Arhivele lunare: noiembrie 2014

O plostie flumoasă

Standard

E fără 15 față de ora când eu trebuie să fiu la birou. Am în față o fetiță mică, de 102 cm, cu părul foarte lung, proaspăt schimbată din fusta pe care am ales-o seara și care acum nu mai e bună,  care e la un nanomilimetru sau cum moașă-sa s-o număra să izbucnească în plâns.

Ce s-a întâmplat, mami, o întreb.

-Spune-mi plostia aia flumoasă pe cale mi-ai spus-o aseală.

Prostia frumoasă? zic. Nu cunosc sintagma, n-o folosim.

Daaaa, zice, la atomonanomilimetru de plâns. AIA!.

Dar nu știu care mami, la naiba, practic cu asta mă ocup, în afară de prostii frumoase nimic nu vorbesc, debitez cu sutele, cum să știu la care din ele se referă :))

Aia flumoasă!

Adică ălelalte i s-or fi părut urâte? Hm.

Uite, zice, aici mi-ai spus-o, arătând spre un colț de covor roz.

Cu regret vă mărturisesc că nu mi-am adus aminte de prostia frumoasă spusă în seara de duminică pe un colț de covor roz, așa că da, a plâns, am luat-o în brațe, i-am explicat că nu am suficiente indicii și că îmi pare rău că nu am bunghit taman plostia flumoasă de o interesa (și da, e frustrant, pentru amândouă, pentru că a trebuit să plec când încă nu era pe deplin liniștită, dar era în grija sotzoo-lui mega calm, care înțelege perfect chestiunile de gen :D).

Traducerea plostiei flumoase este că își căuta un motiv să plângă că e luni dimineață, că s-a trezit când ar mai fi dormit, și că o răceală ce îi dă târcoale o face ușor (mai mult) indispusă. Niciun copil nu cred că plânge din atâta lucru, de obicei e doar un pretext 😛

Nu îmi dau seama cât de vehementă am fost pe blog (cred că totuși destul de vehementă :D, articolul cu CIO e încă în top 3 citite), dar eu și plânsul copiilor nu ne înțelegem deloc. E doar de când am devenit mamă, înainte cred că aș fi putut să dorm tun lângă 50j de plozi urlători. De când sunt mamă însă, simt exact în stomac când plânge un copil (orice copil). Simt nevoia să mă duc, să îl iau în brațe, să îl consolez. Nu o fac, stați liniștiți, de asta au părinți (sper). Am citit că e perfect normal, o fac toate speciile, demonstrat științific.  Vă las singuri să vă imaginați ce cred despre mamele care își lasă copiii să plângă.

Acasă Sara plânge destul de rar (la grădiniță ceva mai des, e explicabil de altfel, revin la asta). Încerc să o ajut cu energia asta negativă altfel, mi se pare mie că dacă țopăim amândouă vreo 15 minute bine de tot în patul mare din dormitor sau dacă tragem o tură extrem de bună de gâdilat (reciproc) are cam același efect. Uneori însă, o simt că își caută motiv să plângă (gen plostia flumoasă), să se descarce (de oboseală, sau când nu se simte bine, cam astea cred că sunt motivele pentru care simte nevoia să se mâțâie) . Știe și ea. Îi spun că e ok, că poate să plângă dacă vrea, o țin în brațe când face asta (plânsul de descărcat e de obicei plâns de ținut în brațe, dar nu toate sunt 🙂 ) chiar dacă îmi țiuie urechile (are un țignal mamă mamă :D). Și plânsul de oboseală mi se pare normal (când din cine știe ce concurs de împrejurări ajunge în starea asta; și eu sunt irascibilă când sunt obosită/nedormită și am cu 30j de ani mai mult ca ea). Și mai încearcă (rarisim, cam știm amândouă cum stăm, ce lucruri se pot face, ce lucruri nu, la vârsta asta) să o facă când nu obține ceva ce vrea dar nu se poate (nu e o listă prea lungă de lucruri, dar uneori, anumite lucruri chiar nu se pot face). În cazul ăsta de la coadă, e important să comunicăm. Ea ar da în mâțâit, eu o opresc și o rog să îmi spună exact ce vrea. Dacă e ceva ce ține de siguranță sau de o chestie care pur și simplu e nenegociabilă, îi explic pe larg, foarte clar, motivul pentru care nu putem face în felul pe care și-l dorește ea. Funcționează în 99,9% din cazuri. În celelalte cazuri, negociem. La sânge, amândouă. Cazul în care o las să urle la noi nu există. O părea ușor extrem, îmi spun des prietene mame că îi lasă să plângă când fac crize pentru ceva, sau că nu li se pare un capăt de lume când se întâmplă asta, că altfel ți se ucă în cap, că te șantejează, că că că. Cu riscul ăsta (că n-am nicio garanție că varianta mea e a bună și a lor cea rea), ipoteza în care Sara stă singură într-o cameră și plânge este undeva la celălalt capăt al Universului, poate nici nu-i în ăsta ci în vreunul paralel. În cameră aș fi și eu 😀 (poate după ce am respirat adânc de vreo 10 ori, sau după ce mi-am mușcat buza destul de tare, dar aș fi acolo).

