nu am bunghit taman plostia flumoasă de o interesa (și da, e frustrant, pentru amândouă, pentru că a trebuit să plec când încă nu era pe deplin liniștită, dar era în grija sotzoo-lui mega calm, care înțelege perfect chestiunile de gen :D).

Traducerea plostiei flumoase este că își căuta un motiv să plângă că e luni dimineață, că s-a trezit când ar mai fi dormit, și că o răceală ce îi dă târcoale o face ușor (mai mult) indispusă. Niciun copil nu cred că plânge din atâta lucru, de obicei e doar un pretext 😛

Nu îmi dau seama cât de vehementă am fost pe blog (cred că totuși destul de vehementă :D, articolul cu CIO e încă în top 3 citite), dar eu și plânsul copiilor nu ne înțelegem deloc. E doar de când am devenit mamă, înainte cred că aș fi putut să dorm tun lângă 50j de plozi urlători. De când sunt mamă însă, simt exact în stomac când plânge un copil (orice copil). Simt nevoia să mă duc, să îl iau în brațe, să îl consolez. Nu o fac, stați liniștiți, de asta au părinți (sper). Am citit că e perfect normal, o fac toate speciile, demonstrat științific.  Vă las singuri să vă imaginați ce cred despre mamele care își lasă copiii să plângă.

Acasă Sara plânge destul de rar (la grădiniță ceva mai des, e explicabil de altfel, revin la asta). Încerc să o ajut cu energia asta negativă altfel, mi se pare mie că dacă țopăim amândouă vreo 15 minute bine de tot în patul mare din dormitor sau dacă tragem o tură extrem de bună de gâdilat (reciproc) are cam același efect. Uneori însă, o simt că își caută motiv să plângă (gen plostia flumoasă), să se descarce (de oboseală, sau când nu se simte bine, cam astea cred că sunt motivele pentru care simte nevoia să se mâțâie) . Știe și ea. Îi spun că e ok, că poate să plângă dacă vrea, o țin în brațe când face asta (plânsul de descărcat e de obicei plâns de ținut în brațe, dar nu toate sunt 🙂 ) chiar dacă îmi țiuie urechile (are un țignal mamă mamă :D). Și plânsul de oboseală mi se pare normal (când din cine știe ce concurs de împrejurări ajunge în starea asta; și eu sunt irascibilă când sunt obosită/nedormită și am cu 30j de ani mai mult ca ea). Și mai încearcă (rarisim, cam știm amândouă cum stăm, ce lucruri se pot face, ce lucruri nu, la vârsta asta) să o facă când nu obține ceva ce vrea dar nu se poate (nu e o listă prea lungă de lucruri, dar uneori, anumite lucruri chiar nu se pot face). În cazul ăsta de la coadă, e important să comunicăm. Ea ar da în mâțâit, eu o opresc și o rog să îmi spună exact ce vrea. Dacă e ceva ce ține de siguranță sau de o chestie care pur și simplu e nenegociabilă, îi explic pe larg, foarte clar, motivul pentru care nu putem face în felul pe care și-l dorește ea. Funcționează în 99,9% din cazuri. În celelalte cazuri, negociem. La sânge, amândouă. Cazul în care o las să urle la noi nu există. O părea ușor extrem, îmi spun des prietene mame că îi lasă să plângă când fac crize pentru ceva, sau că nu li se pare un capăt de lume când se întâmplă asta, că altfel ți se ucă în cap, că te șantejează, că că că. Cu riscul ăsta (că n-am nicio garanție că varianta mea e a bună și a lor cea rea), ipoteza în care Sara stă singură într-o cameră și plânge este undeva la celălalt capăt al Universului, poate nici nu-i în ăsta ci în vreunul paralel. În cameră aș fi și eu 😀 (poate după ce am respirat adânc de vreo 10 ori, sau după ce mi-am mușcat buza destul de tare, dar aș fi acolo).

Eeei, la grădi e ușor altfel :). Acasă e centrul antenției, acolo nu-i. Așa că dacă o împinge (sau numai i se pare ei că o împinge un copilaș), dacă îi spune vreunul ceva (și se găsesc chestii de spus în 20j de copii, oricât de Montessori ar fi ei acolo :D), se pune pe bocit. Dacă îi pică o agrafă, dacă nu se poate încălța singură, dacă dacă dacă=bocit, în unele zile își găsește o sumedenie de motive să le pună părul pe moațe fetelor alora. 🙂 A nu se înțelege că asta e ocupația ei pe acolo, lucrează, mai țopăie cu câte o prietenă (au prioritate prieteniile în fața materialelor, poate și pentru că Sara e încă ușor influențabilă), se uită la ce lucrează alți copii șamd (cel puțin asta e ce-mi povestește ea seara, și din cross-check cu educatoarele relatează destul de precis evenimentele zilei 🙂 ).

