Arhive zilnice: 30 octombrie 2014

Superputeri

Standard

Pe langa filmele cu sfarsitul lumii, la care ma voi uita fara sa scot o vorba, fara sa misc un deget sau un cot, fara sa fac pipi si uitand sa mananc din punga cu floricele, indiferent cat de vechi, proaste sau improbabile sunt, mai sunt si filmele cu supereroi. Irezistibile, ma jur. Nu cred sa se fi facut vreodata film cu superputeri si sa nu-l fi vazut. Probabil daca as fi trait in America as fi colectionat benzi desenate cu supereroi. Asa, in Romania copilariei mele nu erau. Benzi desenate cu supereroi si nici benzi desenate in general. Așa ca nu am colectionat nimic. Sa nu mint, pe la vreo 6 ani am primit o revista cu Donald pe care acum vreo cateva luni a descoperit-o Sara pe la bunica-mea si o citeste ea, mai nou.

Si prin liceu ma gandeam la superputeri. Discutiile noastre din barul Donna (discutabil daca era cu doi n) erau despre: comunism (intre Poe si Radu, ambii pasionati de istorie, vesnic se certau, niciodata nu-i urmaream), ce am face daca am avea un milion de dolari (niciun euro pe vremea aia), masini, femei (erau mai multi baieti decat fete in gasca) si parca sa zic ca si superputeri.

Imi doream, previzibil pentru o adolescenta superficiala cum eram, sa citesc minti. Sau hai, daca nu puteam sa citesc mintile oamenilor macar sa ma pot face invizibila. Si asta destul de comun pentru un licean daca ma gandesc bine.

M-am razgandit intre timp, pentru nimic in lume n-as mai vrea sa citesc minti, uneori nici in a mea nu-mi place ce gasesc. E o superputere de doi lei.

Am gasit insa alta, pe care cred ca o sa o vreau multa vreme de aici incolo. Asa. Daca as putea sa am o superputere, una singura, asta ar fi: sa ma pot intoarce sa ma ascund in cate o zi.

E o zi de iarna, cand era foarte frig afara si foarte cald in casa, iar Sara avea niste pantalonasi verzi si un body alb, pe la vreo 2 ani asa, facea un puzzle cu animale si imi povestea ceva de pușulușu ei. Ziua aia o vreau.

Si mai stiu eu o zi, cand Sara nu mergea, dar se tara in patru labe pe langa un catel in spatele blocului, care acum e ditamai dulaul. Si Sara merge intre timp, dar ea e tot mica mica, tot mica o simt desi cand vad unul de un an pe langa ea mi se pare atotstiutoare si gigantica.

Mai vreau o zi din Creta de anul trecut cand aveam eu niste unghii lila si citeam o carte albastra, pe o plaja cu nisip pietros, cam pe-o vreme de apus, de-mi venea sa prind intr-un pahar lumina aia, inainte sa mancam o pizza si cand faceam castele de nisip cu o fetita mica careia ii era frica rau de apa si nu voia sa o atinga niciun strop.

O zi din vara asta cand mergeam catre un picior de plai si acolo, pe un drum de pamant, e un tunel intre doua lumi, printr-o padure cu verdeata, unde am vazut un vulpoi la intrarea in satul cu mai multi caini decat oameni.

Si uite e ziua de azi cand am in brate, lipita de mine, o fetita mica care e lășită (răcită) si care sta intr-o patura rosie cu dinozauri si se uita la filmulete cu oua de ciocolata (pe care eu le urasc din tot sufletul meu de mama). Si care zice șonicătoale la ciocanitoare si meșchelie la smecherie si eu cred ca nu e posibil sa existe cuvinte mai frumoase in Univers. O fetita care, uite ma, ce ma oftic, nu mai are parul carlionat, il are drept ca ma-sa.

Zile din astea, normale, caut, in care sa ma ascund. Nu vreau zile de nastere, petreceri, Craciunuri, ziua in care s-a nascut (intre noi fie vorba nu ma-nghesui la niciuna din primele 3 luni sau cam asa :D), ziua in care a spus primul mama sau in care a inceput sa mearga. Zile din astea mici si nebagate in seama cum e asta de ai zice cum si cine si-ar mai dori sa o traiasca o data? O zi in care m-am trezit cu un copil tusitor, am facut o zeama de pui si un felul doi la cuptor, in care am iesit doar pana-n spatele blocului sa ne dam amandoua pe un tobogan galben si in care Sara a dormit vreo doua ore la pranz si eu vreo jumatate. Ea s-a uitat la filmuletele alea cu ochi mici si aposi, de la raceala, si eu am mai raspuns la niste mailuri si am incercat sa ma uit la un film (n-am reusit dar nici nu m-am suparat). Nu stiu, zau, o alta zi mai buna de ascuns ca asta. Acum ma uit la doua talpi de cca 15 cm, in niste ciorapi de bumbac bleumarin cu stelute albe, care fac un cort din paturica rosie, si n-as da privelistea asta nici pe cea de pe varful Everest.

Si uite ca desi o mie de lumi si o mie de rasete am avut si inainte sa fiu mama, toate zilele mele de fericire, pe care mi-as exercita aleasa superputere, sunt musai musai din cele cu Sara-n ele :).

Do tell, what’s your favorite superpower? 🙂

PS. Traiesc cu senzatia ca ma apuca asa, cam o data pe luna, revelatia si mai trag cate-un post din asta in care-mi curge usor scuipat din coltul gurii, in timp ce ma minunez ce misto e fata asta a noastra, si mica si cuminte si frumoasa si desteapta ii (na, cum crede orice cioara despre puiul ei) si cum n-am visat eu vreodata cat de minunat e sa fii mama. E de frica, sa stiti, tot timpul mi-e frica cand sunt fericita, de aia scriu aici, e ca un fel de amuleta. 😉

WP_20141029_17_59_23_Pro