Eeei, la grădi e ușor altfel :). Acasă e centrul antenției, acolo nu-i. Așa că dacă o împinge (sau numai i se pare ei că o împinge un copilaș), dacă îi spune vreunul ceva (și se găsesc chestii de spus în 20j de copii, oricât de Montessori ar fi ei acolo :D), se pune pe bocit. Dacă îi pică o agrafă, dacă nu se poate încălța singură, dacă dacă dacă=bocit, în unele zile își găsește o sumedenie de motive să le pună părul pe moațe fetelor alora. 🙂 A nu se înțelege că asta e ocupația ei pe acolo, lucrează, mai țopăie cu câte o prietenă (au prioritate prieteniile în fața materialelor, poate și pentru că Sara e încă ușor influențabilă), se uită la ce lucrează alți copii șamd (cel puțin asta e ce-mi povestește ea seara, și din cross-check cu educatoarele relatează destul de precis evenimentele zilei 🙂 ).

Soluție? 🙂 Nu cred că e.

Îmi aduc aminte destul de precis.

Pauză. Cred că am citit pe undeva, și mi se pare adevărat, că părinții își retrăiesc vârstele copilărei lor pe măsură ce cresc proprii lor copii. Nu știu dacă are legătură, dar eu îmi aduc aminte zilele astea destul de multe chestii pe care le simțeam (am stabilit deja că astea îs lucrurile de mi le amintesc) în jur de 4 ani. Reluăm.

Îmi amintesc destul de precis, ziceam, cum boceam pe la vârsta ei cu o patimă și un elan, cu șiroaie de lacrimi și izvoare de muci. Îmi amintesc și cum mă întrebau de ce plâng așa de tare. Iar eu, la 4 ani, nu înțelegeam cum mama ciorilor pot sa nu plângă ei (adulții), ca mine. Adică ce mi se întâmpla mie, atunci, în secundele alea în care inundam podeaua dormitorului era grav. Era alfa și omega, era un capăt de țară, nu exista viață dincolo de tragedia (căci era o tragedie) acelui moment.

La fel cum îmi amintesc că peste 10 minute râdeam în hohote la cine știe ce fir de praf făcea o tumbă haioasă în fața nasului meu.

Acum, mm, acum cu siguranță nu mai plâng atât, dar încerc să râd la fel de des ca atunci.

Ce încerc să spun e că plânsul nu e neapărat un dușman. Că se întâmplă și altora, nu numai al vostru urlă :P. Și a mea! :)) Nici nu sunt în epoca în care mă bucur când plânge (am citit și de-astea). E destul de simplu: aș prefera să nu plângă, înțeleg de ce plânge, dacă totuși o face încerc să fiu lângă ea (nu neaparat să o țin stâns în brațe sau să discut nuș ce despicare de fir în patru, ideea e să mă simtă acolo, că îmi pasă). Cred că plânsul e ceva ce face parte din procesul de creștere, ceva simplu, neaoș, o funcție de-a copilului meu ce-o să mai stea o vreme. Atunci când tragediile vor crește și ele (tragedia că băiatul brunet cu 2 ani mai mare te ignoră, că nu te lasă părinții să mergi la petrecere și nu mai vorbesc de cele ale vârstelor mai mari că alea chiar sunt triste) și vor deveni mai rare (că dă-o-ncolo, nu te înșeală prietenul chiar de 2 ori pe zi) și plânsul se va rări.