Soluție? 🙂 Nu cred că e.

Îmi aduc aminte destul de precis.

Pauză. Cred că am citit pe undeva, și mi se pare adevărat, că părinții își retrăiesc vârstele copilărei lor pe măsură ce cresc proprii lor copii. Nu știu dacă are legătură, dar eu îmi aduc aminte zilele astea destul de multe chestii pe care le simțeam (am stabilit deja că astea îs lucrurile de mi le amintesc) în jur de 4 ani. Reluăm.

Îmi amintesc destul de precis, ziceam, cum boceam pe la vârsta ei cu o patimă și un elan, cu șiroaie de lacrimi și izvoare de muci. Îmi amintesc și cum mă întrebau de ce plâng așa de tare. Iar eu, la 4 ani, nu înțelegeam cum mama ciorilor pot sa nu plângă ei (adulții), ca mine. Adică ce mi se întâmpla mie, atunci, în secundele alea în care inundam podeaua dormitorului era grav. Era alfa și omega, era un capăt de țară, nu exista viață dincolo de tragedia (căci era o tragedie) acelui moment.

La fel cum îmi amintesc că peste 10 minute râdeam în hohote la cine știe ce fir de praf făcea o tumbă haioasă în fața nasului meu.

Acum, mm, acum cu siguranță nu mai plâng atât, dar încerc să râd la fel de des ca atunci.

Ce încerc să spun e că plânsul nu e neapărat un dușman. Că se întâmplă și altora, nu numai al vostru urlă :P. Și a mea! :)) Nici nu sunt în epoca în care mă bucur când plânge (am citit și de-astea). E destul de simplu: aș prefera să nu plângă, înțeleg de ce plânge, dacă totuși o face încerc să fiu lângă ea (nu neaparat să o țin stâns în brațe sau să discut nuș ce despicare de fir în patru, ideea e să mă simtă acolo, că îmi pasă). Cred că plânsul e ceva ce face parte din procesul de creștere, ceva simplu, neaoș, o funcție de-a copilului meu ce-o să mai stea o vreme. Atunci când tragediile vor crește și ele (tragedia că băiatul brunet cu 2 ani mai mare te ignoră, că nu te lasă părinții să mergi la petrecere și nu mai vorbesc de cele ale vârstelor mai mari că alea chiar sunt triste) și vor deveni mai rare (că dă-o-ncolo, nu te înșeală prietenul chiar de 2 ori pe zi) și plânsul se va rări.

Deocamdată, la 4 ani, faptul că ți s-a rupt cordeluța preferată rămâne o dramă în trei acte, iar eu accept asta. 🙂

IMG_1014

Anunțuri

7 răspunsuri »

  1. Nice ending, and sooo true!
    A mea a devenit mai mataita acasa, de cand e la gradi. Acolo e taugh & steady, acasa e sensibiloasa si alintata peste masura. Cred ca are mult de-a face cu faptul ca are nevoie sa i se valideze ideea de iubire in familie, naiba stie, dar am zile in care nu-mi recunosc copilul, atat e de ciufuto-plangacioso-alintat. :)) dar, asta-i piesa.Banuiesc ca e doar o etapa si-o sa trecem si peste ea. Ce-mi place e ca, atunci cand se scapa in matait, daca o intreb ce-i doreste inimioara, inceteaza, imi spune ce vrea, ii apare un suras in coltul gurii la ideea ca i se poate indeplini dorinta arzatoare, apoi continua. Teatru curat, maica, teatru curat! 😛 Si mie mi-e draga de mor cand mi se urca in brate ca sa boceasca din te miri ce motiv, si cand o da din plans in ras, cu muci la nas si lacrimi inca siroind pe obraji. 🙂

    Apreciază

    • :)) asta am citit in mai multe. mai ales la inceput, e normal sa iti faca tie scandal si la gradi sa fie parfum, la gradi nu isi permite (inca) sa reactioneze, acolo doar acumuleaza frustrari (adica diverse mici chestii ce i se intampla) si le ravarsa acasa, cand e in siguranta, intre oamenii care o iubesc. lucky us 😀

      Apreciază

      • Acolo face parte din „trupa de soc”,conform educatoarei…dar banuiesc ca dupa 8 ore departe de noi simte nevoia sa se alinte ca sa se asigure ca we still like her.And we do!

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s