Deocamdată, la 4 ani, faptul că ți s-a rupt cordeluța preferată rămâne o dramă în trei acte, iar eu accept asta. 🙂

IMG_1014

Reclame

Femeile îs proaste. Punct.

Standard

Mi se pare singura explicație posibilă.

Da, sunt și sensibile, calde, frumoase, sclipitore, savuroase, haioase, blânde, atente, atotputernice și geniale și încă 9999 de lucruri simultan și cred că multe sunt așa, niște chestii amestecte de culori în niște vaze transparente cu capac și mai cred că bărbații unor femei merită niște palme după cap. Dar nu e despre asta azi (nici nu știu dacă o să fie vreodată, nu mă prea pricep la laude :D).

Deci nu despre asta voiam să scriu, ci despre cât de incredibil de bătute în cap suntem. Doamnelor, domnișoarelor, vă spun, suntem.

În primul rând, pantofii.

Io iubesc pantofii. Toate, toate femeile pe care le cunosc, iubesc pantofii. Tinere, bătrâioare, slabe, grase, singure, căsătorite, mămici sau bunici, toata lumea iubește pantofii. Cum să nu-ți placă mă? Cred că poți ieși dintr-o depresie ușoară cumpărând o pereche superbă de pantofi. Pentru o depresie medie, de la 10 în sus, de-o dată. Rețetă garantată.

Într-o seară vin acasă și mă vaiet la sotzoo ca m-au ucis pantofii.

La care sotzoo, mă întreabă, pe bune: Da’ de ce porți pantofi care te dor?

Îm. Cum? De obicei, la orice întrebare ( a sotzoolui și nu numai, ma podidește o avalanșă de cuvinte prin care fac pe deșteapta; de obicei nu-mi iese, dar asta nu mă descurajează, perseverez în tactică de ani buni).

Acum doar îm.

Îm.

Păi că-s frumoși. I-ai văzut? Îs colorați. Am albaștri. Roz. Verzi. Pe bune. Și îmi fac piciorul frumos, uite, i-aș spune.

Doar că niciodată, în toată viața mea de 33 (încă aproape) nu mi-a zis vreun băiat: Oau, ce pantofi mișto ai! Sau: Iubito, piciorul tău arată mooorrrtal în stiletto-urile astea! Da nici măcar unul. Nu că niciunul din cei ce mi-au plăcut. Niciunul punct. Niciodată.

Cum creierul meu care putea rezolva acum 20j de ani ecuatii diferențiate (ok, nu chiar puteam, dar ar fi trebuit, erau în programă, nu?) a decis că, la naiba, voi sta 10 ore pe zi pe niște chestii cu diametrul de juma de cm și înalte cam de 12? Pe principiul cum aș putea să mă distrez eu azi? Știu, știu, mă voi încălța în niște chestii care o să-mi dea cârcei diseară! Și o să o fac din nou și mâine? DAAA!

În al doilea rând e partea asta cu jumulitul. Serios. Adica niște chestii mici, pe jumătate din un bărbat, se supun unor torturi demne de Evul Mediu, de bună voie și nesilite de nimeni (torturi la care, între noi fie vorba, orice domn ar plânge mai ceva ca un bebeluș fara suzete). Exact, exact, undeva în filmul istoriei, ce dracu s-a întâmplat? Când a devenit părul pe picioare la bărbați ok și la femei nu? Îs împăcată cu ideea că așa e, nu pledez pentru Harry Potter varianta sauvage, dar sincer, fetelor, wtf? Gauri în urechi. GĂURI în urechi. Fără anestezie. La nou-născute (la 3 ani în cazul meu, dar cu siguranță cam la fel de dureros). Unghii lipite, vopsite, păr pus pe ochi și în cap, vopsit pe față, vopsit pe păr. Zeci de ore pierdute. Și bărbații? Bărbații se rad. O dată pe zi. Dimineața. Echitabil, mnu?

Dacă până aici aș mai fi avut oareșce speranță, la rochii m-am convins. Ca noaptea, doamnelor, ca noaptea suntem.

Știți rochiilea alea cu fermoar taman pe mijlocul spatelui? Pe care o ea și suplă și superbă le îmbracă și se duce, practic pe jumătate goală, la un el cu papion să o ajute să și-o închidă? Musai după ce-și dă cu un gest lent părul pe o parte și zâmbește șăgalnic? Alea. Le știți.

Ei bine, în lumea reală, rochiile alea există (nu știu încă de ce le cumpărăm, dar ele de existat există). Și dimineața când încă ești cu urmele de la cearceaf pe obrazul stâng, îi arunci sotzoo-lui o privire scurtă și sugestivă către spatele din rochia cu pricina, strigând la copil că vii imediat să îi dai pijamaua jos, cu un rimel în stânga ș-un pantof în dreapta, proaspăt redresată după un patinaj artistic de mare clasă pe gresia din bucătărie.

Și nu asta e partea palpitantă. Partea palpitantă este că niciodată, dar niciodată, nu o să îți poți da jos singură această blestemată de rochie. Niciodată, vă zic. Ești captivă în ea până ajunge blajinul partener de viață acasă și te eliberează.

Îmi luasem o rochie bej. De vară. Foarte Jackie K. așa, eram maxim de țanțoșă în ea și o purtam destul de des. Ca și în ziua aia, am îmbrăcat-o, sotzoo (prietenoo pe vremea aia, pentru acuratețe istorică) mi-a tras fermoarul conform schiței de mai sus (minus urlatul la copil, că n-aveam), am fost la buro, m-am țanțoșit pe acolo (sper că am mai și muncit ceva între timp, nu-mi amintesc), am ajuns acasă, m-am uitat după sotzooprietenoo să mă descătușeze în stânga, dreapta, jos, sus. Nimic. Nu era. Deloc. Nici nu avea cum, că doar îmi zisese de o săptămână că azi pleacă în deplasare.

Ei și acuș rămăsesem cu Jackie K pe mine. Și dă-o jos dacă poți. Că nu poți. Cam 40 de minute am încerca prin sărituri repetate să îmi fac cumva elan cu mâinile să pot să ajung la fermoar și să lucrez așa, metodic, spre desfacerea lui. Mmmm n-a mers. După 40j de minute eram epuizată, întinsă pe burtă, jos pe podeaua din sufragerie și mă consolasem deja cu ideea că ce poa să se întâmple? Dorm la noapte în ea, mâine la buro mă duc la fel (ei na, cine-o să observe, o să le zic că am avut un one night stand sau ceva :P) și mâine seară se întoarce sotzoo. Dar planul era sortit eșecului, abia mă descurcam cu statul jos și respiratul în același timp în rochia cu pricina. M-am gândit să mă duc la vecini (cu care nu vorbeam niciodată, antisocială cum mă știți) să le dau binețe, să îi intreb ce le mai fac nepoții sau cățelul, sau pisica și să mă rog fierbinte să mă scoată din monstruozitatea blestemată. După încă juma de oră de zbateri mă gândeam serios la o foarfecă. Am reușit eliberarea după aproximativ vreo 2 ore de viermuit în rochia cu pricina, printr-o tehnică unică, fascinantă, care ar fi bătut mililonul de vizualizări pe youtube în mai puțin de 10 minute. Am donat-o a doua zi.

Deci doamnelor, sincer, suntem varza. Găuri în corp, tortură cu ceară fierbinte, împleticindu-ne pe cele mai dureroase bețe posibile, cu îmbrăcăminte care ne ține captive, nu numai că nu ne trece măcar prin cap să scăpăm de vreuna din treburile astea, dar ne mai și bucurăm când ni se întâmplă. CE e în capul nostru? 🙂

6

Redobândirea permisului

Standard

Atenție, articol atipic :)). Adică m-am gândit să scriu tot tămbălăul, poate ajută altă lume aflată în aceeași situație, să nu mai sape după legislație și informații în 7 zări (atenție, legislație valabilă în nov 2014).

Bon, deci ți se ia permisul. Primești o dovadă cu care poți circula 15 zile.

Poți depune contestație în termen de 30 de zile (pe care o argumentezi, desigur).

Contestația se adresează la Judecătoria din raza localității unde s-a reținut permisul.

Dacă ai apucat cumva să dai permisul polițistului, ți-l poți recupera după ce înregistrezi cererea la Judecătorie, prin obținerea unui certificat de grefă (care se obține, bineînțeles doar de la Judecătoria respectivă). Cu certificatul te prezinți la serviciul rutier care ți-a reținut permisul, completezi o cerere, dai certificatul și primești permisul (pe loc).

Cu permisul în brațe poți circula până la data la care decizia instanței rămâne definitivă (adică fie în primă instanță, la Judecătorie în cazul în care decizi să nu faci apel, fie la Tribunal, dacă ai declarat apel și te-ai judecat și acolo).

Atenție, hotărârea intră în vigoare de la data la care s-a pronunțat instanța. Din această zi ai la dispoziție 15 zile să depui permisul (în cazul în care ai pierdut, desigur).

Permisul se depune, de această dată, la Serviciul Rutier de unde ai domiciliul. În București, la Udriște (ca să îl depui un nou certificat de grefă e necesar, care să arate că ai pierdut procesul). Deci alt drum, alți bani, altă distracție, trăiască liberul acces la justiție garantat de Consituție 😛

Suspendarea intră în vigoare fie de la îndeplinirea termenului de 15 zile, fie de a doua zi de când l-ai depus.

La depunere primești o dovadă care menționează data la care intră în vigoare suspendarea (a doua zi).

În cazul în care permisul ți-a fost reținut pe o perioadă mai mare, de ex. 3 luni, cum a fost cazul meu :D, poți da examen de redobândire a permisului.

Poți da examen oricând, nu se face programare prealabilă, se dă examen zilnic, la 9 și la 10, pentru cel de la 9 trebuie să ajungi până pe la 8:30. Te prezinți cu buletinul și dovada.

Examenul se dă tot în zona Udriște, într-o clădire de pe aceeași parte, mai sus, spre Muncii.

Promovezi examenul dacă iei minim 13 din 15.

Se găsesc cărți, dar și teste online: https://www.pdc.ro/chestionare-auto/redobandire-permis/25.

Eu m-am dus cam la jumătatea perioadei, deci după săptămâni. Sincer, de când am dat eu examen, 2001, s-a schimbat legislația destul de mult și tot nu treceam de 12/13. La examen am luat 15 :P.

După ce dai examenul, te întorci la ghișeu să îți iei dovada pe care acum e trecut că ai luat examenul.

Acum trebuie să depui o cerere, care se adresează Șefului Inspectoratului de Poliție din localitatea unde ți-a fost luat permisul/ Șeful Brigăzii Rutiere din București (unde poți depune cererea dacă nu vrei să o trimiți prin poștă – mă rog, în cazul în care permisul ți-a fost reținut în altă localitate; atenție că au program doar marți de la 10 la 11 și joi de la 3 la 4). Am pus mai jos un model că nu am găsti pe net, puteți înlocui  „Șeful Brigăzii Rutiere”  cu „Șeful Inspectoratului de Poliție X”, specificând atunci când completați recomandata (musai cu confirmare de primire) Serviciul Rutier. Cererea de mai jos se depune împreună cu o copie după buletin, copie după dovadă, copie după procesul verbal prin care s-a dispus măsura suspendării și copie după dovada achitării amenzii.

cerere reducere permis.

Nu durează mult aprobarea, câteva zile, până ajunge scrisoarea, până aprobă nenea, până operează în sistem.

Când au trecut 31 de zile calendaristice de când ai lăsat permisul, te preziți unde l-ai lăsat (cu buletinul și dovada, în original) ca să-l recuperezi.

Et voila. Ești șofer again. 😛IMG_0060

Ziua de vot

Standard

Ne-am trezit, am băut laptele și cafeaua, am colorat vreo 10 pagini, am lipit vreo 3 fluturași și am ieșit la vot.

Apoi am rămas în parc cam o oră, timp în care am alergat, ne-am bătut cu frunzele, ne-am dat în leagăn, pe tobogan șamd. Singure în tot parcul, ne-am făcut de cap.

Dupa o oră, amândouă eram cu nasurile și foarte roșii și foarte înghețate  deși n-am stat pe loc.

Mă emoționează mai ceva ca finalul de la Forrest Gump fiecare imagine pe care o văd cu oamenii ăia care stau ore în șir, în frig, la cozi din Londra, Viena, Paris, Tivoli, Dublin, Hamburg, Munchen, Treviso, Madrid, Stuttgart, Torino, Chișinău sau Bruxelles sau sau sau. Și deși în scris încă mai glumesc, în realitate mi se cam umplu ochii de lacrimi când îi văd cu miile, pe ploaie, așteptând. Corect (sau moral, spuneți-i cum vreți) mi s-ar părea ca și toți cei care nu trebuie să stea azi la cozi infernale să iasă să voteze (dar sunt sigură că toți cititorii acestui blog o fac deja, o scriu doar de dragul de a o scrie 🙂 ). De fapt, aș muri de rușinea oamenilor ăia să stau azi în casă, la căldurică, în București.

Sara a intrat cu mine în cabina. Nu are încă 4 ani, dar tot i-am explicat de ce e important să mergem la vot, ce înseamnă, ce consecințe are. S-a uitat atentă cum pun ștampila pe pătrat și m-a întrebat dacă cei care ies mai mult la „votează” (drăguț că folosește verbul și nu substantivul, din nu știu ce motiv) câștigă.

Așa cred, i-am zis, cred că cei care ies mai mult la „votează” câștigă. Așa funcționează democrația, chiar dacă ne place au ba cine câștigă. De asta cred încă, după 15 ani de când merg să votez, că e important să o facem, și că da, contează.

IMG_1022

Noiembrie

Standard

Pentru că m-am trezit cu juma de oră întârziere, pentru că ceasul nu a sunat, pentru că e vineri, pentru că (iar) n-am scris nimic și pentru că cineva anume de la care fur eu muzică en-gros a publicat un playlist. A, și la naiba, uitam cireașa de pe tort: pentru că mi-am luat permisul înapoi 😛

Cadouri de decembrie

Standard

Cum am promis, lista cu ce avem în vedere pentru luna decembrie (atenție pentru bunicile/mătușicile/alți factori interesați care citesc blogul, aceasta nu este un wishlist! :))).  Lista e destul de lungă, nu i-am mai cumpărat jucării de la…ziua ei de nume (13 iulie), doar chestii consumabile (jocuri din alea de lipit/decupat/desenat plus plastilină) și bineînțeles, cărți :).

Sara își dorește de ziua ei ceainicul de mai jos, împreună cu un tort cu figurine (din Frozen, deși urăște desenele cu Frozen, mă pune să schimb dacă cumva apare vreo reclamă sau ceva pe la televizor), cum a avut Anya, pe care să le mănânce singură, cum le-a mâncat Anya :)) (Anya=verișoara ei cu 4 luni mai mare pe care Sara o adoră):

1. Ceainic cu Minnie (pentru că filmulețe pe youtube unde a văzut drăcia și pentru că îi place Mickey-deja am zis chestia asta de un milion de ori)

http://sarahonline.allshops.ro/produs/7447807/Minnie+Mouse+Ceainic.html

În plus, am vizitat recent site-ul omfal, unde am identificat mai multe chestii interesante (și mai sunt o grămadă :D):

2.  Joc construcție flori (pentru că e în faza de construit)

http://www.omfal.ro/en/cumpara/joc-constructie-flori-3620042

3.  Magneți (pentru că o fascinează, din păcate bile nu mai sunt pe stoc)

http://www.omfal.ro/en/cumpara/magnet-potcoava-6942233

http://www.omfal.ro/en/cumpara/bile-magnetice-3933275

4. Jocul cu sunete (cred că ar interesa-o, e și de atenție, și educativ).

http://www.omfal.ro/en/cumpara/bim-bom-3620801

5.  Joc logic (iar, pentru că ține de construit și pentru că e și un loc logic, și autocorector; nu îmi dau seama dacă e chiar pentru vârsta Sarei, descoperim)

http://www.omfal.ro/en/cumpara/joc-logic-de-stivuire-3621050

6. Joc autocorector

http://www.omfal.ro/en/cumpara/primul-meu-test-3620951

Sună tâmpit primul meu test, dar Sara a primit ceva similar (de la Timea cred) cu Oaky si i-a plăcut foarte mult, chestiile astea autocorectoare (gen MM) chiar prind la ea :).

7. Au diverse cărticele de activități (pentru că Sara e mega fan) ex.:

http://www.omfal.ro/en/cumpara/copiii-se-joaca-3621074

http://www.omfal.ro/en/cumpara/ne-distram-si-cumparam-3621140

8. Globul pământesc (am mai scris, pentru că Sara e în era geografiei). E mult mai frumos în realitate.

http://www.omfal.ro/en/cumpara/glob-pamantesc-6942425

9. Litere de scris (m-am uitat la ele, mi s-au părut interesante ca idee, dar am trecut peste; sunt cam scumpe și cred că se poate confecționa acasă, manual, ceva asemnănător, fără a arunca o grămadă de bani)

http://www.omfal.ro/en/cumpara/litere-scriere-7699808

10.  Sara are deja o păturică/plăpumică de aici (făcută special pentru ea, cu dimensiunile de care aveam nevoie și cu mult roooșu), îî place mult (e cu dinozauri), deci îi recomand.

http://www.kidsdecor.ro/.

Pfiu, gata, cam astea. Hai mai ziceți-mi și voi dacă ați mai văzut ceva. Show me the list! 🙂

IMG_0043

Top jucării 3-4 ani

Standard

Ca idee pentru cadourile de iarnă (revin, sper tot săptămâna asta, cu ce plăniesc să îi cumpăr Sarei pentru cele 500 de ocazii pe care le avem în decembrie :D).

10. Jocurile de șnuruit. Mai mult la grădi decât acasă, dar și acasă s-a jucat cu ele 🙂 (sunt acelea de făcut coliere, de înșirat diverse chestii pe sfoară)

9. O trec pentru că a fost o prezență extrem de constantă, cred că o are de 2 ani și se joacă periodic cu ea. E o tăbliță (de creat) albă, cu cartonașe ce prezintă diverse chestii (elicppter, căsuță, ursuleț,mașină, iepuraș etc) pe care ea le poate crea din bucățelele magnetice aflate la dispoziție.

8. Pictatul (cu degete-am luat de la Bruxelles-și îmi pare rău că nu am văzut și aici o carte excepțională pentru pictat cu degetele, cred că merge de la 1 la..well, 32, că mie mi-a plăcut să mă joc cu ea 😛 și pe figurine din ipsos, am lăsat câteva milioane bune la nenii ăia din parc, ulterior am găsit și în magazine-Jumbo)

7. Jocurile de construcție (cuburile de lemn-pe care le are de la 1 an dar abia acum se joacă cu adevărat cu ele. până acum doar mă punea pe mine să mă execut :D, lego-urile mici și mari pe care le are, mega come back spre patru ani, doar pe la un an jumate s-a mai arătat interesată de ele, între timp nu prea 🙂 )

6. Bicicletele/tricicletele 🙂. Sara daca nu excelează la ceva e fix motricitatea grosieră, de aia eu o încurajez tot timpul să se cațere, să sară, să se aventureze. A învățat să pedaleze la 3 ani și jumătate, în Decathlon, pe o tricicletă aproape identică cu cea pe care o avea deja acasă (pe cea de acasă nu a folosit-o aproape deloc). Pe cea din Decathlon am și cumpărat-o de altfel, așa că acum avem de vânzare un Smart Trike :)).  Mai are o chestie din aia pentru echilibru, fără pedale, pe care (surprinzător pentru mine) s-a descurcat din prima, chiar foarte bine. Și, bineînțeles, motocicleta mov (Papeles, nimic n-o detroneaza).

5. Jocul Lotto. Se joacă în mai mulți și a fost hit-ul verii. E un joc de atenție, vezi ce carte se potrivește tabliței tale și o iei, dacă nu ești atent, trece următorul.

4.  Jucariile cu Minnie si Mickey. Are o Minnie cu rochii de schimb, clubul lui Mickey Mouse, o căsuță a lui Minnie și toti prietenii figurine. Ne mai tot jucăm jocuri de rol cu ei. Dap, clar în top.

3.  Puzzle-urile. La mare căutare și anul ăsta, dar nu chiar ca anul trecut. Puzzle-ul cu Europa a fost de departe cel mai folosit. A se vedea și mai jos, de la geografie ni se trage, totul s-a învârtit în jurul ei :)) (am mai fost întrebată ce înțelege ea din ce află despre geografie :). eu nu cred în asta. deloc. în vârsta potrivită pentru a face X. nu cred. daca e ceva în ce cred, e că atunci când faci ceva ce îți place, ce te interesează o faci mai bine, înveți mai ușor. și mie mi se pare că a învățat enorm. știe continentele, formele de relief, pe ce continente trăiesc anumite animale, locul tuturor țărilor din Europa pe hartă :)), numele a cam jumate din țări-asociate cu forma țării respective; important e că ea și-a dorit să afle toate lucrurile astea și nu eu, ba dimpotrivă, nu am nicio aplecare spre subiect ;).

2. Plastilina. Dacă n-am mâncat zilnic vreo 3 feluri de mâncare de plastilină n-am mai mâncat nimic. Și mie îmi plăcea mult când eram mică (dar între timp am uitat complet de ce, mărturisesc că nu e preferata mea :D).

1.  Cărțile. De când n-avea nici un an și abia învățase să dea pagina și până azi, au rămas pe primul loc. Atlasele au fost marele hit al anului (3 ani a fost clar anul geografiei la noi :), cărțile de activități (se găsesc în librării) și bineînțeles, poveștile. Citim povești oricând vrea,în timpul zilei și garantat în fiecare seară (câte două, trei, patru, nouă :)) ) și la prânz, când e acasă, așa adoarme, cu câteva cărți în jurul ei, citind. 🙂

Aș adăuga decupatul (în ultimul timp și cu ceva precizie, până acum mai mult ca să folosească foarfeca, fără a reuși o formă anume). Are acces la foarfecă habar n-am de când, de când a putut să o mânuiască a avut voie la ea, la fel cum are voie să folosească cuțitul (i-am luat unele mai mici, pentru ea, și acum își face figurine din mâncare, cum a văzut ea la Copilul Verde, mă rog, decamdată niște monstruleți, am pus ieri pe Feisbuc că nu mai încăpeam în piele de mândrie de cioară maternă :D). Și pentru o scurtă,dar intensă perioadă de timp, joaca cu casa de marcat (câteva săpămâni numai cumpărături am făcut prin dormitor).

Joaca pe afară, în parcuri (dar mai ales la țară) rămâne activitatea preferată, mai ales când e frumos afara (mai nou nu îi mai place să iasă afară pe ploaie, cel puțin la grădi).

Ce nu a prea mers între 3 și 4 ani la noi, dar vi le zic ca idei de cadouri (ca doar nu-s doi copii la fel, poate ce nu îi place Sarei îi place altuia) :). Instrumetele muzicale (și un microfon pe care și l-a dorit enorm dar care nu a fost folosit mai deloc). A fost ceva interes în jur de 3 ani dar în ultimul timp mai deloc nu s-a jucat cu ele. Jocurile cu piuneze (i-au plăcut când era mai mică, acum nu prea). Coloratul și tot ce ține de scris&co prezintă puțin interes pentru Sara (ignorând total că MM zice că perioada senzitiva pentru scris care cică ar fi între 3 și 4 ani :)) ). La fel și păpușile. Nu există pentru ea. Dacă nici Anya (pe care o adoră și o imită-ca de altfel pe orice alt copil pe care îl place), care i-a adus un bebeluș identic cu cel pe care îl avea ea nu a convins-o, e clar, nimic nu o poate convinge.

Scriind articolul ăsta mi-am dat seama că de fapt o bună bucată de timp Sara nu o petrece jucându-se cu jucării, ci cu mine/noi: execut deja amețitor de bine calul prin casă, ne alergăm, ne gâdilăm, cântăm foarte tare și foarte prost, dansăm, ne învârtim, ne gâdilăm iar, gătim împreună, mergem la magazin să facem cumpărături și pe drum executăm piruete (pe rând sau împreună) sau adunăm frunze, mergem la pizza și acolo ne jucăm cu tacâmurile șamd. Nimic planificat sau premeditat. Dar despre asta în alt articol, că iar mă lungesc prea mult.

De fapt, cred ca am putea renunța liniștite la mai toate jucăriile de mai sus (aș păstra cărțile și plastilina) și niciuna dintre noi nu le-am simți lipsa deloc. Bani aruncați pe geam (nu e momentul să vă spun că deja am achitat o notă de plată impresionantă pe jucăriile lunii decembrie-what was I thinking? :)) ).

Cam atât. 🙂 Sper să fie de ajutor cuiva 😛

IMG_0055